Ioan Alexandru, poet, eseist, traducător, publicist, filolog și om politic român

Ioan Alexandru, (25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – 16 septembrie 2000, Bonn, Germania), născut Ion Șandor János, a fost poet, eseist, traducător, publicist, filolog și om politic român. Este considerat cel mai important poet religios al României de după al Doilea Război Mondial și unul dintre continuatorii spiritului autohtonist în literatura română.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_(scriitor)#/media/Fișier:Ioan_in_parlament.jpg

S-a născut în Topa Mică, județul Cluj, în noaptea de Crăciun a anului 1941, dar în acte apare cu data de 1 ianuarie 1942. Copilăria și-a petrecut-o într-un mediu rural transilvănean, pe care l-a evocat ulterior ca izvor de spiritualitate și inspirație.

După școala primară, a urmat liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj, unde a început să frecventeze cenaclurile literare. În acea perioadă l-a întâlnit și pe Lucian Blaga. A debutat în 1960, cu poezia Floarea mea, publicată în revista „Tribuna”.

A studiat la Facultatea de Filologie din Cluj, apoi s-a transferat la Universitatea din București. În 1964 a debutat editorial cu volumul Cum să vă spun, prefațat de Mihai Beniuc. În anii următori a publicat volumele Viața, deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966) și Vămile pustiei (1969).

În paralel, a urmat studii de filosofie și teologie la Freiburg și Aachen, audiențe la cursurile lui Martin Heidegger și preocupări pentru limba ebraică și textele sacre. A tradus Cântarea Cântărilor (1972) și odele lui Pindar.

După 1970, opera sa s-a structurat în ciclurile de Imne, consacrate bucuriei, Transilvaniei, Moldovei, Țării Românești, iubirii, Putnei sau Maramureșului. A devenit o voce unică a poeziei religioase românești, inspirată din tradiția creștină și din imnografia orientală.

În plan didactic, a fost asistent la Universitatea din București, la Catedra „Eminescu”, și un profesor apreciat pentru rigoarea analizei textului.

Ioan Alexandru a participat la Revoluția din decembrie 1989, fiind prezent la manifestațiile din București cu Biblia și crucea în mâini. După 1990, a fost printre fondatorii Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, unde a deținut funcția de vicepreședinte. A fost deputat (1990–1992) și senator de Arad (1992–1996).

Discursurile sale publice și activitatea parlamentară au fost strâns legate de credința creștină și de valorile spirituale ale poporului român.

În 1994, la Arad, în timpul unei adunări religioase, a suferit un accident cerebral. A urmat o perioadă lungă de recuperare la Szeged, Karlsruhe și Bonn, unde s-a stabilit alături de familie.

S-a stins din viață la Bonn, pe 16 septembrie 2000, și a fost înmormântat la Mănăstirea Nicula, prin grija Mitropolitului Bartolomeu Anania.

Opera principală

• Cum să vă spun (1964)
• Viața, deocamdată (1965)
• Infernul discutabil (1966)
• Vămile pustiei (1969)
• Imnele bucuriei (1973)
• Imnele Transilvaniei (1976, ed. revizuită 1978)
• Imnele Moldovei (1980)
• Imnele Țării Românești (1981)
• Pământ transfigurat (1982)
• Imnele iubirii (1983, ed. revizuită 1984)
• Imnele Putnei (1985)
• Imnele Maramureșului (1988)
• Bat clopotele în Ardeal (1991, autobiografie)
• Căderea zidurilor Ierihonului (1993, publicistică)
• Lumină lină. Imne (2004, antologie postumă)

Traduceri și prefețe

• Cântarea Cântărilor (1972)
• Odele pindarice (3 volume, 1973–1977)
• Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke (1977)
• Prefețe la volume de Wilhelm Nyssen, Rolando Certa și Karol Wojtyla.