Vasile Nicolescu, poet, eseist, traducător și editor român

Vasile Nicolescu (1 noiembrie 1929, Podenii Vechi, jud. Prahova – 31 mai 1990, București) a fost poet, eseist, traducător și editor român, o personalitate complexă a literaturii române din a doua jumătate a secolului XX.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/fountain-pen-write-calligraphy-6200263

Născut într-o familie modestă, fiu al agricultorului și factorului poștal Ioan I. Nicolescu și al Floricăi (n. Mihăilescu), Vasile Nicolescu a urmat liceul Spiru Haret din Ploiești, absolvit în 1949, și Facultatea de Filosofie a Universității din București, terminată în 1953. A beneficiat de stagii de specializare în Franța – la Paris, Poitiers și La Rochelle –, experiențe care i-au influențat sensibilitatea estetică și deschiderea către poezia europeană modernă.

A lucrat ca lector la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, redactor la Editura pentru Literatură și ulterior director al Editurii pentru Literatură Universală. Din 1969 până în 1983 a condus Direcția Literaturii și Publicațiilor Literare din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste, activitate care i-a conferit o poziție influentă în mediul editorial al epocii.

Deși a fost criticat pentru conformismul său politic și pentru susținerea curentului protocronist, unii contemporani, precum traducătoarea Antoaneta Ralian, l-au descris drept un om cultivat și empatic, care ar fi protejat anumiți scriitori de rigorile cenzurii.

Debutând în 1946 cu volumul Liturghii negre, Nicolescu a impus un stil liric intelectualizat, în care emoția poetică se exprimă prin forme controlate și rafinate. Poezia sa, aflată între simbolismul bacovian și meditația metafizică, explorează teme precum focul, mitul, muzica și condiția umană.

De-a lungul timpului, a publicat volume importante precum Parabola focului (1967), Secțiunea de aur (1973), Lumea diafană (1977) și O grădină pentru Orfeu (1982), care marchează o evoluție către o poezie a echilibrului și a transfigurării. Criticii au remarcat, în creația sa, o sinteză între clasic, romantic și baroc, realizată printr-o estetică a perfecțiunii formale.

În paralel, Nicolescu a fost un fin eseist și traducător, publicând volume dedicate artei și artiștilor universali – Turner (1974), Monet (1976), Constable (1977), Whistler (1981), Caravaggio (1983), Vermeer din Delft (1985). A tradus, cu sensibilitate poetică, din autori precum Robert Desnos, Henri Michaux, Max Jacob, Ted Hughes și Sylvia Plath, aducând în cultura română voci esențiale ale poeziei moderne.

A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1971), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1978) și Premiul Academiei Române (1985). În 1971 i s-a conferit Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a, pentru contribuțiile sale la cultura națională.