Carol I al României, domnitorul, apoi regele României

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914, Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat. Carol I al României, născut Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a venit pe lume pe 20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în Germania. A fost al doilea fiu al prințului Karl Anton și al prințesei Josephine, aparținând unei ramuri catolice a casei regale Hohenzollern. A urmat studii militare și a participat în 1864, ca voluntar, la al Doilea Război al Schleswigului, unde a dobândit experiență militară ce i-a fost de folos mai târziu în conflictele purtate de România.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României#/media/Fișier:Carol_I_-_Foto021.jpg

În urma abdicării forțate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1866, o coaliție de politicieni români a decis să aducă pe tronul României un prinț străin, iar Carol a fost propus cu sprijinul lui Napoleon al III-lea. A acceptat oferta și a sosit incognito în România, sub numele de Karl Hettingen. A fost ales domnitor în unanimitate de către Camera Deputaților și a depus jurământul pe 10 mai 1866, zi care va deveni mai târziu sărbătoare națională.

A domnit timp de 48 de ani, cea mai lungă domnie din istoria României. În această perioadă, a obținut independența țării față de Imperiul Otoman, a transformat România într-un regat în 1881 și a modernizat statul român, contribuind la dezvoltarea infrastructurii, a sistemului administrativ și a economiei. A fost un lider disciplinat, meticulos și devotat funcției regale, dar a rămas atașat rădăcinilor sale germane.

În timpul Războiului de Independență (1877–1878), a condus armata română în luptele decisive de la Plevna și Smârdan, reușind să asigure recunoașterea independenței României. În schimbul acesteia, a acceptat cedarea sudului Basarabiei către Rusia, primind în schimb Dobrogea.

Domnia sa a fost însă marcată și de neîmpliniri. Problemele sociale, în special cele legate de țărănime și distribuția inegală a pământului, nu au fost soluționate. Răscoalele din 1888 și, mai ales, cea din 1907, au evidențiat tensiunile sociale dintr-o țară în care agricultura era baza economiei și unde cei mai mulți oameni erau țărani lipsiți de pământ.

Deși promitea reforme, Carol nu a pus în aplicare o reformă agrară amplă, ceea ce a menținut nemulțumirile și a accentuat diferențele sociale. Acest conservatorism în politica internă a fost în contrast cu viziunea sa modernizatoare în plan militar și instituțional.

În politică externă, Carol a semnat în 1883 un tratat secret cu Tripla Alianță, legând România de Germania și Austro-Ungaria. Când a izbucnit Primul Război Mondial, regele dorea ca România să se alăture Puterilor Centrale, dar s-a lovit de opoziția Consiliului de Coroană. Tensiunile au culminat cu moartea sa la Sinaia, pe 10 octombrie 1914, la scurt timp după declanșarea războiului.

A fost căsătorit cu Elisabeta de Wied, devenită regina Elisabeta a României. Deși nu au avut urmași direcți, tronul a fost moștenit de nepotul său, Ferdinand, conform pactului dinastic încheiat în 1881.

Carol I a lăsat în urmă o țară modernizată, cu un regim constituțional, un sistem administrativ reformat, un statut internațional consolidat și o dinastie care a influențat profund evoluția României moderne. Totuși, rămâne o figură controversată, admirat pentru spiritul său de organizator și conducător militar, dar criticat pentru lipsa de empatie față de țărănime și pentru conservatorismul în politica internă.