Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Mihai Viteazul, „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”… (partea a doua) de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on august 18, 2023
Motto: „Mihai Străbunul a fost necontenit legat de orice avânt al poporului nostru pentru dezrobirea neamului, către adunarea laolaltă şi legarea pentru totdeauna a fărâmelor trupului nostru naţional”. – Nicolae Iorga
Am să continui astăzi, la „moara cu povești” cele începute săptămâna trecută, cu partea a doua a poveștilor despre Mihai Viteazul și, mai ales, despre sfârșitul acestuia, ucis mișelește de cei pe care îi credea aliați. Pe câmpia de lângă Turda, tabăra şi cortul lui Mihai erau amplasate la circa trei kilometri de oraș, iar în dimineaţa zilei de 9 august 1601, o trupă de lefegii nemți şi valoni a primit de la generalul Basta ordinul de a-l aresta pe Mihai sau de a-l ucide, în caz de nesupunere. Luat prin surprindere, Mihai s-a opus, după cum ne spun izvoarele scrise, dar în clipa când a pus mâna pe spadă ar fi fost împușcat și apoi atins mortal cu o halebardă de către un lefegiu valon de-al căpitanului Jacques Beauri, după care i s-a tăiat capul cu sabia proprie. Unele izvoare mai spun că, odată cu Mihai, ar mai fi fost ucişi vreo 18 ostaşi din garda personală. Interesant și intrigant, totodată, este ce anume s-a întâmplat ca să nu intervină nimeni din oastea lui Mihai rămasă în tabără. Nu știm sigur și nu vom ști niciodată care a fost reacţia restului trupelor lui Mihai, staţionate în relativa apropiere, dar este greu de presupus că ar fi reacţionat în sprijinul acestuia din simplul motiv pentru că majoritatea dintre cei prezenți atunci erau doar lefegii…Tot izvoarele istorice ne mai spun că, la câteva zile după asasinat, Basta a comunicat curţii imperiale despre sfârşitul lui Mihai Viteazul, iar împăratul Rudolf II a dispus (de formă, fireşte) cercetări asupra evenimentelor de la Turda şi a morţii lui Mihai, cercetări rămase fără rezultat oficial concret. Că nu mai interesa pe nimeni…Trăitor decenii mai târziu și posibil cu unele informații distorsionate, dar aproape de „timpul” domnului Mihai, cronicarul maghiar István Szamosközy arată detaliat modul în care a fost ucis domnitorul valah. Potrivit cronicii acestuia, Mihai Viteazul a fost mai întâi împuşcat, după care ar fi fost tăiat cu sabia: „De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului. După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins. Mihai i-a zis: „Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp… şi Basta nu permise a-l înmormânta”. Aceeaşi informaţie parvine şi pe filiera celor cunoscute de Ieremia Movilă: „Mihai a fost împuşcat apoi i se tăie capul şi s-a expus pe câmp deasupra unui cal şi Gheorghe Basta nu permisese a-l înmormânta”.
Cu un amănunt în plus a venit Wolfgang Bethlen (1639-1699) în „Cronica Transilvaniei”, care scria că: „După aceea, corpul aceluia, ca să nu fie sfârtecat de câini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie dus la Alba Iulia”. Într-o cronică sârbească, Gheorghe Brancovici (care a petrecut mulţi ani pe lângă mitropolia română din Alba Iulia dar a stat şi în Ţara Românească între anii 1680-1688) spune, în principiu, cam acelaşi lucru: „După uciderea lui Mihai, cu îngăduinţa lui Basta, trupul a fost îngropat iar după ce a trecut câtva timp a fost dus şi înmormântat la mitropolia din Bălgrad”. Gheorghe Palamade notează şi el în 1601 că „Trei zile şi trei nopţi capul lui a rămas pe un cal ce l-au ucis în devălmăşeală în care timp corpul a rămas neîngropat. Iar după trei zile tot nişte soldaţi din vechea trupă a lui Mihai l-au îngropat noaptea pe ascuns şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă”. Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie cu exactitate. Unele surse afirmă că ar fi fost dus la Alba Iulia şi înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în anii 1714-1715, când a început construcția cetății Alba Carolina de tip Vauban vizibilă și azi. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o capelă în amintirea lui Mihai. De asemenea, s-au scris şi s-au spus multe şi cu privire la ce s-a întâmplat până la urmă cu capul lui Mihai Viteazul şi cum a ajuns la Mânăstirea Dealu. Astfel, Ciro Sponioni, de exemplu, secretar al lui Basta şi autorul de fapt al memoriilor acestuia cunoscute sub titlul: „Historia della Transilvania” (publicate în 1638) scria: „După aceea (adică după uciderea lui Mihai Viteazul) s-a ținut consiliu la care au participat conducătorii ambelor armate (cea imperială aflată sub comanda generalului Basta şi ce mai rămăsese din cea a lui Mihai Viteazul) care au declarat supunere faţă de ordinile generalului Basta. S-a hotărât, de asemenea, să se trimită capul lui Mihai Viteazul în Ţara Românească socotindu-se că, dacă nu l-ar fi trimis, boierii n-ar alege alt domn (capul lui Mihai Viteazul ar fi trebuit să constituie dovada că domnitorul român nu mai era în viaţă). Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai Viteazul care îl ceru cu cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Ţara Românească”. Este posibil ca generalul Basta să fi recurs la acest subterfugiu, fiindu-i teamă probabil ca boierii munteni să nu se gândească, neştiindu-l mort pe Mihai, la vreo acţiune militară împotriva sa. Ca atare, generalul Basta le-a trimis şi o scrisoare prin care îi îndemna pe boieri „să-şi aleagă alt domn”.
Dar cine să fi fost „comisul lui Mihai Viteazul” care îi ceru lui Basta „cu cea mai mare stăruinţă capul pentru a-l duce în Ţara Românească”? De-a lungul timpului s-au vehiculat mai multe nume privind identitatea acestuia, iar mult timp s-a spus (și unii o mai spun) că ar fi vorba de un anume Radu Florescu pomenit de italianul Giovanni Deduccino într-o „Istorie a Transilvaniei” rămasă în manuscris. Cronicarul maghiar István Szamosközy îl creditează pe un oarecare Leca „comisul albanez care îndeplinise diferite solii ale lui Mihai pe lângă imperiali, care se afla în tabăra lui Mihai Viteazul şi pe care îl trădase şi trecuse de partea lui Basta”. Pe de altă parte, prin Muntenia se vehicula și o versiune potrivit căreia „capul ascuns a fost adus în ţară de un boier credincios de-al lui Mihai la mânăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată numită din Deal şi a fost îngropat acolo”. Cantacuzino spunea, în „Istoria Ţării Româneşti” (1806) că „Trupul lui Mihai Viteazul a fost înmormântat pe Câmpia Turzii iar capul luându-l boierii şi aducându-l la Târgovişte l-au îngropat la mânăstirea Dealului”. Aşadar, incertitudine până la un moment dat cu privire la identitatea celui sau celor care au adus capul marelui voievod în Ţara Românească şi l-au înmormântat cu cinstea cuvenită la Mânăstirea Dealu. O relatare asemănătoare a transmis-o şi cronicarul sârb Gheorghe Brancovici în cronica sa din a doua jumătate a secolului al XVII-lea în care spunea: „capul ascuns a fost dus în taină de un oarecare căpitan numit Izbaşa în Mănăstirea de la Târgovişte ce se află pe o colină ridicată, numită Mănăstirea din Deal şi a fost înmormântat acolo”. Dar cum „istoria e cea mai frumoasă poveste”, a mai apărut, din negura vremurilor, o însemnare adăugată de un autor rămas necunoscut la „Istoria lui Mihai Viteazul” care spune că ar fi existat un legământ, cu putere de jurământ, între domnitorul Mihai şi un anume boier foarte credincios domnitorului (unii zic că era cu rang de postelnic în sfatul domnesc, iar alţii cu rang de paharnic) potrivit căruia dacă unul dintre ei ar fi murit pe meleaguri străine, celălalt rămas în viață să facă tot ce i-ar fi stat în putinţă să „nu-i lase osemintele acolo şi să le aducă în Ţara Românească”. Acea însemnare spunea că:„De aceea să povestim de un boier care au fost lui Mihai vodă, anume Turturea postelnicul. Atunci au fost legat Mihai vodă cu Turturea postelnicul jurământul tare şi mare cum că să se caute unul pe altul la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde să pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară să nu-l lase Mihai vodă oasele ci să le aducă în Ţara Românească se le îngroape.Drept aceea, deacă văzu Turturea postelnicul că tăiară pe Mihai vodă, mult s-au nevoit pentru jurământul ca să aducă oasele lui Mihai vodă.Ci n-au putut, ci au luat numai capul de l-au adus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mânăstirea Din-deal, de la Târgovişte. Şi au făcut milă mare care au fost lăsat Mihai vodă să le dea acelei mânăstiri”. La început, această însemnare, anonimă fiind, a fost considerată „o simplă legendă” asemănătoare celor cuprinse în cunoscuta „O samă de cuvinte” a lui Neculce. Se ştie că Ion Neculce (1672-1745), mare boier, demnitar (spătar, hatman, vornic) şi cronicar moldovean a scris un fel de prolog la începutul cronicii sale „Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat” pe care l-a numit „O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om de la oameni vechi şi în letopiseţe nu sunt scrise”. Din aceste „o samă de cuvinte” s-au inspirat, de exemplu, Dimitrie Bolintineanu despre legenda lui „Daniil Sihastru”, Negruzzi pentru „Aprodul Purice” sau Alecsandri pentru „Dumbrava roşie”. Ideea este că, respectiva însemnare anonimă „a cunoscut o largă răspândire în secolele XVII şi XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX circulând şi în Moldova”. De altfel, aceasta apare şi într-o copie moldovenească a Letopiseţului Cantacuzinesc (1718) şi în alte scrieri precum cele ale lui Manea Mătăsaru, Iordache Sion sau ale ieromonahului Ghelasie de la episcopia Argeşului (1830).
„Martor” al veridicității acele însemnări este tot un document, atunci când a avut loc scoaterea la iveală din arhive a unui hrisov al domnitorului muntean Radu Mihnea dat la 7 decembrie 7121 (1612), la numai unsprezece ani de la moartea lui Mihai Viteazul şi care confirmă existenţa reală a acestui Turturea. În hrisov, se spunea, pringtre altele: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu voievod şi domn a toată ţara Ungrovalahiei, fiul răposatului Mihnea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele, Turturea paharnic şi cu fiii lui câţi i-a dat dumnezeu, satul Găuriciul cu tot hotarul şi cu toţi vecinii şi cu tot venitul din hotar până iar în hotar” (satul se află în actualul judeţ Teleorman).În acest hrisov, se arăta şi motivul pentru care domnitorul de atunci al Ţării Româneşti îşi recompensa „sluga domniei mele”. Negru pe alb, motivul era: „Pentru multa şi buna şi credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui (lui Mihai Viteazul) multă vreme neîncetat, cu multă trudă încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Şi apoi răposatului Mihai voievod s-a întâmplat acolo moarte de a pierit iar întru aceea sluga domniei lui mai sus zisă, Turturea postelnicul, el a furat capul şi l-a adus aici în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu mare cinste ca pe un domn”. Pentru a fi sigur că dania lui către „zisa slugă Turturea paharnic” va fi respectată şi după moartea sa, vodă Radu Mihnea a lăsat „vorbă scrisă de blestem”: „Şi care va încerca să rupă această carte a mea sau să ia această milă, acela să fie blestemat şi afurisit de 318 părinţi care sunt la Nicheia (Niceea) şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie la un loc şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele”. Iar pentru a întări puterea documentului respectiv, Radu Mihnea şi-a luat martori credibili și importanți: „Iar martori pentru domnia mea: Jupan Tudor mare ban al Craiovei şi Jupan Vintilă mare vornic şi Jupan Neca mare logofăt şi Dediul vistier şi Cărstea spătar şi Panaiti stolnic şi Lupu paharnic şi Jupan Foti. Şi eu Neagoe logofăt care am scris în cetatea numită Târgovişte, luna decembrie 7 zile de la Adam până acum la această scriere cursul, la anul 7121 (1612)”. Hrisovul este certificat de sigiliul domnesc așezat după cuvintele de încheiere: „Io Radu voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”. Personal, nu văd de ce nu am da crezare acestui document și e mare păcat că avea să ajungă la Mânăstirea Dealu doar capul lui Mihai Viteazul. Este posibil ca osemintele trupului marelui voievod să se se afle undeva în pământurile Albei Iulia pe care „pohta” lui Mihai Viteazul o dorea drept capitala unei Dacii mai Mari încă de la 1600. La fel cum este posibil să fi rămas undeva în câmpia de lângă Turda…
Istoria capului lui Mihai nu s-a oprit în 1601, când a fost înhumat la Mănăstirea Dealu prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale. În timpul domniei lui George Bibescu (1842-1848), cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii, capul voievodului Mihai a fost scos din mormânt şi s-a păstrat în continuare la Mănăstirea Dealu într-o raclă de sticlă alături de craniul lui Radu cel Mare (1508), ctitorul bisericii. Ulterior, după unirea principatelor, Dimitrie Bolintineanu a iniţiat un proiect „de sicriu cu piedestal de marmură”, la Bucureşti, pentru aducerea şi păstrarea capului lui Mihai Viteazul în capitala României. Domnitorul Al. I. Cuza a aprobat acest proiect acordându-i-se suma de 31.000 lei vechi. Nu se cunosc cauzele pentru care acest proiect a fost abandonat și ulterior „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a iniţiat, în anul 1901, o colectă pentru obţinerea unui fond în vederea ridicării unui monument funerar la Mănăstirea Dealu, spre a cinsti în mod deosebit: „capul celui mai mare voievod al Românilor”. După cum se poate constata azi nici această iniţiativă nu a fost realizată. Cu ocazia retragerii în Moldova, în timpul primului război mondial (1916), craniul lui Mihai Viteazul, spre a nu fi vandalizat de inamici, a fost adăpostit la Iaşi. După război, readucerea acestuia la Mănăstirea Dealu a avut loc în luna august 1920 într-un cadru festiv. Nicolae Iorga relatează că regele Ferdinand a pronunţat cu această ocazie un emoţionant discurs. În ceea ce privește soarta corpului lui Mihai, este foarte greu a avea certitudini. Iar asta este din cauza faptului că majoritatea surselor documentare se opresc la momentul asasinării lui Mihai Viteazul şi la înhumarea corpului pe câmpia de lângă Turda. Există, însă, și alte informaţii care spun că, după ce a trecut un oarecare timp, corpul voievodului a fost adus şi reînhumat în Mitropolia zidită de el în capitala Transilvaniei, la Alba Iulia. Astfel, prin 1939, istoricul Silviu Dragomir atrăgea atenţia asupra unei foarte importante informaţii cuprinsă în cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici (pe care l-am amintit anterior) care se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Acesta acordase în cronica sa lui Mihai un lung capitol, mai ales evenimentelor care se refereau la cucerirea Ardealului, dar şi la tragicul său sfârşit, continuând astfel: „apoi cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”. Ulterior, corectând textul cronicii sale, el adaugă episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântării lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească. Această informaţie a cunoscut-o şi Nicolae Iorga, dar nu i-a acordat importanţa cuvenită, cum de altfel nici lucrarea lui Silviu Dragomir nu a schimbat părerea istoricilor români despre acest moment al istoriei noastre naţionale.
Există, însă și o altă sursă documentară care confirmă cele scrise în cronica lui Gheorghe Brancovici. În „Cronica Transilvaniei” a lui Wolfgang de Bethlen, se află o informaţie interesantă cu privire la soarta trupului voievodului ucis pe câmpia de lângă Turda. În condițiile în care se știe că o mare parte a cronicii lui Bethlen este o compilaţie după cea a lui Szamosközy, se află în textul acesteia multe informaţii inedite, culese de la contemporani şi din alte surse, după cum reiese din pasajele referitoare la uciderea lui Mihai Viteazul: „Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort… corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public, iar soldaţii i-au tăiat pielea de pe spate, coaste şi umeri, i-au tăiat-o ca să o păstreze ca amintire pentru faptele sale nemaipomenite. După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva sârbi (traci) l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie adus la Alba Iulia unde a fost înmormântat în biserica sfântă după cum relatează acelaşi nobil şi apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină, povestesc alţii. Şi după cum s-a spus, când Beaurius a intrat cort Mihai discuta cu Ludovic Rakoczi şi Matheas Peresihtius, în timp de Beaurius l-a străpuns în învălmăşeală, însuşi Ludovic Rakoczi a fost rănit la gât. A fost tăiat capul lui Johannes Bekény, celebrul soldat ungur şi chiar alţii dintre slujitorii voievodului au fost răniţi. Matheus Peresithius a desprins agrafa din căciula lui Mihai (care era ornată cu safire albastre) şi şi-a pus-o sieşi spre amintire veşnică”. Merită menționat faptul că ambii cronicari pomeniți au trăit timp îndelungat la Albă Iulia, au fost contemporani şi şi-au scris cronicile în capitala Transilvaniei, unde au avut un mediu propice şi posibilitatea să cunoască evenimentele mai bine decât alţii. Pe de altă parte, Gheorghe Brancovici şi-a petrecut copilăria, de la vârsta de 12 ani, la Alba Iulia pe lângă fratele său, mitropolitul Sava Brancovici (1656-1680), chiar în incinta mitropoliei, iar acolo tradiţia despre Mihai Viteazul era încă vie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea tocmai pentru că Mihai reînființase mitropolia. Gheorghe Brancovici trăise la Alba Iulia până în 1669, când a plecat la Constantinopol pentru a îndeplini o slujbă diplomatică pentru principele transilvan Mihai Apafi. Ulterior, acesta a revenit la Alba Iulia pe lângă fratele său şi a rămas până în 1680, ca în cele din urmă să se stabilească în Ţara Românească, unde a rămas până în 1689. În această perioadă, şi-a adunat informații şi a scris probabil o parte din cronică, având legături apropiate cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi demnitari ai Ţării Româneşti care l-au apreciat ca „om de cinste şi cu cunoştinţă şi iubitor a şti multe”. Celălalt cronicar pomenit, Wolfgang Bethlen (1939-1979), a fost o mare personalitate a vieţii politice a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Descendent dintr-o renumită familie nobiliară, a îndeplinit funcţia de consilier şi diplomat pe lângă principii Transilvaniei: Gheorghe Rakoczi al II-lea, Kemeny şi Apafi. În cronică, el se intitulează „consilier intim al principelui Mihai Apafi” şi între altele poartă şi titlul de „comite suprem de Alba”.În anul 1678, a fost trimis de principele Apafi în solie la Constantinopol. Vasta sa operă, în 16 volume, şi-a elaborat-o începând din anul 1674, compilând cronicile mai vechi dar aducând şi el o mare contribuţie la perioada cuprinsă între anii 1626-1679. Lucrarea lui a fost tipărită prima dată la Sighişoara în 1690, iar apoi o altă ediţie la Sibiu, publicată de Benkö Jozsef în anii 1792-1793 în șase volume. Dacă analizăm cele scrise de acești cronicari referitor la soarta corpului lui Mihai Viteazul, putem observa că informațiile concordă. Aceștia spun că că înhumarea corpului voievodului în câmpia de lângă Turda s-a făcut din ordinul lui Basta şi numai după „scurgerea unui oarecare timp”, corpul a fost adus şi reînhumat în Mitropolia din Alba Iulia. Wolfgang Bethlen este şi mai precis în această chestiune, indicându-l pe nobilul Balogh Mihaly, contemporan al evenimentului, ca sursă principală de informaţie, adăugând că apoi corpul ar fi fost dus după o vreme în Ţara Românească, informaţie evident lipsită de vreun temei. Chiar dacă Bethlen a compilat cronica lui Szamosközy referitor la acest episod, aduce totuşi informaţii noi în ceea ce priveşte persoanele ce se aflau în garda voievodului, indicând cu precizie pe cei răniţi şi chiar pe cel care a desprins agrafa de aur de la căciula voievodului. Aceste amănunte le-a putut afla din anturajul curţii princiare de la Alba Iulia şi, cel mai probabil, nu pot fi contestate.
Dacă Gheorghe Brancovici cunoştea realitatea faptelor privitoare la Mihai fiind în anturajul călugărilor români de la Mitropolia din Alba Iulia, mediu românesc prin excelenţă, Bethlen şi-a cules informaţiile din arhivele şi mai ales din anturajul nobilimii curţii princiare, poate chiar de la unii contemporani cu evenimentul, care mai trăiau încă pe la 1650, sau de la persoane din a doua generaţie de nobili care puteau cunoaşte, din cele povestite de înaintași, încă bine evenimentele întâmplate în anul 1601. Cert este că evenimentele care au generat unirea temporară a ţărilor române sub Mihai Viteazul au fost foarte importante pentru contemporanii lor, lăsând acestora o puternică impresie, mai ales inamicilor săi și în primul rând în mentalui colectiv al nemeșimii ungurești din Ardeal. Cei doi cronicari nu lămuresc când și de către cine ar fi fost adus trupul lui Mihai şi reînhumat la Alba Iulia. Atât Gheorghe Brancovici cât şi Wolfgang Bethlen relatează similar episodul reînhumării la Alba Iulia, precizând că acest fapt s-a petrecut după ce a trecut un timp oarecare de la uciderea lui pe câmpia de lângă Turda. Cel mai probabil dacă s-a adus corpul lui Mihai Viteazul, la un an ori doi de la uciderea sa, la Alba Iulia, aceasta s-a făcut în secret, deoarece în Ardeal situaţia politică era încă tulbure, luptele pentru tron continuau încă între partida imperială girată de generalul Basta şi celelalte două ale nobilimii ardelene care l-au sprijinit, când pe Sigismund Bathory, când pe Moise Szekely, până la anul 1603. Putem specula pe această temă, dar nu avem certitudini. Între anii 1601-1602, se afla în Transilvania și soţia lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca, şi fiul lor Nicolae, reţinuţi ca ostateci la Făgăraş de către Basta şi se afla chiar și noul domn muntean ales, Radu Şerban, care a colaborat pe la început cu generalul ucigaș. Este foarte posibil ca oricare dintre aceştia să fi putut avea iniţiativa de a găsi un loc de veci cuvenit memoriei domnului Mihai. Sursele vremii spun că la Mitropolia din Alba Iulia situaţia nu era favorabilă, iar după dispariția din Albă Iulia a mitropolitului Ioan de Prislop, tot la 1601, aici s-a instalat un impostor, un oarecare Valerian Lubieniecki, care „a luat fără nici o învoire în stăpânirea sa o mănăstire schismatică lângă Alba Iulia şi a stat acolo mult timp îndeplinind toate funcţiile sacerdotale”. În acest context, era destul de greu să fie adus trupul lui Mihai aici, dar acțiunea aceasta ar fi putut avea loc ceva mai târziu, când evenimentele s-au mai liniştit, iar Mitropolia din Alba Iulia a fost, din nou, condusă de ierarhi firești, din 1604 până în 1606, în timpul păstoririi mitropoliţilor Spiridon şi Teoctist.
Este posibil să se fi întâmplat reînhumarea un pic mai târziu pentru simplul fapt că nu era un lucru neobişnuit în acele vremuri ca, după o perioadă, chiar mai lungă, să se reînhumeze în alte locuri rămăşiţele pământeşti ale unor domni sau boieri. Este un fapt istoric dovedit că, în istoria medievală a românilor nu se cunosc cazuri de voievozi ucişi în condiţii deosebite care să nu-şi fi găsit odihna de veci în vresă fie doar Ioan Vodă cel Cumplit, domnul Moldovei, ucis şi sfârtecat la Cahul de către turci în 1574. Ar fi plauzibil, deci, ca distanţa de la Turda până la Alba Iulia, circa 70 km, nu a putut fi un impediment pentru aducerea corpului lui Mihai Viteazul, distanța putând fi parcursă în condiţiile vremii cam în două zile pe căi mai ferite, pentru a nu atrage atenția. Interesantă este informația scoasă la iveală de către istoricul Silviu Dragomir care subliniază faptul că, pe tot cursul secolului al XVII-lea, numele lui Mihai Viteazul a fost pomenit de mitropoliţii şi clerul ce au oficiat slujba în Mitropolia Bălgradului, fiind inclus în pomelnicul acesteia chiar la început, în calitate de ctitor, dar cu o formulă deosebită faţă de cum erau pomeniţi ceilalţi ierarhi: „Aici sunt binecredincioşii ctitori (ai bisericii acesteia) Io Mihail Voievod al Ţării Ungrovalahiei şi a celorlalte şi Doamna lui Stanca”. Ulterior s-a adăugat cu un alt scris: „aceasta au făcut sfenta mitropolia Bălgradului”. Pentru mitropoliţi s-a uzitat formula clasică: „pomeneşte Doamne pe robul tău”. Firește că Doamna Stanca nu a fost înhumată în Mitropolia de la Alba Iulia, dar formularea din pomelnic poate induce ideea că cel puţin voievodul şi-a aflat acolo somnul de veci. Suntem tot pe tărâmul speculațiilor, dar a celor posibil să fi fost realizate. În eforturile sale de a ajuta pe românii ortodocşi din Transilvania, Mihai Viteazul obţinuse, în anul 1596, încuviinţarea principelui Sigismund Bathory de a ridica în Albă Iulia o nouă biserică cu hramul „Sfânta Treime”. Domnul român s-a grăbit să o edifice, astfel încât în 1597 era ridicată şi sfinţită de către mitropolitul Ioan de Prislop, existenţa ei fiind apoi atestată mereu, până la începutul secolului al XVIII-lea. Importanţa mitropoliei pentru românii din Ardeal a fost deosebită ca impact spiritual și existențial, dar trebuie spus că această biserică-catedrală din Alba Iulia a fost o ctitorie voievodală şi o necropolă, în același timp. Însuși Mihai Viteazul sublinia acest lucru într-o scrisoare către ducele de Toscana în 1600, prin care deplânge soarta bisericii, distrusă după înfrângerea sa de la Mirăslău. El scria în acea corespondență: „În biserica mea pe care o clădisem mai înainte, au întrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi a altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară aşa neomenie n-au făcut nici păgânii”. Adică a fost înmormântat acolo Aron Vodă, domnul Moldovei, capturat de către principele Sigismund Batory şi ucis în condiţii necunoscute în anul 1595 în castelul de la Vinţu de Jos. Tot în acea biserică-catedrală au fost înmormântaţi boierul Danciu din Brâncoveni, precum şi alţi boieri şi mitropoliţi, biserica având funcţie de necropolă pentru înalţii ierarhi şi boieri români. Acest lucru ne spune că era absolut normal, cunoscând existenţa unor puternice tradiţii în acest sens, ca şi ctitoria lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia să poată avea funcţia de necropolă domnească care să adăpostească osemintele sale aduse de pe câmpia de lângă Turda, dacă acest lucru s-a întâmplat. Iar dacă acest fapt a avut loc, soarta a făcut însă ca nici acolo osemintele voievodului să nu fi rămas definitiv. Interesele stăpânirii habsburgice de după 1700 au determinat construirea la Alba Iulia a unei mari fortificaţii bastionare, actuala cetate Alba Carolina de tip Vauban, lucrări ce au condus la dărâmarea celor două biserici şi a clădirilor aparţinătoare vechi mitropolii ortodoxe din Alba Iulia.
Referitor la aceasta, Gheorghe Şincai preciza în cronica sa la anul 1715 că: „Mitropolia de la Bălgrad cu biserica cea de Mihai Vodă cel Viteaz pe la anul 1600 făcută, a fost acolo pe unde s-au făcut un zid al cetăţii şi zidindu-se cetatea în anul 1715, au trebuit să se strice”. Tot în cronica lui Şincai se spunea că, pentru dărâmarea complexului mitropoliei, autorităţile imperiale au dat drept despăgubire 1.300 de florini cu ajutorul cărora s-a ridicat în anii 1714-1715 „biserica din Maierii Alba Iuliei”, folosindu-se şi materialele de construcţii rezultate din dărâmarea mitropoliei. Cu această ocazie, au fost duse în biserica din Maieri icoanele, ornamentele sacre, clopotele şi cărţile, toate foarte preţioase, precum şi „moaştele răposatului mitropolit Atanasie şi s-au aşezat în ţintirimul bisericii”. Atunci se vor fi distrus şi mormintele celorlalți mitropoliţi şi al lui Mihai Viteazul, dacă vor fi fost acolo, iar rămăşiţele lor se vor fi împrăştiat în acea parte fiind depuse peste un mare val de pământ ridicat deasupra zidului exterior al cetăţii împreună cu fragmentele de frescă, cărămizi şi alte materiale rezultate din dărâmarea edificiilor vechi, descoperite cu ocazia unor săpături arheologice executate între anii 1960-1980.
Cât despre rămășițele pământești ale lui Mihai, au mai fost niște tentative, acum circa un deceniu de a spune de către unii pseudo-patrioți că acestea ar fi fost găsite undeva în arealul unei mănăstiri de prin Teleorman, în însăilarea unei povești care nu poate avea nicio legătură cu adevărul istoric. Erau vehiculate niște teorii abracadabrante, cu iz de telenovelă medievală, care nu fac deloc bine amintirii marelui domnitor român și mamei sale, care ar fi fost călugăriță la o mănăstire. Chiar și anul acesta, la 9 august, a avut loc la acea mănăstire o manifestare publică unde au fost propagate teorii fanteziste, sub o „plapumă” de patriotism de mucava. N-am să repet povestea pentru simplul motiv că i-aș da prea mult credit unei însăilări cu iz patriotard, iar unii dintre promotorii acestei idei nu au habar măcar de niște repere temporale factuale importante ale vieții și domniei lui Mihai, în condițiile în care aceștia se erijează în păstrători „discreți” de memorie sfântă!
Să-i dăm cezarului ce-i al cezarului și să închinăm, din când în când, un gând în onoarea lui Mihai, cel căruia contemporanii și urmașii i-au dat titlul de Viteaz! Pentru azi am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Vasile Oltean – „O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul-Nurenberg 1603 de Hieronimum Ortelium Augustanum” , Editura Andreiana, Sibiu, 2019;
Bogdan Murgescu, „Ţările Române între Imperiul Otoman și Europa Creștină, Editura Polirom, Iași, 2012;
- Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Militară, 1968;
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente, III/1, p.363; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Bucureşti, Editura Academiei, 1982;
Giurescu, Constantin C. – Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007;
Giurescu, Constantin C. – Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007;
Simonescu, Dan, „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu alte cronici”, Contribuții: Literatură română medievală, București: Editura Eminescu, 1984;
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român. București: Ed. Univers Enciclopedic. 2002;
Silviu Dragomir, „Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia”, în „Memoriile Academiei Române”, seria III, tomul XXI, 17;
Iorga, Nicolae (1979) [1935].Istoria lui Mihai Viteazul. vol. II. București: Editura Minerva;
Iorga, Nicolae (1992)[1908].Istoria românilor pentru poporul românesc. Chișinău: Ed. Uniunii Scriitorilor;
Panaitescu, Petre P., Mihai Viteazul, Editura Corint, București, 2002;
Rezachevici, Constantin (2001). Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 – 1881.I. București: Editura Enciclopedică;
Ioachim Crăciun, „Cronicarul Szamosközy şi însemnările privitoare la români”, Cluj, 1928;
https://biblacad.ro/UPC_Personalitati/balcescu%20carte2.pdf
9 AUGUST. Asasinarea lui Mihai Viteazul; de Prof. dr. Cristian Alexandru Marin
http://ziarullumina.ro/mihai-viteazul-intr-o-cronica-din-1603-tiparita-la-nrenberg-135791.html
http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_3/21_zaharia.pdf
https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2009/M%20Georgita.pdf
http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/P/Panaitescu-Mihai_Viteazul.pdf
http://ziarullumina.ro/mihai-viteazul-primul-domnitor-al-unirii-tuturor-romanilor-136115.html
https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/mihai-viteazul-si-prima-unire-a-romanilor
Mihai Viteazul (1593-1601). Lupta antiotomană. Unirea Ţărilor Române
https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/470-mihai-viteazul-1558-1601
http://www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic.htm
https://www.scribd.com/document/36628110/Mihai-Viteazul-Diplomat
https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/3883/mihai-viteazul-domn-al-unirii-1558-1601#
https://www.academia.edu/35593807/Mihai_Viteazul
https://historia.ro/sectiune/general/stapanirea-lui-mihai-viteazul-in-transilvania-567149.html
https://www.armyacademy.ro/reviste/3_2004/r3.pdf
https://www.academia.edu/39158160/_REVOLU%C5%A2IA_ELITELOR_TRANSILV%C4%82NENE_%C3%8EMPOTRIVA_LUI_MIHAI_VITEAZUL_%C3%8EN_SEPTEMBRIE_1600_DISCURS_POLITIC_LEGITIMARE_MANIFESTARE_A_PUTERII
