Tudor Măinescu, poet, prozator și traducător român

Tudor Măinescu, pe numele său la naștere Constantin, s-a născut pe 23 februarie 1892 în Caracal și a decedat pe 15 martie 1977 la București. A fost poet, prozator și traducător, fiul lui Vasile Măinescu, funcționar la poștă, și al Theoniei (n. Dobrițescu). A urmat școala primară și gimnazială în orașele Craiova, București și Mizil, iar liceul l-a făcut la Ploiești și Galați. După un an de studii la Facultatea de Medicină din București și unul la Conservatorul de Artă Dramatică (clasa C. I. Nottara), s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a terminat-o la Iași în 1923. În 1924 a intrat în magistratură, ca ajutor de judecător la Celari, iar ulterior a urcat treptele ierarhice, ajungând consilier la Curtea de Apel din București.

Sursa foto: AI

Tudor Măinescu și-a început cariera literară cu versuri satirice în revista „Scena” în 1916. De asemenea, a fost remarcat de G. Topîrceanu, fiind publicat în revista „Însemnări literare” în 1919. În 1929, a debutat editorial cu volumul de versuri O picătură de parfum, care a fost bine primit de critici, printre care Al. A. Philippide și T. Arghezi. A continuat să publice volume de versuri, epigrame și proză, printre care Surâs (1931), O fată mică se închină (1935), Întâmplări vesele pentru oameni triști (1943) și multe altele. A fost un colaborator activ al revistelor literare, precum Viața Românească, Gândul nostru, Adevărul literar și artistic, Vremea, Universul literar, Bilete de papagal, Curentul literar, Veac nou și altele.

După 1944, a devenit mult mai prolific, publicând noi volume de versuri, printre care Flori și ghimpi (1956), Florile prieteniei (1959), Florile vieții (1962), Soare cu dinți (1972), alături de satiră, fabule și epigrame. A scris și cărți pentru copii, cum ar fi Bagaje ușoare (1961), Azi, Neptun și Nicușor vor să facă un vapor (1965), Pățaniile fraților Chiț-Chiț (1965) și Dana, Dan și Robotei (1976). De asemenea, a tradus lucrări din autori precum O. Ceciotchina, G. Boiko, V. Hugo, A. Seghers, P. Antokolski, S. Marsak, Racine, Marțial, La Fontaine și mulți alții.

A fost apreciat pentru verva sa epigramistică, iar epigramele sale au fost publicate în volume precum Muzica ușoară (1961) și Flori și ghimpi (1956). Satirele sale erau adesea acidulate, uneori până la sarcasm, iar schițele și povestirile sale umoristice, precum Întâmplări vesele pentru oameni triști (1943), conțineau critici la adresa unor personaje și mentalități din viața socială, în special din lumea judecătorească și funcționărească.

Măinescu s-a impus ca un scriitor fecund, cu o producție literară variată, și și-a conturat propriul loc în istoria literară, așa cum o sugerează și Autoepigrama sa:

„Puţin voios, puţin mâhnit,
Puţin temut, puţin iubit,
Puţin poet, puţin artist,
Şi chiar puţin epigramist.”

Sursa: https://bibliografielocala.webnode.ro/products/tudor-mainescu/