Treptele rugăciunii

Treptele rugăciunii

 Tânărul Jean-Yves Leloup (astăzi preot monah, creștin ortodox, în Franța) i-a cerut părintelui Serafim de la mânăstirea Sfântul Pantelimon de pe Athos să-l învețe rugăciunea inimii curate, potrivit lui Evagrie Ponticul. Auzind acestea, părintele a început să bombăne și, după multe insistențe, a spus: Înainte de a înțelege ce este rugăciunea inimii, învață să te rogi ca un munte… și i-a arătat o stâncă uriașă.

A te ruga ca un munte

Primul sfat, a înțeles tânărul, se referea la stabilitate; prima îndrumare ce i se dă celui care vrea să se roage nu este de ordin spiritual, ci fizic: așază-te! Iar a te așeza ca un munte înseamnă a fi greu de prezență. În primele zile, tânărul reuși cu greu să stea nemișcat, dar într-o dimineață i-a fost dat să simtă ce înseamnă a te ruga ca un munte; nemișcat, devenise una cu stânca, tăcut, sub soare. Timpul se schimbase, munții aveau un alt ritm, căci a sta așezat precum un munte înseamnă a avea veșnicia dinaintea ta. Înainte de a înălța o biserică, trebuia să fii precum o piatră și pe această piatră, pe această tărie de nezdruncinat a stâncii, Dumnezeu poate să zidească biserica Sa și să facă din trupul omului templul Său. Tu ești piatră și pe această piatră Eu voi înălța biserica Mea, i-a spus Iisus Sfântului Petru. Și tânărul a stat lângă bătrân mai multe săptămâni, reînvățând starea de a fi pur și simplu, fără scop sau motiv. Rugăciunea pe care o deprinse de la stâncă îi schimbase ritmul gândurilor. Privea totul fără să judece, dând drept de existență la tot și la toate. Într-o dimineață, bătrânul îl duse în grădina colibei sale și-i spuse: Acum nu trebuie să te rogi ca un munte sterp. Învață să te rogi ca un mac, dar nu uita nici muntele. 

A te ruga ca un mac

Rugăciunea înseamnă așezare – asta învățase de la munte; și orientare; și asta învăță de la mac. Pentru a-și păstra orientarea, floarea trebuia să aibă tulpina dreaptă; astfel a început să-și îndrepte șira spinării. Muntele-i dăduse sensul veșniciei, macul pe cel al fragilității timpului. Învăță să se roage fără a urmări vreun scop, doar pentru plăcerea de a fi și de dragul luminii. Simțind alunecările gândurilor tânărului, bătrânul îl duse la țărmul mării.A te ruga ca oceanul

Tânărul se lăsă dus de ritmul respirațiilor oceanului, fiind locuit de stări de neînțeles. Picătura de apă care altădată se pierdea în mare își păstra acum forma, conștiința, identitatea și totuși știa să fie una cu oceanul. A te ruga înseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul și refluxul răsuflării; dacă la suprafață se iscă valuri, străfundul oceanului rămâne liniștit. Gândurile vin și pleacă, produc suferință, agitație, dar străfundul ființei rămâne netulburat. A te ruga ca oceanul înseamnă a porni de la valurile care suntem, pentru a ne înrădăcina în străfund.

A te ruga ca o pasăre

A te ruga înseamnă a gânguri ca o turturea, a lăsa să se înalțe în tine cântul ce vine din inimă, întocmai cum ai învățat să lași să urce în tine mireasma ce vine de la floare… a te ruga înseamnă să respiri cântând. Formula „Kyrie eleison” înseamnă „Doamne, trimite Duhul Tău…!” Nu căuta să pricepi sensul acestei invocații, căci ți se va descoperi de la sine. Când simți tulburarea gândurilor, întoarce-te la această invocație, respiră adânc, stai drept și nemișcat și vei cunoaște începutul isihiei, pacea pe care Dumnezeu o revarsă asupra tuturor celor ce-L iubesc.

A te ruga ca Avraam

Până aici învățătura fusese de ordin natural și terapeutic. Monahii din vechime, înainte de a îndruma către iluminare, vindecau natura, o puneau în cele mai favorabile condiții spre a putea primi harul. Muntele, macul, oceanul, pasărea îi amintesc omului că înainte de a merge mai departe trebuie să recapituleze nivelurile ființei. A te ruga înseamnă mai întâi a lăuda universul (lucrurile acestea știu să se roage mai înainte de noi). Omul e locul unde rugăciunea devine conștientă de sine însăși. Odată cu rugăciunea lui Avraam, intrăm într-o conștiință nouă. Pentru Avraam a te ruga înseamnă a păstra, dincolo de aparențele lumii, legătura cu Prezența. A te ruga ca Avraam înseamnă a nu întoarce spatele semenului tău; cana cu apă pe care o dai celui însetat nu te îndepărtează de tăcere, ci te apropie de sursă. A te ruga ca Avraam nu trezește în tine doar pacea și lumina, ci, de asemenea, Iubirea pentru toți oamenii. A te ruga ca Avraam este chiar mai mult decât asta, înseamnă să mergi până la sacrificiu. A te ruga ca Avraam înseamnă a nu avea în inimă și în minte nimic altceva decât pe El. În vreme ce Avraam urca spre vârful muntelui, el nu se gândea decât la fiul său. La coborâre, el nu se gândea decât la Dumnezeu.

A te ruga ca Iisus

Nimeni nu știe cine este Fiul, ci numai Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere, ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Trebuie să devii fiu pentru a te ruga precum Fiul; și a avea cu Cel pe care Îl numește Tatăl său și Tatăl nostru aceeași legătură de iubire ca și El – aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Ziua El îi aduna la sine, spre vindecare, pe cei bolnavi și păcătoși, pe paralitici și pe prostituate, pe vameși, iar noaptea se retrăgea pentru a se ruga în taină și acolo murmura ca un copil… Tată… Tânărul, pe atunci, Jean Yves Leloup, a mai rămas câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea lui Iisus îl purta în străfunduri, câteodată chiar până în pragul unei anumite „nebunii”. Simțea că se preschimbă în Iubire, în foc dogoritor. Rugul aprins nu mai era pentru el o simplă metaforă. Rugându-se neîncetat, învăță să-L iubească pe Dumnezeu și să meargă necontenit în Prezența Sa.

Între tine și El

Există oameni care, prin felul lor de ființă, s-au așezat într-o poziție privilegiată, ce pune în prim plan relația cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, toate celelalte – divergențe de păreri, de interpretare – rămân pe un plan secund, pe primul plan situându-se trăirea legăturii cu divinul și înfăptuirea, zi de zi, clipă de clipă, a comandamentelor divine: bine, adevăr, frumos, creativitate, jertfă, milă, iubire. Un astfel de om a fost Maica Tereza, felul ei de a fi este sintetizat foarte bine de poezia

Oricum:

Oamenii sunt adesea neînțelegători, iraționali și egoiști…

Iartă-i, oricum.Dacă ești bun, oamenii te pot acuza de egoism și intenții ascunse…

Fii bun, oricum. Dacă ai succes, poți câștiga prieteni falși și dușmani adevărați…

Caută succesul, oricum. Dacă ești cinstit și sincer, oamenii te pot înșela…

Fii cinstit și sincer, oricum.Ceea ce construiești în ani, alții pot dărâma într-o zi…

Construiește, oricum.Dacă găsești liniștea și fericirea, oamenii pot fi geloși…

Fii fericit, oricum.Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine…

Fă bine, oricum. Dă-i lumii tot ce ai mai bun și poate nu va fi niciodată de-ajuns…Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este între tine și Dumnezeu…N-a fost niciodată între tine și ei, oricum.

Poezia Maicii Tereza e un program de viață adevărată. Cei mai mulți dintre noi, gâtuiți de cercul fricii, foamei și erosului, nu se au în minte decât pe ei înșiși. Pentru astfel de oameni, mesajul Maicii Tereza nu are sens. Dar să recapitulăm acest mesaj: Iartă, fii bun, caută succesul, fii cinstit și sincer, construiește, fii fericit, fă bine, dă-i lumii tot ce ai mai bun. Manifestă-te astfel împotriva reacțiilor celor din jurul tău, pentru că, până la urmă, miza vieții tale nu e așezată între tine și ei, ci între tine și Dumnezeu. Sunt oameni care înțeleg, la nivel intelectual, importanța acestei mize și doresc sincer să înceapă a trăi conform spuselor de mai sus. Dar dacă înțelegerea minții nu este dublată de o înțelegere a inimii, dacă nu coboară asupra noastră un ajutor de Sus, viața de zi cu zi va dezminți constant dorința de a trăi în adevăr, bine și frumos. Se întâmplă așa pentru că nu suntem pătrunși, până-n străfundul ființei noastre, de faptul că jocul vieții are doar doi jucători: eu și Dumnezeu. Atâta timp cât nu vom conștientiza aceasta, viața va fi părelnicie, risipire, desfătare, jug, datorie și nu bucurie, creativitate, iubire.

Religiile, sistemele filosofice, miturile, studiile tradiționale, marea poezie nu fac altceva decât să ne ajute să ne zidim în credința că această lume, accesibilă celor cinci simțuri și câtorva trăiri legate de orizontul fricii, foamei și erosului, nu este o concluzie. Doar când am înțeles aceasta, viața capătă un sens, merită să fie trăită, iar povara pe care adesea ne-o pune pe umeri poate fi purtată cu demnitate, cu bucurie, cu seninătate. Altfel, dacă mizăm doar pe darul vieții trăit fără un rest reflexiv, fără un sens care să-i susțină orizontul, riscăm să sfârșim în fundătura plictiselii, a resemnării, a bolilor psihice. Noile mișcări spirituale fac mare caz de perspectiva vieții privite ca teritoriu al tuturor libertăților, al cunoașterii de sine, al unei succesiuni de experiențe care sfârșesc prin a naște din tine un zeu. Ce ai fi tu fără povestea ta sună titlul unei cărți ce propovăduiește noua viziune. Într-adevăr, fiecare are povestea lui, dar mă întreb dacă poți găsi firul roșu ce leagă toate etapele poveștii tale fără să conștientizezi faptul că această lume nu este o concluzie.

Conform noii viziuni, Iisus nu este responsabil de mântuirea ta. El a înțeles că este un Dumnezeu Viu pe pământ și astfel a devenit propriul său mântuitor; apoi a învățat pe alții să lucreze în ei propria mântuire prin Dumnezeu în ei. Sunteți ceea ce ați decis să fiți. Sunteți conform cu imaginea pe care voi înșivă ați creat-o. Evenimentele sunt consecințele intențiilor orchestrate de gândurile și emoțiile individuale, toate fără nicio excepție. Permiteți-vă să fiți, să fiți, pur și simplu. Fiindcă sunteți toate lucrurile. A fi Dumnezeu este a putea spune „Eu sunt”. Iertarea de Sine este actul care șterge din inima dvs. orice urmă de culpabilitate sau de condamnare; culpabilitatea sau condamnarea împiedicându-vă de a exprima din plin Dumnezeul ce sunteți. Acordându-vă iertarea, recunoaşteți că această viață și toate cele ce vor mai veni fac parte din prezent, care este viitorul de tot ceea ce este. Înțelegeți că veți trăi pe vecie, că niciodată n-ați fost pe punctul de a greși și că unica vină a fost de a crede că ați făcut rău. Trăiți și fiți fericiți. Aceasta este tot ceea ce Tatăl a cerut de la voi vreodată. Obiectivul suprem al vieții este iubirea și împlinirea de sine. A trăi, acesta este unicul destin aici. În fiecare clipă a vieții voastre se cuvine să faceți ceea ce sinele creator, sufletul vostru, vă încântă să faceți.

Am putea continua la nesfârșit cu astfel de afirmații, dar cred că ele au fost suficiente pentru a înțelege care este orizontul noii viziuni despre viața spirituală a omului. Ea conturează o lume în care fiecare ființă este liberă, independentă, în care întâlnirile cu ceilalți, culminând cu întâlnirea în iubire, sunt experiențe ce ne ajută să creștem, în care împlinirea de sine este pe primul plan. Dar dacă totul este școală, atunci nu are rost să-ți fie milă, dacă drumul este personal, atunci celălalt nu este decât un efemer însoțitor. Din această așezare, lumea ajunge să fie un loc al singurătății mascate de zâmbete, un loc al durerii adânci îmbrăcate în haina lui „mă simt bine”.

New Age-ul nu știe de taina lui Hristos, Unul născut. Într-o carte dedicată Sfântului Pavel, despre care am mai vorbit, teologul François Brune punctează: Ceea ce se petrece în fiecare dintre noi atinge întregul univers; ceea ce se petrece în Hristos îl atinge pe fiecare dintre noi. Efortul de iubire al lui Hristos pentru a depăși clipă de clipă suferința întrupării și patimilor sale acționează în chip tainic, dar real, în fiecare dintre noi, ca o sămânță ce încearcă să crească spre lumină, ca un izvor care nu cere decât să țâșnească, precum un impuls interior care poate deveni al nostru, dacă vrem cu adevărat. Nu doar prin sacramente ne transfuzează Hristos această putere ca să nu slăbim în Iubire, ci foarte direct prin însăși ființa sa, care este în același timp a noastră, întrucât totul este creat în el.

Și atunci, drumul fiecăruia dintre noi nu mai este unul singuratec. Prin dubla consubstanțialitate, cu Tatăl în firea dumnezeiască și cu noi în firea omenească, Hristos ne poate da acces la firea dumnezeiască, mister deja înfăptuit și niciodată încheiat. Abia din această perspectivă începem să înțelegem tainica lui vorbă: Fără Mine nu puteți face nimic. De aceea el nu trebuie receptat doar la nivelul de maestru, de inițiat, nivel de la care, oricât de înalt spiritual ar fi, nu ne poate ajuta cu adevărat. A ne lucra propria mântuire prin Dumnezeul din noi, prin maestrul lăuntric, prin atingerea nivelului christic, fără a apela la ajutorul Dumnezeului-Om, este o falsă cale spirituală. Dacă, asemenea lui François Brune, luăm în serios experiențele mistice ale Sfântului Pavel și ale altor mistici, ni se revelează sensul profund al Epistolelor sale, sens ce trimite nu la simple metafore sau excese de limbaj, ci la revelarea secretului universului, a secretului numit Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul. Iar în încercarea noastră de a ne apropia de misterul Hristos nu putem lăsa deoparte fizica modernă, teologia Părinților Bisericii sau experiența misticilor aparținând tuturor confesiunilor.

Este adevărat, zice François Brune, că refuzul de a împărtăși aceleași credințe, îndeosebi în profunzimea spirituală la care se situează convingerile religioase, este resimțită întotdeauna ca o adevărată suferință. Însă adevărata toleranță nu înseamnă a ignora sau a șterge diferențele, ci de a le accepta pe deplin și de a învăța să ne respectăm și să ne iubim în aceste diferențe înseși. Creștinismul, în Occident, va dispărea sau va regăsi mistica Sfântului Pavel, a Orientului creștin și a marilor mistici ai propriei tradiții. El se va alătura astfel părții celei mai bune a tuturor marilor religii, dincolo de diferențele culturale și departe de toate fanatismele, în experiența comună a tuturor marilor mistici.

Sfântul Pavel a înțeles, prin propria sa experiență mistică, faptul că urcușul spiritual nu este accesibil oamenilor decât prin și întru Hristos, fie că ei știu sau nu aceasta. Îndumnezeirea noastră este posibilă astfel datorită substanței înseși a sufletului nostru, iar fericirea vieții veșnice nu constă doar în această îndumnezeire a firii noastre omenești întru Hristos. Ea este, de asemenea, dialog de iubire între persoanele dumnezeiești și fiecare dintre noi. În perspectiva unei reale consubstanțialități a lui Hristos cu toți oamenii în firea noastră comună omenească, devine evident faptul că Hristos și noi nu formăm decât o singură ființă, într-un unic exemplar, contrar evidenței aparențelor. Suntem bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, trăim în timpuri și locuri diferite. A accepta această consubstanțialitate înseamnă a pretinde că dincolo de timp și de spațiu nu formăm, realmente, decât o singură ființă. Din această perspectivă, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne apare ca un moment crucial, iar unirea noastră cu Hristos în firea omenească unică și comună este esența trecerii noastre pe acest pământ. Misterul unirii noastre cu Hristos este astfel baza necesară transformării noastre de către Hristos. Acest corp al lui Hristos, zice Monseniorul Cerfaux, cu care se face identificarea mistică, nu este altul decât corpul real și personal care a trăit, a murit, este slăvit și cu care, în euharistie, este identificată pâinea. Creștinii se identifică într-un mod foarte real, deși tot mistic, cu acest corp, în euharistie și în alt mod prin botez. Identificați cu acest corp unic, ei sunt unul între ei, toți „unul” prin referire la același corp al lui Hristos.

Hristos, astăzi în slavă, nu și-a abandonat firea omenească. În el nu există incompatibilitate între firea omenească și cea dumnezeiască. Hristos, în calitate de „chip omenesc al lui Dumnezeu”, putea foarte bine, încă de la început, ca și acum, să se bucure în continuare de egalitatea sa cu Tatăl. Nu trebuia să se „golească” de firea sa dumnezeiască pentru a se întrupa. Din cauza acestei uniri, Hristos s-a născut deja în starea sa de slavă, cea de care se bucură după Înviere. „Firea omenească a lui Hristos este o fire îndumnezeită, pătrunsă de energiile divine încă din momentul întrupării”, scrie Vladimir Lossky. De aceea, a vorbi de un nivel hristic, pe care toți îl putem atinge, așa cum vorbește spiritualitatea New Age, înseamnă a nu înțelege nimic din misterul Întrupării și din misterul existenței din veac a Fiului lui Dumnezeu, după chipul din veac al căruia am fost creați. Cred că în lipsa unor repere, în lipsa lui robește-mă, Doamne, ca să mă simt liber, riscăm să trăim într-o lume a hedonismului ambalat în pojghița spiritualității, o lume a egoului care se ignoră, amăgindu-se că este expresie a libertății divine, o lume de înșelați și înșelători, uitând că:

Această lume nu e o concluzie,

Dincolo există o urmare

Invizibilă ca și muzica,

Dar pozitivă ca sunetul.

Ghidează și amețește;

Filosofiile nu știu

Și de o ghicitoare întru final, de care

Înțelepții trebuie să treacă…

Ghicirea ei încurcă pe-nvățați.

Ca s-o dobândească, oamenii au arătat

Dispreț pentru generații

Și-au cunoscut crucificarea.

După atâția ani de lecturi, de meditații, de întâlniri cu oameni locuiți de idei, de trăiri adânci, încep să conturez o viziune a lumii în care să se împletească taina cu luciditatea.

Sriitorul Dan Iacob