„Moara cu povești”. Despre salut și „aproapele” tău…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Binele, din punct de vedere moral, este tot ceea ce se potriveşte cu firea omenească.” – Ioan Slavici

Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim, preț de câteva rânduri, printre câteva considerente care țin de normalul vieții de zi cu zi a societății noastre. Astăzi, am ales să facem împreună o mică „excursie” în ceea ce, îndeobşte, face (sau ar trebui să facă parte) din viaţa noastră cea de toate zilele: a saluta şi a răspunde la salut! O temă despre care am mai scris câte ceva prin revista Jurnal Spiritual acum vreo câțiva ani! Este posibil să ărimesc niscaiva comentarii de genul: „Țara arde și baba se piaptănă”! Adică societatea noastră-i frământată i zguduită-n ultimele săptămâni de accidente sociale și imcompetență politică „la greu” iar mie-mi arde de „cioace” despre „buna educație”…Cam cum i-a ars prezidentului „de fizică” despre țărișoara noastră educată, nu-i așa? Firește, e o temă care devine recurentă în orice model de societate civilizată trăim, credem că trăim ori vor trăi urmașii noștri! De principiu, pot zice c-am acumulat niște anișori în „buchetul vieții” și nu credeam să mai existe multe lucruri care să mă surprindă, la vârsta mea. Firește, nu am cum să am pretenția că le-aș fi „văzut pe toate”, dar, generic vorbind, cred c-am ajuns la un stadiu al vieții în care cam știu cum funcționează lucrurile, viața, societatea și am văzut oameni de tot felul, cu diverse niveluri de educație, oameni din toate păturile sociale, și cred că știu cam ce așteptări ar cam trebui să am de la fiecare, astfel încât să nu fiu totalmente surprins. Dar, totuși viața ne poate surprinde zilnic!

Vi s-a întâmplat să intrați într-un magazin oarecare și vânzătoarele să se poarte de parcă nu v-ar vedea ori nici n-ați exista? Ori să intrați pe la vreun birou de „funcționărime” publică destinat, firește, activităților cu publicul…Cred că nu greșesc dacă vă reamintesc că unii/unele își continuă clevetirea/discuțiile între ei/ele fără a-și întrerupe comunicarea reciprocă, ba chiar poate fi o adevărată aventură soldată cu priviri piezișe dacă încercați a le atrage atenția dacă aveți nevoie de o informație ori de vreun produs. Comunicarea cu „publicul” este la pământ, în general, plecând de la o proastă creștere regăsită-ntr-o la fel de proastă socializare! Cred c-ați văzut, la fel de bine și de multe ori, și vânzătoare ori altfel de prestatoare/prestatori de servicii publice care nu vă-nvrednicesc cu niciun cuvințel atunci când interferați cu ei și le solicitați ceva (cum ar fi „un ziar, vă rog”, „aș dori o adeverință fiscală pentru” sau „doresc o pâine, vă rog”). Unele persoane din „turnul lor de fildeș”, chiar dacă le saluți înainte de a cere cele zise anterior, își joacă rolul pe stil „robot”, privind prin tine ca prin sticlă, de parcă nici n-ai exista…Cred că unii dintre dumneavoastră vă veți regăsi la fel de bine și-n „felia de viață” în care v-ați aflat într-un restaurant/local public și un grup oarecare să deranjeze pe toți cei dimprejur, din simplul motiv că lor nu le păsa de ceilalți și de parc-ar fi singuri în acel local. Din „buna educație” (de la mama și de la tata) a respectivilor poluatori sonori și sociali, sentimentele altor oameni nu există, iar prezența altora este ignorată. Mie mi s-a întâmplat să „deranjez” de câteva ori astfel de grupulețe umanoide, salutându-i politicos, cu rugămintea de a ține cont și de existența altora. Prea multe n-am obținut, ce-i drept, în afară de priviri piezișe și „murmure-n barbă”, atunci când n-au fost reacții marcate strident prin înjurături neaoșe (la cele din urmă am răspuns corespunzător, zic eu… Și legal…)…

Și totul pleacă de la educația salutului și a respectului celuilalt, respect care se-nvață sau nu în cei câțiva ani de început de viață și atunci când se formează profilul de om sau doar de umanoid al unei persoane oarecare. Unul dintre alte momente care țin, la fel, de respectul pentru „aproapele” îl menționez pentru a ne aminti că cel de lângă noi poate avea nevoie urgentă de ajutor chiar dacă nu ni-l solicită, iar capacitatea de a fi empatici cu semenii noștri ne diferențiază de legume ori de animale sălbatice. Am vreo patru experiențe de-ale mele cu niște apeluri pe care le-am făcut la 112, în plină urbe „de sub Tâmpa” (de, civilizație, oraș turistic, oameni așezați etc) pentru niște persoane oarecare căzute pe stradă și pe lângă care unii treceau de parcă erau saci de cartofi, ori uitându-se chiorâș la „bețivul ăsta căzut”! Sunt, realmente, multe situații în care oamenii, în general, trec pe lângă o persoană întinsă pe jos, fără a schița vreun gest ori a-și pune problema să sune la numărul unic de urgență 112. Că tot vorbim, cu toții, vociferând, de empatia sau non-empatia medicilor apropo de unele puternic mediatizate cazuri de morți generate de indolență ori incompetență medicală, avem nevoie, fiecare dintre noi, să fim empatici cu cei aflați în nevoie. Și totul pleacă de la mini-școala de acasă, din cei câțiva anișori „de acasă” în care înveți să zici „bună ziua”, „săru’ mâna, tanti”, „mulțumesc”, „vă rog” și „poftim”…Unii zic că n-ar mai conta așa de mult bunul simț social și modul acesta de manifestare politicoasă, de a-i saluta pe alții și de a acorda semnele exterioare de respect altora. Nu voi „lungi pelteaua” prea mult pe acest subiect, pentru că este de bun simț să înțelegi ce este bunul simț! Dacă ne uităm atent împrejurul nostru, vom constata existența a mii și mii de exemple care ne arată că în societatea noastră de azi și-a făcut loc, „a dat din coate” și ne conduce un fenomen îngrijorător al ignorării celuilalt, a anulării „aproapelui”, pe care  nu-l salutăm, dar nici nu-l percepem că există! Este la fel de bun simț să înțelegem că orice privire, gest, grijă și gest de respect față de altcineva induce, de principiu și în proporție covârșitoare, o reacție pozitivă, o „îmbunare” a  „aproapelui”. Un salut, oricum l-ai formula, este cel mai simplu și firesc mod de recunoaștere socială reciprocă și îi spune „aproapelui” că îi apreciezi existența și-l aduci din rangul de individ oarecare într-unul demn de băgat în seamă! Orice persoană remarcă un simplu salut, care devine, încetul cu încetul în viață, fie că recunoaștem sau nu asta, o „chestie” importantă pentru stima de sine. Iar acel salut poate fi debutul unei relații amiabile și reciproc avantajoase, pe când lipsa acelui salut, într-o anumită circumstanță, poate fi percepută foarte negativ, aproape ca un atac la persoană pe principiul „dar eu de ce nu contez pentru omu’ ăsta?”

Cei care mă cunosc știu că, de principiu, eu zâmbesc şi salut destul de des acolo unde situația o impune. Chiar dacă mă aflu în vreun spațiu public unde interferez cu alte persoane: în lift, la casă, când cumpăr ceva, în diverse săli de aşteptare, întotdeauna când intru şi când ies din vreo încăpere unde întâlnesc alți indivizi din specia Homo Sapiens. Salut și vecinii din cartier, vecinii de pe strada din urbea mea natală, salut (mai discret, ce-i drept) oamenii pe care mi se pare că i-aș fi cunoscut cândva, chiar dacă nu-mi amintesc exact când şi cum, măcar să nu creadă despre mine că-s vreun infatuat ori că m-am „boșorogit” de tot și m-aș fi împrietenit cu neamțul acela de ne face să uităm unde-am pus ochelarii…Despre nenea Alois Alzheimer zic…Ce-i drept, poate nu v-aş fi propus această temă pentru azi la „moara cu povești” dacă, în decurs de doar câteva zile, nu aş fi întâlnit câţiva oameni, nu mulţi, cu care am interacţionat destul de des de-a lungul timpului şi care, pur şi simplu, nu mi-au răspuns la salut! Culmea e că aceşti oameni la care mă refer fac parte din acea categorie de oameni cărora le-am făcut destul de mult bine în câteva ocazii dificile pentru ei şi m-aş fi aşteptat măcar la un minim şi banal răspuns la salut! Fireşte, nu aşteptam osanale şi nici „periuţe”, dar un răspuns la salut face parte, zic eu, din minima şi elementara bună creştere pe care se presupune că mămica şi tăticul ţi-o inoculează în cei câţiva ani de acasă pe care trebuie să-i avem cu toţii şi pe care tu, ca persoană normală, trebuie să ţi-o impui apoi ca necesară în interacţiunea cu alţii. Pentru că suntem, prin natura noastră, fiinţe sociale şi nu garnitură asortată de verdeţuri pentru vreun prânz vegan! Adică nu suntem „legume” sociale! Ni se-ntâmplă, firește, să nu primim răspuns la salut nici de la cei necunoscuţi nouă dar cu care interferăm zilnic, vrând-nevrând. Desigur, cunoaşteţi că, în majoritatea hipermarket-urilor de pe plaiurile noastre mioritice se găsesc nişte dispozitive de „măsurat” amabilitatea personalului ce lucrează acolo „pentru binele consumatorului” şi profitul acţionarilor, fireşte! Sunt, de principiu, nişte cutiuţe electronice mici, pătrate, cu două butoane; unul cu un „zâmbărici”, adică e butonul de votat „de bine” iar celălalt e unul cu o mutră mai acră, cu colţurile gurii trase de legea gravitaţiei, adică poţi vota starea necorespunzătoare tehnicilor de marketing modern şi eficient a slujbaşilor lucrători acolo…Mi-am făcut un obicei în a folosi această ocazie de feedback evaluativ, în speranţa că, poate, cineva ia în calcul „retro-acţiunile” cumpărătorilor. Şi mai am obiceiul ca, întotdeauna, la casa de marcat, să salut înainte ca persoana de la casă să mă „ia în primire”! Uneori primesc răspuns, fie el şi-n colţul buzelor, alteori nici măcar o privire, de parcă n-aş fi ditamai omul ci un neînsemnat protozoar, vreo amoebă oarecare. Într-una din zile, când am vizitat un asemenea „aşezământ” de negoţ multinaţional, cu fiţe de „bonjour” măcar după ţara sa de origine, am încercat să folosesc butonul de „Aşa nu!” pentru că „acrimea sa” de la casa de marcat nu mi-a răspuns la salut după ce o gratulasem de trei ori cu „sărut mâinile, doamnă”. Doar când m-a văzut că nu plec din faţa casei de marcat după circa două-trei minute de „butonare” a catadixit să-mi arunce o privire ieşită parcă din Star Wars, pe principiul săbiilor-laser ale lui Darth Vader şi-a lui ceată:„Alooo, domnu’! Ce, nu vedeţi că nu funcţionează?!”…I-am răspuns mai acid decât aş fi dorit în relaţia cu o doamnă relativ tânără şi bine coafată (la exterior, zic): „Primo, signora, nu sunt conectat la aparat să ştiu dacă funcţionează sau nu şi secundo, dacă-mi răspundeaţi la salut, nu insistam, dar aş vrea să ştiu dacă omul din dumneavoastră funcţionează!” Replica sa nu întârzie, luându-mă direct „la pertu” cu tupeul unuia cu care aş fi ciocnit valiza-n gară în mersul la cătănie ori al uneia cu care aş fi dansat, repetat, vestitul „dans al pinguinului” ori „el meneaito”: „Ce-i, dom’le, dar cu ce ţi-am greşit?”…Şi au urmat, fără nicio noimă pentru mine, dinspre guriţa-i umflată cu puţin botox (cred) câteva „mici” invective demne de o ţaţă din vreo mahala  de sorginte „ferentărească” de acum un secol şi ceva… De principiu, nu-mi place să rămân dator şi, sincer, nu de fiecare dată întorc celălalt obraz dar, când am văzut câtă tevatură-i umflă zulufii coafaţi ai dânsei ideea mea fixă că trebuie să mi se răspundă la un simplu salut (de fapt, trei), am cedat dialogului surzilor şi i-am replicat doar atât, tot „la pertu”, că doar ne ştiam de-o viaţă (nu-i așa): „Cu nimic, cuconiţă, doar cu faptul că exişti aici pentru a servi oamenii şi nu invers şi te exprimi cum nu trebuie în relaţia cu clienţii şi mai cred că şefii magazinului de unde cumpără fraierii ăştia care te mai şi salută ar trebui să-ţi facă zilnic un instructaj despre cum trebuie să-ţi respecţi fişa postului”. Am plecat, apoi, simţindu-mă precum Don Quijote în faţa eternelor mori de vânt, după ce-n urma mea o mai auzeam pe respectiva ființă umană bombănind a jale şi amar! Sigur că pot/putem înţelege grijile, nevoile zilnice ori indispoziţiile temporare ale cuiva dar nu vreau să înţeleg şi să accept mojicia şi proasta creştere, mai ales când cineva nu-ţi vrea răul ci îţi dă „bineţe”! Ce-i drept, am aflat ulterior de la un amic care lucrează tot acolo dar la „monitorizare” că dialogul, mai mult sau mai puţin spumos, a fost urmărit prin sistemul lor de supraveghere iar pe dânsa a costat-o nişte procente mai puţin în salariul lunar! Normal că nu mă gândeam nicio secundă la asta dar, câteodată, greşelile de comportament le poți simţi şi „la buzunar” dacă nu te adaptezi la mediul social firesc.

În majoritatea culturilor din întreaga lume, salutul este o modalitate prin care o persoană îşi manifestă respectul faţă de semenii săi. Sunt ferm convins că niciun om nu este atât de neînsemnat încât să nu merite măcar un salut. Felul în care obişnuieşti să saluţi oamenii ce îţi apar în cale vorbeşte „din start” despre nivelul tău de educaţie, despre cei câţiva ani de acasă pe care ţi i-au dat ori nu părinţii tăi. Salutul se învaţă din pruncie, atunci când „se formatează hard-ul” bunului simţ. Mai întâi îl înveţi în familie, după care-l aplici la toate instituţiile de învăţământ urmate-n viaţă, la locul de muncă ori în societate. În lumea de azi, plină de convenienţe, auzim de multe ori salutări şi ziceri de bine ce „trec pe lângă noi” şi ne simţim, probabil, mulţumiţi că s-au salvat convenţiile sociale aparente, că persoana şi-a manifestat respectul ori buna creştere. Există, cred, situaţii când esenţa salutului ne scapă, şi nu prea căutăm să aprofundăm mesajul şi trecem mai departe pe „trotuarul împlinirilor” ori pe cel al necazurilor cotidiene. Ar fi bine să conştientizăm, totuşi, că orice „bineţe” are o finalitate atât pentru cel ce o dă cât şi pentru cel ce primeşte “bineţea” respectivă. Asta dacă o dă sau o primeşte şi nu uită s-o facă, firește!

Vreau să mă-nțelegeți că nu doresc să mă erijez în vreun pseudo-predicator ori să apelez la elemente kantiene ale „criticii raţiunii pure” dar, cel puţin la nivelul formei, „bineţea” este un cuvânt, iar cuvântul nu trebuie niciodată dispreţuit. De ce? Pentru simplul fapt că suntem singura specie trăitoare pe planetă, până una alta, care folosim limbajul articulat, constituit din cuvinte! Cuvântul „bineţei” date în salut contează mult, pentru că salutul deschide puntea prin care împărtăşeşti celuilalt ceva din tine însuţi, iar dacă o faci doar de complezenţă, nu comunici nimic şi te-ndepărtezi de lumea în care se presupune că trăieşti. Dar pledoaria mea se rezumă azi măcar la nevoia de a răspunde, fie şi de complezenţă, la „bineţea” salutului cel „de toate zilele” către „aproapele”. Fie acesta şi formal şi tot e o speranţă că „păcătoşii” se pot îndrepta! Repet ce spuneam pe la începutul rândurilor de azi: nu cred să mai existe prea multe lucruri care să mă surprindă la vârsta mea şi, fireşte, nu am pretenția că le-am văzut pe toate, doar că, în general, „m-am prins” cum funcționează lucrurile în viață, am văzut şi întâlnit oameni de tot felul, acasă şi în diverse colţuri ale lumii, din toate categoriile sociale şi din multe culturi și cred că știu ce așteptări trebuie să am de la oameni, astfel încât să nu fiu surprins prea neplăcut de fapte sau întâmplări. Tocmai de aceea cred că e o dovadă de maximă lipsă de bun simţ să mă salute cineva și să nu răspund la salut. Mi se pare de neconceput că există astăzi oameni presupus educați în diverse şcoli, care lucrează în comunităţi umane cu care interferează zilnic, întâlnesc zilnic alți oameni, și care „dau cu stângu-n dreptul” şi aruncă la coş bagajul de educaţie primit prin simpla alegere de a nu răspunde la salut. Dar, poate, mi-am păstrat eu cam mult din cota de naivitate specifică anilor de-nceput ai vieţii! E un loc comun să afirmăm că acei şapte (ori cinci-şase, câţi or mai fi acum) ani de acasă te învaţă să-i saluţi pe toţi cei pe care îi cunoşti, atunci când te întâlneşti cu ei. E trist, în acelaşi timp, să vezi persoane care, înaintând în vârstă, se îndepărtează de acei ani şi le este din ce în ce mai greu să-şi amintească ce le-au spus „ăi bătrâni”!

Ca să nu spun că, de cele mai multe ori, chiar mă deranjează până către enervare cei care te evită atunci când treci pe lângă ei pe stradă, îi saluţi, iar ei orientează privirea către vreun element al naturii pe care-l descoperă brusc chiar atunci şi…merg mai departe, fără nicio reacţie când aud salutul tău! Pot înţelege lipsa de atenţie, preocuparea, grijile zilnice, dar una e să ai probleme cu sistemul auditiv şi alta e să-ţi zică cineva un sonor „Bună ziua, Gicule!”, iar tu să te uiţi către zările albastre, cu gândurile cam pe unde o-nţărcat mutu’ cămila! Cred că toţi cei care citiţi aceste câteva rânduri sunteţi de acord că e deranjant când nu ți se răspunde la salut. Ai impresia că sistemul de referinţă social al respectivului îl face să se considere superior, iar tu nu ești destul de bun încât să-ți răspundă la un simplu „Bună ziua”.Un salut ori, măcar, un răspuns la salut zic că merităm cu toţii, chiar şi cei ce au uitat ABC-ul bunei creşteri!Și dacă tot „măcinăm” la „moara” de azi câteva idei despre salut și societatea în care trăim/existăm, mă confesez dumneavoastră zicându-vă că eu cred despre mine că nu sunt o persoană care poartă pică cuiva dar oamenii care nu salută sau nu răspund la salut îmi devin, brusc, antipatici. Cu toate sentimentele creştineşti ce ne-ndeamnă, apăsat și periodic, să ne iubim „aproapele”! Mai ales când te cunosc, ai interacţionat cu ei de multe ori, pe unii i-ai ajutat cât ai putut iar atunci când te văd se comportă cu tine de parcă ai fi un eschimos necunoscut aterizat pe plaiuri mioritice acum cinci minute iar ei te întâlnesc pentru prima dată atunci. Vă este cunoscut sentimentul?

Despre salut și „aproapele” tău…

Am să repet și aici că îmi aduc aminte cu drag de bunicii mei de pe plaiuri sătmărene, cei care, în simplitatea lor de oameni trăitori la sat şi lucrători ai pământului, îmi spuneau în copilărie să nu care cumva să trec pe lângă cineva fără să „dau bineţe” că, altfel, nu-mi va fi bine mie! Normal că se mai întâmpla, copil fiind, să mai „uit” să mai salut câte-un nene sau vreo tanti din satul bunicilor dar primeam, invariabil, reacţia „uitării” mele: „No, vezi, că mi-o zis baciu’ Ghiţă c-o trecut pă lângă tine şi ai stat ca mutu’ cu ochii după frunze!.”  Şi nu-mi pica bine! Şi mi se făcea ruşine! Cred că era un real câştig al societăţii rurale în care oamenii-şi cunoşteau foarte bine vecinii mai apropiaţi ori îndepărtaţi din tot satul şi-n care apelativul de „ţăran” nu avea, absolut deloc, conotaţiile peiorative acordate azi acestui termen de către mulţi pseudo-educaţi! Eu am fost educat de părinţii mei, oameni simpli şi săraci, să salut şi să răspund la salut. Dacă astăzi vreun oarecare nu mă salută sau nu-mi răspunde la salut, nu consider că este „un ţăran”, pentru că ar însemna să nu respect ţăranii, oameni cumsecade, care salută şi respectă, cel puţin la nivel formal, şi persoanele pe care nu le cunosc.Aș vrea să mai adaug faptul că nu-mi arog cine ştie ce pretenţii de studii „antropo-sociale” dar, empiric, am învăţat, așa cum mai aminteam anterior, că orice privire, gest ori grijă în sens pozitiv şi respect faţă de semeni ar trebui să provoace o reacţie pozitivă, de principiu. Fireşte, acest lucru e valabil când discutăm de sfera vieţii normale şi nu de deviaţii patologice! Am sentimentul certitudinii când afirm că respectul pentru ceilalţi, implicit „bineţea”, se întoarce sigur asupra ta, simţind şi tu, fie satisfacţie fie frustrare, dacă nu primeşti recunoaşterea socială la care te aştepţi. Pentru oricine, interferenţa socială prin salut constituie o „cărămidă” importantă în construcţia pentru stima lui de sine şi este, în principiu, primul pas pentru începerea ori continuarea unei relaţii fireşti şi amiabile. Lipsa salutului ori „privirea prin copaci” despre care vă ziceam anterior atunci când ar trebui să existe un răspuns la salut este, majoritar percepută negativ de fiecare dintre noi, pe principiul: „Ce i-oi fi făcut omului ăstuia de se face că nu mă vede?”.

Despre salut și „aproapele” tău…

În limba română, „a da bineţe” are sensul de a saluta, de a face urări de bine şi, de fapt, chiar explicaţia ei porneşte de la cuvintele „bine” şi „bun”, cuvinte regăsite în aproape toate formulele de salut tradiţionale. Nu trebuie să uităm şi faptul că „ne-salutul” între persoane cunoscute sau aparţinând unei comunităţi a fost, de-a lungul timpului „etichetat” social şi sancţionat, printr-o zicătoare adecvată: „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură!“. Pe vremuri, cel care primea „Bună ziua!“ era preocupat şi de ceea ce se afla dincolo de sonoritatea vorbelor, astfel că răspunsul putea să nu fie unul formal, ci solicita şi un răspuns adecvat. Cum ar fi, de pildă: „Bună să-ţi fie inima, cum ţi-e căutătura!“. Salutul verbal a fost dintotdeauna, fie că am conştientizat ori ba, asociat cu cel sugerat de gesturi, dar şi cu ceea ce „spunea” chipul „salutătorului”. Şi de multe ori aşa vezi dacă primeşti „bineţe” ori altceva! Nu mi-am propus, nici pe departe, să fac vreo trecere-n revistă în rândurile de faţă despre „procedurile de operare standard” în modul de a da şi a primi salutul. Există destule cărţi şi site-uri pe vasta nemărginire a internetului care încearcă să prezinte elemente din variate coduri de bune maniere, mai mult sau mai puţin corecte. Însă important este să şi punem în aplicare ceea ce, eventual, citim şi (re)învăţăm! Degeaba dăm vreun banal „share” pe vreo reţea de Social Media despre cum trebuie să ne comportăm dacă-n secunda doi după „butonare”, ceea ce distribuim nu punem în aplicare! Ca produs al experienţei sociale acumulate-n timp, salutul are ca primă funcţie conectarea oamenilor într-o relaţie de comunicare, considerată ca normă socială, pentru reactualizarea relaţiilor sociale, inclusiv la nivelul cotidianului. Prin salut, ne exprimăm atitudinea față de cel căruia îi adresăm salutul și  verificăm, fireşte, cunoașterea statutelor sociale ale celorlalţi!Voi rămâne pentru totdeauna cu părerea că salutul este esenţial în stabilirea unor relaţii cu cei din jur și că oamenii nu trebuie priviţi în funcţie de „palierul” social ori de nivelul profesional de care aparţin. Continui să cred că ţara noastră ar putea deveni un pic mai bună decât este acum dacă vom fi mai mulți cei care putem vedea binele din această țară şi dacă relaționăm cu acest bine. Şi putem începe, simplu, de la a da bineţe! Pur şi simplu! Fiecare om care trăieşte într-o societate trebuie să cunoască câteva reguli de bune maniere care ne ajută să ne respectăm reciproc. De aici pot pleca mai multe direcţii în a face bine, împreună cu „bineţea” dată verbal pentru că, invariabil, ne implicăm nu doar în propria viață, ci şi în viața celorlalți, fără a fi intruzivi mai mult decât este necesar, fireşte! Implicit, vom înțelege că a face bine cuiva este un mare bine pe care ni-l putem face singuri.Poate că, de-a lungul timpului, m-am aflat în relaţii conflictuale cu multe persoane. Uneori poate că am avut dreptate, uneori nu, dar de câte ori m-am întâlnit cu „preopinenţii”, îmi place să cred că nu am uitat să-i salut. Poate nu cu întreaga „bineţe” potrivită, dar am salutat sau am răspuns la salut. Pentru că, altfel, aş fi uitat ce m-au învăţat „ăi bătrâni”! Şi pentru că, altfel, aş fi ratat, în ciuda neînţelegerilor ce pot interveni, posibilitatea de a relua relaţii normale atât de bine descrise de vechea expresie „Să laşi loc de bună ziua“…În încheierea „morii cu povești” de azi, trebuie să mărturisesc că aceste câteva rânduri mi-au fost inspirate atât de premisa spusă la început cât şi de faptul că am re-citit, relativ recent, două lucrări faine, de acelaşi autor, lucrări pe care le recomand oricui doreşte a se îmbogăţi spiritual, scrise de același autor, Pietreanu Marica. Prima lucrare este „De ce se salută oamenii? Almanahul civilizaţiei”, apărută demult la Editura Știinţifică din București în1970, iar cea de-a doua este „Salutul în limba română. Studiu socio-lingvistic”, apărută la Editura Știinţifică și Enciclopedică din București, în anul1984.E mai dificil să le găsiți, iar unii pot zice că-s din vremurile de tristă amintire! Credeți-mă pe cuvânt, până la propria  confruntare cu cele două lucrări, că sunt extrem de actuale. Și au fost la fel și pe vremea faraonilor!

Despre salut și „aproapele” tău…

Chiar dacă-n rândurile de azi am fost, poate, mai „eclectic” în exprimare, ca o scurtă concluzie, vă propun să privim mai atent la oamenii din jur şi să recunoaştem prezenţa şi existenţa lor în societate. Poate că aceasta îi va face să fie mai buni şi ne va face şi pe noi mai buni în încercarea de a rămâne, totuşi, Homo Sapiens Sapiens. Totodată, vă mai propun să vă uitați mai atent în jur când mergeți, de exemplu, cu autobuzul. Faceți câteva gesturi simple care pentru unii contează mult mai mult decît credeți!. Ajutați-i pe unii mai înceți ori mai în vârstă să urce,la ridice căruciorul când nu au rampa disponibilă de urcat, uitați-vă la cei din jur, prețuiți viața, priviți și prețuiți oamenii, recunoașteți prezența și existența lor. Poate părea puțin, dar poate fi un început în a-i face un pic mai buni și (de ce nu?) vă va face pe dumneavoastră mai buni. Pentru a încerca să ne îndepărtăm de sălbăticie și a nu uita că ne place să ni se zică Sapiens. Homo Sapiens! În încheiere, aș dori să citez câteva rânduri despre cele zise azi și pe care le puteți citi în întregime la linkul din final. Dorin-Gabriel Mureșan, autorul respectivelor rânduri spune, printre multe altele, că:„Singurătatea ucide. Dar nu ucide doar simbolic. Nu ucide doar social, sau doar spiritual, sau doar financiar, sau doar emoțional, sau doar intelectual, deși toate aceste ucideri, pe care le-am putea numi simbolice, sunt un efect al singurătății. Singurătatea ucide și (sau mai ales) la nivel molecular. Scrie Noreena Hertz: „Singurătatea crește cu 29% riscul bolilor de inimă, cu 32% riscul atacurilor cerebrale și cu 64% riscul demenței clinice.” Singurătatea începe cu vecinul care nu îți mai răspunde la salut.” Pentru azi am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse și foto:

Pietreanu Marica, „De ce se salută oamenii? Almanahul civilizaţiei”, Editura Știinţifică, București,1970;

Pietreanu Marica, „Salutul în limba română. Studiu socio-lingvistic”, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București,1984;

https://republica.ro/singuratatea-incepe-cu-vecinul-care-nu-ti-mai-raspunde-la-salut