„Moara cu povești”. Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia  (Partea I)…
de Nicolae Uszkai

Motto: „Nu este suficient să se câştige un război; este mai important să se organizeze pacea.”- Aristotel

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, o altă călătorie interesantă, zic eu. „Moara cu povești” de azi și din următoarele două săptămâni mi-a fost inspirată de o discuție relativ recentă pe care am avut-o cu câțiva amici, apropo de cunoașterea istoriei recente a României, cu precădere din preajma, în timpul și imediat după prima conflagrație mondială. Din discuția respectivă am tras o concluzie destul de amară: lumea de pe la noi nu știe multe lucruri despre istorie chiar dacă mulți se identifică în a fi persoane educate. N-aș generaliza, firește, dar mulți dintre ai noștri „ca brazii” nu au habar despre fapte, date și-ntâmplări definitorii ale istoriei noastre de dată mai veche ori mai recentă…Și nici perspective prea roze nu văd apropo de educația noastră care intră, din ce în ce mai pregnant, cu oiștea-n gard! Ce mă frapează, de multe ori, este faptul că foarte mulți dintre patriotarzii de complezență, cei care se „umplu” de tricolor și „pe față și pe dos” precum și-n mediul virtual, în momente diverse, dar, când îi iei la puricat despre istoria adevărată, sunt „la păscut”…Așa că, pentru trei episoade, aș dori să-mpărtășesc cu dumneavoastră câteva date despre contribuţia voluntarilor români de acum peste un secol la făurirea României Mari. Vorbim, firește, despre români luptând departe de ţară. Stimaţi amici, în următoarele trei episoade de la „Moara cu povești” vă propun să ne-ntoarcem, din nou, în timp pentru a revedea doar câteva elemente din ceea ce a constituit epopeea voluntarilor români de pe diverse fronturi ale primei conflagraţii mondiale, oameni ce au luptat cu arma-n mână pentru realizarea idealului întregii românimi: Unirea de la 1 decembrie 1918. Am mai avut acest demers acum vreo trei ani, atât în „Gazeta Brașovului” cât și în revista „Jurnal Spiritual” și-n revista „Brașovul și eroii neamului românesc”, dar consider că-i bine să reiau această problematică. Vorba bunicului meu:„numa’ două bătăi strică”! Știu foarte bine că un aspect de o importanţă majoră, deşi insuficient cunoscut de publicul larg, al activităţii desfăşurate în anii primului război mondial pentru realizarea unităţii statale româneşti, îl constituie organizarea unor unităţi naţionale de voluntari din rândurile ardelenilor şi bucovinenilor, militari ai armatei austro-ungare, căzuţi prizonieri pe fronturile de luptă dintre Antantă şi Puterile Centrale. Asemenea celui prezent în cadrul altor naţiuni, „voluntariatul” românesc a fost expresia voinţei politice şi militare a unor forţe ale naţiunilor discriminate de a se implica, în calitate de voluntari, în cadrul trupelor propriei naţiuni sau, prin dezertare şi trecere la inamic, alături de trupele fostului adversar. Apărut într-o perioadă deloc propice statului român, acest corp al voluntarilor români din Ardeal, Banat şi Bucovina a avut un rol foarte important în constituirea României Mari, acţiunile lui au făcut cunoscută, sub aspect politic, hotărârea acestuia de a lupta pentru eliberarea naţională şi unirea cu România. Urgia războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe post de carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni. Pentru a-i motiva în luptă, în această primă mare conflagraţie mondială, stăpânii unguri şi austrieci chiar le-au permis românilor să poarte la rever ori la coifură tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, dovadă a ipocriziei, din moment ce, cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite „la ocnă” pentru mulţi ani de zile. De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele chiar Academia Militară sovietică de mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns, poate, la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. A treia parte o reprezenta Regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca arbitru politic în Balcani. După cum știm, în1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a Puterilor Centrale. Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea „centralilor”, atât datorită ascendenţei sale germanice, ca un Hohenzollern ce era, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora de gintă latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Războiul „s-a încins” pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie de monarhia bicefală. Unii români au căzut în luptă, dar unii au fost luaţi prizonieri de către ruşi și au fost trimişi în lagăre de prizonieri, alături de alte „nații”, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani. Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România intră în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic. În fapt, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria. Impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, este de rmarcat schimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunci Hindenburg – Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg. Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale.Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung chiar decât întregul front de vest. Lipsa de armament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul. Abia când frontul s-a stabilizat la sfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două treimi din ţară şi capitala erau ocupate de inamic, ruşii şi-au dat arama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia să ajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeau în război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie mai scurtă de apărat.  Considerentele strategice erau altele, trebuia ca România să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile. Se repeta episodul din 1877-1878, când le-am salvat ruşilor onoarea-n conflictul cu turcii, iar ei ne-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şi ameninţând cu desfiinţarea armatei române. A existat o idee şi un proiect de înrolare a românilor transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat din aceleaşi motive. Ținând cont de pierderile lor suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul (nu prea entuziast, ce-i drept) cam în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor de armament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau rechiziţionate de către ruşi. Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest armament şi echipamentele trimise cu mari eforturi din vest prin întinderile stepei ruseşti şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent de indolenţa şi reaua voinţă a ruşilor. Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se „scurgă” spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev.

Este inadmisibil a se vorbi despre unirea Ardealului fără a se stărui asupra rolului voluntarilor. Aceşti combatanţi înrolaţi în detaşamentele de voluntari, acţionând pe diferite fronturi de luptă împotriva Austro-Ungariei, au exprimat cu forţa faptelor de arme şi a jertfei supreme hotărârea neclintită a populaţiei din provinciile subjugate de a lichida asuprirea naţională şi de a înfăptui statul naţional unitar român. Unul dintre momentele cele mai semnificative din activitatea Corpului Voluntarilor Români din Rusia a fost „Adunarea Naţională” a ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor de la Darniţa din 11/24 aprilie1917, numită ulterior, în chip simbolic, „Prima Alba Iulie”. Declaraţia-manifest adoptată de adunare şi înaintată Guvernului român, Guvernului Provizoriu al Rusiei, Guvernelor statelor aliate şi neutre, presei, unor personalităţi ale vieţii politice şi cultural-ştiinţifice internaţionale cuprindea un aspru rechizitoriu la adresa Austro-Ungariei, o temeinică argumentare a dreptului românilor de pe cuprinsul acestei împărăţii de a se desprinde de stăpânirea sa multiseculară şi de a se uni cu conaţionalii lor de peste Carpaţi şi, totodată, exprimă hotărârea voluntarilor „ardeleni şi bucovineni de a lupta cu armele în mâini, în rândurile oştirii române pentru înfrângerea patriei vitregeşti şi netezirea drumului spre unitatea tuturor românilor”. În momentul izbucnirii primului război mondial, ce se va numi pentru români „Războiul pentru Întregirea Neamului”, românii ardeleni şi-au pus speranţa în unirea cât mai grabnică cu Regatul României. Aveau însă să mai aştepte timp de patru ani, din anul 1914 până în anul 1918. Românii ardeleni, cetăţeni ai monarhiei austro-ungare, erau supuşi îndatoririlor cetăţeneşti din Imperiul Austro-ungar. Printre aceste îndatoriri se număra şi obligaţia de a servi în armata chezaro-crăiască. De menţionat este faptul că dintre naţiunile dominate din imperiu românii se situau ca umăr înaintea altora (slovacii, rutenii, slovenii, italienii etc) dar numărul ofiţerilor de orice grad, inferior sau superior, era mult mai mic decât al acestora din urmă. Se urmărea, în fapt, ca unităţile militare, constituite în principal din naţionalităţile dominate şi asuprite, să nu fie conduse de ofiţeri de aceeaşi origine etnică. Se recunoştea deci importanţa naţiunii române din Imperiu şi autorităţile îşi dădeau seama că trebuie sa acorde atenţie deosebită românilor ardeleni, dacă nu doreau ca aceştia să îşi îndrepte, firesc, privirile şi speranţele, spre România. Cu toate că sentimentele îi îndreptau spre fraţii de peste Carpaţi, românii ardeleni vor răspunde, vrând-nevrând, la chemarea sub arme a împăratului. Deşi gândul lor era la unirea cu România, ei vor lupta pe fronturi diverse sub drapelul austro-ungar. Au plecat spre front în unităţi combatante austro-ungare, între 1 august 1914 şi octombrie 1918, un număr de peste 650.000 români ardeleni. La acest număr, se adaugă alţi peste 34.000 români care au fost încadraţi la serviciile auxiliare, partea sedentară sau au fost mobilizaţi pe loc. Dintre toţi aceşti români ardeleni, peste 80.000 vor cădea sau vor fi daţi dispăruţi pe câmpurile de luptă ale Europei, acolo unde i-a trimis monarhia austro-ungară să moară pentru scopuri care nu erau ale lor. Alţi peste 60.000 vor fi răniţi, vor rămâne invalizi sau se vor îmbolnăvi pe front. Vor rămâne în urma acestor morţi, răniţi şi dispăruţi, aproape 80.000 orfani şi peste 38.000 văduve, cifre la care se adaugă mii de alţi români ardeleni refugiaţi în România, arestaţi sau internaţi în lagăre de către autorităţile austro-ungare. Nimeni nu va şti vreodată cifra exactă! Românii ardeleni au încercat să se alăture României şi armatei române cu mult timp înaintea izbucnirii primului război mondial. În chiar momentul începerii conflagraţiei mondiale, românii ardeleni îşi manifestă nesupunerea faţă de autorităţile austro-ungare în cel mai felurit chip: ofiţerii români din Făgăraş plănuiesc să răzvrătească românii din zonă şi să deschidă drum armatei române, în speranţa că exemplul lor va fi urmat de celelalte regimente constituite din români; rezerviştii nu se prezintă la ordinul de chemare; tinerii refuză să se prezinte în faţa comisiilor de încorporare; ostaşii dezertează din unităţi, pe drum spre front sau chiar pe front. Căzuţi în prizonierat, românii ardeleni fac tot posibilul să se alăture armatei române. În total, se estimează că circa 100.000 români ardeleni vor servi în armata română între anii 1916-1918. În 1919, în campania împotriva Ungariei bolşevice va fi altceva…Atunci vor fi constituite diviziile ardelene care, pe principiul „lecţiilor învăţate” din campaniile la care au participat, vor da dovada eficienţei lor în luptă. Există date care ne îndreptăţesc să credem că începuturile voluntariatului românesc ar putea fi considerate, după unii autori, cele făcute de generalul pensionar Ştefan Stoica, originar din Banat. Acesta a înfiinţat la Bucureşti, în 1913, o „legiune ardeleană”, cu scopul de a face propagandă şi a lupta pentru cucerirea Banatului şi a Transilvaniei. Generalul a echipat voluntarii cu armament cumpărat din bani donaţi, iar în cursul anului 1915 face cu aceştia şi diverse exerciţii militare de instruire. Voluntarii urmau să fie distribuiţi la regimentele româneşti în caz de conflict între România şi Imperiul austro-ungar. Alte încercări de constituire a unei „legiuni ardelene” au făcut Octavian Goga şi profesorul Simion Mândrescu în anul 1915, aceştia întemeind o unitate ce va cuprinde în foarte scurt timp circa 3.000 membri (în octombrie 1915). Aceştia beneficiau şi de un organ de presă propriu, intitulat „Ardealul”. România fiind, însă, în stare de neutralitate până în anul 1916, autorităţile române nu puteau susţine oficial asemenea iniţiative fără a-şi periclita statutul de non-beligerant. S-a ajuns, totuşi, ca ardelenii să fie acceptaţi în armata română individual, renunţându-se la ideea de a forma unităţi militare exclusiv din ardeleni. În acest fel, au putut fi integraţi în armata română, până la sfârşitul anului 1915, un număr de peste 20.000 voluntari ardeleni, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Intrarea României în război la data de 15/ 28 august 1916 deschide calea spre afirmarea voinţei românilor ardeleni de a servi România pentru eliberarea Transilvaniei. În acel moment, se găseau peste 30.000 români ardeleni încadraţi oficial în armata română ca ofiţeri şi soldaţi, iar alţi 100.000 (unele surse precizează chiar 120.000) se găseau ca prizonieri în lagărele ruseşti, după ce fuseseră capturaţi sau dezertaseră în timp ce luptau în armata austro-ungară. Aceştia din urmă vor constitui grosul corpurilor de voluntari ardeleni ce vor lupta în armata română ca unităţi militare constituite aproape exclusiv din români din Transilvania. Şi asta ca urmare a Declarației de la Darnița…

Odată cu începerea revoluţiei ruse în 1917, voluntarii români, împotriva voinţei lor, au rămas dispersaţi la Kiev, în alte localităţi din Ucraina şi în imensitatea teritoriului rusesc. În aceste condiţii, organizarea voluntarilor români a fost mult îngreunată de măsurile bolşevice nechibzuite. La sugestia generalului Henri Mathias Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze din România, Rusia era interesată de formarea unui front alcătuit, în general, din voluntari care să lupte împotriva Puterilor Centrale. Frontul avea să aibă flancul drept pe Murman, cu centrul pe Volga, cu baza Siberia şi cu flancul stâng pe Marea Neagră, până în regiunea cazacilor de pe Don şi eventual Caucaz. Punerea în practică a unui asemenea plan avea nevoie de un număr foarte mare de militari. Voluntarii cehi şi români existenţi erau insuficienţi, iar despre o armată rusească opusă revoluţiei bolşevice nici nu putea fi vorba. Cum crearea acestui front nu era posibilă, s-a considerat că este mai bine ca armata de voluntari să se alăture trupelor franceze din Vest. Aşa că, în luna aprilie 1918, trupele de voluntari cehi şi români din regiunea Kievului au început evacuarea în trenuri spre Vladivostok. Cea mai mare parte a voluntarilor români s-a concentrat în Samara, un oraş pe malul stâng al Volgăi. Aici s-a luat hotărârea de a se organiza un „Corp de voluntari ardeleni şi bucovineni”. În acelaşi timp, alţi voluntari români ajunşi în Siberia la Celiabinsk şi Vladivostok au început să se organizeze. Prima unitate militară ce se va alătura armatei române şi va fi constituită din voluntari ardeleni se înfiinţează în lagărul de prizonieri de la Darniţa, de lângă Kiev, în toamna anului 1916. Se vor concentra aici pentru început cca.1.500 voluntari ardeleni, foşti combatanţi în armata austro-ungară, căzuţi în prizonierat la ruşi. Dintre aceşti primi 1.500 voluntari, peste 200 erau ofiţeri. Până la sfârşitul lunii decembrie 1916, numărul acestor voluntari va creşte până la un total de 2.000. Voluntarii ardeleni fac apel la autorităţile române să fie acceptaţi în armata română şi să lupte alături de aceasta împotriva inamicului comun. Din diferite motive, legate atât de autorităţile româneşti, cât şi de atitudinea prea puţin binevoitoare a celor ruseşti, acestor cereri nu li se dă curs până în luna februarie 1917. La 23 februarie 1917, Ministerul de Război al României emite ordinul nr. 1191 prin care se constituie „Corpul Voluntarilor ardeleni-bucovineni” din Rusia. Ulterior, acest Corp se va numi „Corpul 1 al Voluntarilor ardeleni-bucovineni”, în urma formării celui „De–al doilea Corp al voluntarilor”, care va lupta în Siberia. La 3/16 martie 1917, s-a anunţat oficial constituirea „Corpului Voluntarilor Români din Rusia”, cu sediul la Darniţa, iar începând cu a doua zi voluntarii au semnat un angajament prin care se puneau cu „trup şi suflet în slujba patriei adevărate”. Acest angajament, cu conţinut de jurământ militar, sublinia hotărârea fermă a ardelenilor şi a bucovinenilor de a deveni „ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cei din armata română”. Textul angajamentului voluntarilor români de la Darnița din 6 martie 1917, prin care își exprimau dorința de a lupta pentru dezrobirea țărilor românești și unirea într-o singură țară, România Mare cuprindea următoarele:„Subsemnații ofițeri, subofițeri și soldați de naționalitate română, declarăm pe onoare și conștiința, că voim să luptăm alături de armata română, pentru dezrobirea țărilor noastre de sub dominațiunea austro-maghiară și lipirea lor în România.Prin acest angajament noi devenim ofițeri, subofițeri și soldați români, cu aceleași drepturi și datorii, ca și cei din armata română. Timpul servit în armata austro-ungară, ca și cel în calitate de prizonieri ni se va socoti la vechimea gradului nostru. Noi și familiile noastre vom avea aceleași drepturi la pensiuni, ajutoare și recompense ca și ofițerii, subofițerii și soldații români, luându-se în seamă și timpul servit în armată austro-ungară și cel în calitate de prizonieri.Din momentul subscrierii acestui angajament, ne considerăm ca făcând parte din armata română și prin urmare aceia dintre noi, care nu vor răspunde la chemare, vor fi considerați ca dezertori și pedepsiți conform legilor românești.Tot astfel ni se vor aplica toate dispozițiunile legale și regulamentare în vigoare în armata română.Dumnezeu să ne ajute, ca prin sângele nostru să ne dezrobim țările și să facem România-Mare, unită într-un singur trup și pe vecie. Darnița, la 6 martie 1917”. Angajamentul acesta a fost urmat de documentul ce s-a constituit, ulterior, într-o adevărată declaraţie programatică a românilor ardeleni şi bucovineni: „Declarația de la Darnița” sau „Memoriul-Manifest de la Darnița”. Declarația de la Darnița a precedat cu peste un an „Declarația de autodeterminare” de la Oradea din 12 octombrie 1918…

La Darnița, voluntarii aflați sub conducerea clujeanului Victor Deleu, au hotârât pe 11/24 aprilie 1917, la iniţiativa medicului braşovean Pompiliu Nistor, făcută într-o adunare ținută cu doar o zi înainte, să redacteze un document care să evidențieze punctul lor de vedere, într-un context în care cei implicați erau singurii care ar fi putut să exprime simțămintele populației românești din Ardeal. Propunerea pentru întocmirea acestui Memoriu-Manifest a fost făcută de către medicul-locotenent braşovean Pompiliu Nestor, în Adunarea generală a voluntarilor de la Darniţa din 11/24 aprilie 1917, care l-a însărcinat cu redactarea documentului. Sprijinind activ ideea respectivului document, Pompiliu Nistor a afirmat că „de la nici un popor apăsat, care voiește să fie liber, nu s-au auzit atât de puține proteste în contra jugului ce-l poartă […] Ar fi o crimă dacă nici azi s-ar auzi glasul nostru, dacă și acum am lipsi să ne spunem cuvântul, prin care să arătăm că războiul nostru, de asemenea, este în numele democrației, în numele dreptului elementar al fiecărui popor capabil de viață, de a-și hotărî singur soarta, a-și alege singur statul pe care voiește să-l fondeze sau la care voiește să se alipească”. Redactarea acestui document programatic a fost a fost asumată de un grup format din: doctorul în drept Victor Deleu, originar din Cluj, doctorul în drept Octavian Vasu din Făgăraș, Gavril Iugă, originar din Maramureş, doctorul în drept Vasile Chiroiu (avocați), preotul bihorean Simion Gocan, profesorul bucovinean Emanuil Isopescu, avocatul Trifon Ghilezan originar din Sălaj, medicul dr. Pompiliu Nistor din Braşov. Acestui grup i s-au mai adăugat apoi şi avocaţii dr.Nicolae Nedelcu şi dr. N. Petelca. Comisia a finalizat textul „Declarației de la Darnița” pe 13/26 aprilie 1917.  Această adunare a fost numită ulterior, în mod simbolic, „Prima Alba Iulia” a românilor. Şi nu e puţin lucru…Până la „Declaraţia de Independenţă”, citită de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie 1918, Manifestul a constituit principalul instrument de propagandă pro-unire, demonstrând lumii întregi dorinţa de unitate a românilor transilvăneni şi bucovineni. Voi face doar o scurtă „pauză” în descrierea parcursului acestei „Prime Alba Iulia” doar pentru a prezenta, foarte pe pe scurt, câteva date despre doi dintre membrii de marcă ai acestui grup de iniţiativă şi anume dr. Pompiliu Nistor şi Octavian Vasu. Înrolat în armata austro-ungară în 1914, Pompiliu Nistor a servit pe Frontul de Răsărit din Galiția, cu gradul de locotenent. A căzut prizonier în anul 1914 la ruși și a lucrat ca medic în lagăre de prizonieri din Siberia, în Bașkiria și Novonikolaevsk. În decembrie 1916, medicul Pompiliu Nistor a ajuns ca voluntar în lagărul de la Darnița, Aici s-a implicat în activitatea de organizare a Primului Corp de Voluntari și a fost inițiatorul „Memoriului manifest de la Darnița”, lucrând și în comisia de redactare a acestuia.

??????????????????????????????????????????????????????????

În mai 1917, Pompiliu Nistor a plecat spre România cu primul eșalon de voluntari, pentru a lucra în Serviciul Sanitar al Armatei Române, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. După ce s-a însănătoșit, Pompiliu Nistor a fost numit medic-șef al Regimentului 1 „Turda” al Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău. A fost demobilizat la data de 1 mai1918.  Octavian Vasu a fost un avocat din Făgăraș și, ulterior, după Unire, un înalt funcționar român, cunoscut pentru faptul că a fost primul prefect român al județului Făgăraș interbelic, pentru implicarea în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia și pentru calitatea de membru ales al Marelui Sfat Național Român. Octavian Vasu a fost, între anii 1896 și 1897, un bursier al Fundației Gojdu la Budapesta. S-a aflat, în perioada anilor 1907-1910, în comitetul de conducere la revistei „Țara Oltului”, alături de Ioan Șenchea și Nicolae Șerban. A fost un bun cunoscător atât al limbii ruse cât și al firii și obiceiurilor rusești, fapt ce a fost de mare ajutor în misiunea asumată de a fi un bun ambasador al voluntarilor români din Rusia pe lângă toate autoritățile Imperiului Rus. Astfel la numai câteva zile după constituirea „Comitetul executiv al voluntarilor români de la Darnița” a trimis la Petrograd în calitate de conducător al unei delegații a respectivului Comitet. La propunerea „Resortului Interne” al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, a fost numit la 29 decembrie 1918 prefect al județului Făgăraș, funcție pe care a preluat-o pe data de 4 ianuarie 1919. Iar acum să revenim la documentul programatic de la Darniţa…Redactarea textului s-a făcut după mai multe discuții preliminare, în sprijinul documentului venind și unele sugestii ale lui Octavian Goga. Prudenți, cei care au participat la redactare au încercat să nu deranjeze nici una dintre forțele revoluționare, care erau la acel moment în luptă pentru preluarea puterii după căderea regimului țarist. Documentul a fost redactat în patru exemplare, două în limba română și două în limba rusă. Documentul este un exemplu tipic al discursului românesc din perioada luptei pentru întregirea neamului. Rațiunea și obiectivul unic al constituirii „Corpului de Voluntari din Rusia” a fost postulate ca fiind unirea poporului și teritoriului românesc din Imperiu cu România, idee susţinută fervent de medicul braşovean Pompiliu Nistor.

O trecere în revistă a istoriei luptei de emancipare națională a românilor transilvăneni a fost inclusă dat fiind că documentul a fost adresat unor factori de decizie și popoare străine. Documentul s-a opus ideii de organizare a unei consultări prin plebiscit organizat în teritoriile austro-ungare, deoarece acesta ar fi fost viciat datorită deținerii de către națiunile dominante a întregii puteri. În privința declarațiilor de loialitate față de autoritățile de la Viena și Budapesta, stoarse de guvernul ungar sau cele exprimate de unii renegați, voluntarii și-au exprimat în text poziția ca acestea să fie considerate ca reprezentând voința românilor din Imperiu. În textul Declarației, a fost exprimat angajamentul voluntarilor români din Rusia de a continua să lupte cu arma în mână pentru realizarea unității nationale. În numele dreptului la autodeterminare, aceștia s-au opus oricărei forme de existență în continuare a românilor în teritoriul Austro-Ungariei, convinși că drepturile românilor nu vor fi respectate.Suplimentar, prin memoriul-manifest a fost redactat și un protest împotriva măsurilor de opresiune adoptate de autoritățile austro-ungare. Finalizat într-o manieră optimistă, documentul a afirmat și credința în viitorul fericit, național și democratic al românilor într-o națiune a tuturor acestora. (Va urma…)

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918-1920, Baia Mare, 2009

Stan, Constantin I; Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârșirea unității nationale românești; Rev.Angvstia Nr.4/1999

Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia, Braşov, 1926.

Petru Nemoianu, Prima Alba-Iulie.Voluntarii Români în războiul pentru întregirea neamului, Timişoara, 1922.

Șerban, Ioan I.; Semnificația Memoriului Manifest al soldaților români de la Darnița Kievului (13/26 aprilie 1917); Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Nr. 4-5, 2000-2001

Bufnea, Elie – Cruciaţi, tirani şi bandiţi – În Rusia sovietelor, volumul I, Editura Marist, Baia Mare, 2008

Țuțu, D; Voluntarii români din Transilvania în lupta împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberare națională și unitate (1916-1918); Studii – Revistă de Istorie; Tom. 21/1968, Nr. 6

Miron, Dumitru; Corpul voluntarilor ardeleni la Hârlău 1917- 1918; Ed. Pim; Iași, 2014

Părean, Ioan; Soldați ai României Mari. Din prizonieratul rusesc în Corpul Voluntarilor transilvăneni și bucovineni (1916 – 1918); Revista Academiei Forțelor Terestre, Anul VII – nr.3-4 (27-28); trimestrul III-IV – 2002

https://foaienationala.ro/14484.html  http://www.centenarulbrasoveanalmariiuniri.ro/pluginAppObj/pluginAppObj_3_02/BRA-OVUL-ORA-UL-MARII-UNIRI.pdf

http://www.dacoromania-alba.ro/nr67/contributia.ht

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_4_5/18.pdf

http://centenarulromaniei.ro/angajamentul-voluntarilor-romani-de-la-darnita-din-6-martie-1917

http://ziarulfaclia.ro/o-fapta-vrednica-de-o-epopee-constituirea-corpului-voluntarilor-ardeleni-si-bucovineni-1916-1918/

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_1/10.pdf

https://ziarulunirea.ro/eroul-necunoscut-de-la-runc-epopeea-ofiterului-elie-bufnea-din-apuseni-pana-in-siberia-si-japonia-447667/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/28/primul-razboi-mondial-legiunile-de-voluntari-ardeleni-si-bucovineni-din-rusia/

http://arhivelenationale.ro/site/