1491 – Prima atestare documentară a Curții Domnești de la Bacău

După marile confruntări de la Vaslui (1475) și Războieni (1476), Ștefan cel Mare a simțit nevoia unei reorganizări administrative în sudul Moldovei, cunoscut sub numele de Țara de Jos. În acest context, a decis să stabilească o reședință domnească la Bacău, oraș cu o poziție strategică, situat la intersecția unor importante rute comerciale ce legau Moldova de Transilvania și Țara Românească.

Ruine casă domnească

Bogdan Muraru – Operă proprie

• CC BY-SA 3.0 ro
• Fișier:Casa Domnească Bacău 3.jpg
• Creată: 14 septembrie 2013
• Încărcată: 14 septembrie 2013

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_Domnească_din_Bacău#/media/Fișier:Casa_Domnească_Bacău_3.jpg

Pentru a asigura o guvernare eficientă în această zonă, Ștefan l-a numit pe fiul său, Alexandru, să administreze Curtea Domnească din Bacău. Alexandru, care îl însoțise în campaniile militare și fusese martor la numeroase acte de conducere, a avut misiunea de a gestiona problemele locale pe care domnitorul nu le putea rezolva direct din reședința sa principală, aflată la Suceava.

Astfel, în perioada 1481–1496, Curtea Domnească din Bacău a funcționat ca centru administrativ al Țării de Jos și reședință a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare.

Prima mențiune documentară a Curții apare la 20 aprilie 1491, într-un act prin care Ștefan cel Mare donează Mănăstirii Tazlău un sat „ascultător de curțile de la Bacău”.