Bătălia de la Abensberg – victoria strategică a lui Napoleon în fața Austriei

Pe 20 aprilie 1809, în cadrul Războiului celei de-a Cincea Coaliții, Bătălia de la Abensberg a opus o armată austriacă condusă de Arhiducele Carol unei armate franco-germane, supranumită „Armata din Germania”, aflată sub comanda directă a Împăratului Napoleon I.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Abensberg#/media/File:Abensberg.jpg

Oprit în fața orașului Regensburg de diviziile franceze conduse de generalii Friant și St. Hilaire, Arhiducele Carol a ales confruntarea, concentrându-și trupele între localitățile Grub și Dinzling, în așteptarea unor întăriri promise de fratele său, Arhiducele Ludovic, și de corpul generalului Hiller.

Napoleon însă a reacționat cu rapiditate, folosindu-se de avantajul poziției centrale pentru a împiedica joncțiunea trupelor austriece. L-a învins mai întâi pe Hiller la Siegenburg, apoi a lansat atacul principal împotriva lui Carol cu grosul forțelor sale: Corpul lui Lannes, diviziile Morand și Gudin (din Corpul lui Davout), cavaleria grea a lui Saint-Sulpice și bavarezii generalului De Wrede.

În urma acestui atac concentrat, centrul armatei austriece a cedat, dar Arhiducele Carol a reușit să se retragă organizat către Landshut, ajutat și de sosirea corpului lui Hiller. În paralel, mareșalul Davout, rămas cu doar două divizii, a supravegheat grosul armatei austriece în apropiere de Leundorf. După victoria de la Abensberg, el a primit întăriri de la mareșalul Lefebvre, care comanda două divizii bavareze.

Austria încercase prin acest conflict să recupereze teritoriile pierdute în Germania după bătălia de la Austerlitz. În debutul campaniei, austriecii au obținut câteva succese împotriva armatei reduse a mareșalului Berthier, căruia Napoleon îi lăsase aproximativ 170.000 de soldați pentru a apăra frontiera de est a Franței, în contrast cu cei 800.000 de soldați alocați aceleiași misiuni în 1790.

În paralel, Napoleon obținuse o victorie rapidă în Spania, recucerind Madridul și forțând retragerea britanicilor în urma bătăliei de la Corunna (16 ianuarie 1809). Totuși, ofensiva austriacă l-a determinat să abandoneze definitiv Peninsula Iberică și să se îndrepte către noul front. În absența sa și a celor mai buni comandanți francezi, situația din Spania a devenit tot mai dificilă, mai ales după ce generalul britanic Sir Arthur Wellesley (viitorul duce de Wellington) a preluat comanda trupelor aliate.

Austriecii au lansat și o ofensivă în Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți la Abensberg (Raszyn), iar armata poloneză a ocupat Galiția Occidentală. Napoleon și-a reluat comanda pe frontul estic, organizând un contraatac eficient care a dus la retragerea austriecilor din Bavaria și la pătrunderea trupelor franceze în Austria.

Totuși, încercarea pripită a lui Napoleon de a traversa Dunărea a fost întâmpinată de forțele arhiducelui Carol la Aspern-Essling (22 mai 1809), unde împăratul francez a suferit prima sa înfrângere majoră. Lipsa de decizie a comandantului austriac a permis însă reluarea ofensivei franceze. Napoleon a continuat pregătirile pentru cucerirea Vienei, pe care a atacat-o în iulie, după victoria categorică din bătălia de la Wagram (5–6 iulie 1809). În timpul acestei confruntări, mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte a fost destituit pentru greșelile comise, iar în scurt timp a acceptat oferta Suediei de a deveni prinț moștenitor – urmând ca, ulterior, să lupte chiar împotriva fostului său împărat.

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Schönbrunn, pe 14 octombrie 1809. Luptele au continuat în est, în Tirol, unde rezistența condusă de Andreas Hofer a fost înfrântă în noiembrie, în timp ce conflictul din Peninsula Iberică a continuat să se desfășoare și după acest moment.