Ora seniorilor – invitat domnul profesor Constantin Tomșa ( continuare )

Ora seniorilor – invitat domnul profesor Constantin Tomșa ( continuare )

Prima parte a articolului o găsiți aici.

–  Sunteți, domnule profesor, un exponent al manifestării patriotismului local. În anul Centenarului, ce înseamnă pentru dumneavoastră să fii patriot și cum ar trebui să știe elevii noștri, tinerii noștri, ce ar trebui ei să facă să se considere patrioți?

–  Întrebarea nu-i deloc ușoară, ar fi meritat sau ar merita o emisiune întreagă numai despre patriotism, dar ceea ce pot eu să spun acuma este că noi, cel puțin vorbesc de români, avem o meteahnă, să-mi fie scuzat acest cuvânt, avem un obicei mai puțin bun, adică lăsăm tot în uitare și ne-aducem aminte numai la date aniversare. Adică la 100 de ani, la 50 de ani, la 75 de ani ș.a.m.d. Ori, din punctul meu de vedere, această atitudine a ființei umane de a fi patriot, de a ține la un loc, unde te-ai născut, la o țară, la un teritoriu, la un popor, la o națiune…

–  La o tradiție…

–  La o tradiție, nu înseamnă să îți aduci aminte de acest lucru numai din când în când. Aici, dacă mi se poate permite alăturarea, este exact la fel cum îi cu credința. Nu te închini la icoane sau nu te duci la Biserică sau nu te rogi la Dumnezeu numai când ți-ai rupt piciorul sau când s-a-ntâmplat un necaz, sau dacă ești într-adevăr credincios, ești permanent. Ei, cam așa îi și cu patriotismul. A fi patriot nu înseamnă să-ți aduci aminte numai din când în când și-atunci să ieși în stradă și să răcnești în gura mare cât ești tu de patriot.

Deci e o chestiune foarte pretențioasă, a fi patriot, și de aceea s-au și creat și alte cuvinte, patriotard, știți, și altele…

Deci din punctul meu de vedere, tineretul va deveni sau va avea această trăsătură de iubire patriotică, de dragoste față de poporul lui, față de familia lui, din care s-a născut, niciodată să nu uite de unde a plecat. Ei, pentru a avea această însușire, unii n-o s-o aibă niciodată, c-așa se-ntâmplă, nu toți suntem patrioți, nu toți suntem pătimași, nu toți.

Suntem diferiți și asta îi foarte bine. Dar, pentru a accede la această calitate extraordinară, asta presupune ca în familie sau, mă rog, de la naștere, copilul să aibă exemple.

Adică să vadă că părinții lui, bunicii lui, vecinii lui, frații mai mari ș.a.m.d, comunitatea în care trăiește pe măsură ce se dezvoltă, toți acești factori îi sunt exemple. Ori, dacă el, iarăși ajungem la credință, că aceasta este cea mai mare tradiție a noastră, dacă el nu vede în casa lui că există o icoană, dacă nu vede că există unul dintre membrii familiei care în fiecare dimineață și seară să se închine la icoană, să-și spună o rugăciune, să meargă în zilele de sărbătoare la Biserică, cum vă imaginați că el va deprinde aceste lucruri?

Când va fi mare? Nu știu, poate se va duce ca turist într-o biserică, să vadă picturile din punct de vedere al valorii estetice.

Dar nu se va duce ca un credincios. Ei, cam așa e și cu patriotismul. Patriotismul se cultivă pe întreaga perioadă a vieții. Dar cea mai mare trăsătură dacă vrei să devii într-adevăr patriot, după părerea mea, este să-ți faci datoria și să ai un comportament încât să nu-ți deranjezi aproapele. Și atunci ai să fii patriot din toate celelalte puncte de vedere, că dacă vreți, despre patriotism s-au scris nu știu dacă biblioteci, dar cărți, sigur, multe s-au scris, așa că a teoretiza despre această chestiune nu ne ajunge timpul alocat emisiunii.

–  Patriotism înseamnă și educație, nu? Sau… mă refer la ce spunea Aristotel: „Numai omul educat este om”. Poate-i un pic prea dur, ca text, dar în limba română se traduce cu cei șapte ani de acasă, nu?

–  Și cu cei șapte ani de acasă… Acuma ce se întâmplă, și termenul acesta de educație dacă vă uitați în Dicționare, o să vedeți că și educația are atâtea definiții și atâtea părți, depinde de unde privești și cum privești problema. Vă dați seama, Aristotel a făcut această afirmație în antichitate și a rămas valabilă până astăzi, pentru că altfel n-ați fi pomenit-o aici. Sigur, factorii educativi sunt enorm de mulți. Dacă vreți, și cum îi construită strada, dacă strada îi măturată în fiecare zi, asta înseamnă că comunitatea noastră și zicem primării, consiliul, cum vreți îi zicem, dacă are grijă ca  strada să fie curată, copilul care va ieși și va observa la un moment dat că e strada curată, nu o să arunce cotorul de măr sau n-o să arunce hârtie, sau dac-o aruncă, își va da seama că e numai hârtia lui pe strada respectivă.

Ori dacă mergeți prin oraș, o să vedeți chiar la noi, în târg, așa sunt străzi unde aproape nu se vede asfaltul din cauza resturilor de la țigări, de la fumători, pentru că așa e năravul la noi: fumezi, și dai jos.

Când ai terminat-o, o lepezi și atunci, sigur că, dacă noi nu avem cei care să vină din urmă să măture… mai mult decât atâta, fac aicea o mică paranteză scurtă: mergeți prin fața magazinelor, datoria celor de la magazine este să iasă periodic și să curețe în fața dughenei. Că așa o fost de când sunt dughenele, așa le-am prins și acum 70 de ani și așa sunt în continuare. Ei, o să vedeți că cei care sunt la dughenele respective și-s fumători, ies, fumează în față și-aruncă pe spațiul verde, nu mai departe. Mergeți pe Bulevardul Traian și-o să vedeți, o să vă convingeți, în zona magazinelor. Deci, educația se face din mers și permanent, de aceea există și termenul consacrat, sintagma consacrată,  „educație permanentă”. Educație se face până când închidem ochii și tot mai e ceva de pus acolo, la calități.

–  Dumneavoastră sunteți tată și sunteți și bunic. Și sunteți un tată împlinit și un bunic fericit.

–  Da. Mulțumesc lui Dumnezeu.

 – Dați-le un sfat părinților, bunicilor. Dacă au în grijă copii între 1 și 7 ani, ce ar trebui să facă ei, să le fie copiilor bine și să se cunoască cei șapte ani de-acasă?

– În primul rând, să nu mergem pe principiul, asta este singura mea părere importantă, să nu mergem pe principiul că,  copilul meu nu trebuie să mai sufere ce-am suferit când eram eu tânăr sau când eram eu mic. Copilul nu trebuie să fie învățat că de câte ori cere ceva, trebuie să i se ofere necondiționat.

Pentru că dacă îl creștem așa, așa o să-l avem, o să fie permanent un pretețios, o să ceară mereu să i se dea, să i se facă, să i se pună la dispoziție.

Deci, copilul, încă de mic, trebuie să fie obișnuit să aibă obligațiile lui. Acuma, aici trebuie să facem o precizare: că o să reușească părintele sau n-o să reușească, aici nu depinde numai de comportamentul părintelui, ci depinde, știm foarte, foarte, foarte bine și de materialul genetic cu care este înzestrată odrasla respectivă, adică sunt și situații în care părinții încearcă să facă copiilor lor o educație exemplară, și până la urmă nu reușesc.

Acestea sunt cazuri izolate. De regulă, copilul, ceea ce vede în casă, în primii șapte ani de viață, nu va uita până când el, la rândul lui, nu va ajunge să aibă copii. Deci, asta ar fi așa, foarte, foarte pe scurt, că nu avem timp să detaliem.

– Ați fi vrut să trăiți în altă parte? Ați vrea să vă mutați într-o altă țară, să rămâneți definitiv acolo?

– Nu, că la aceste întrebări e un singur răspuns: nu. Am ținut și țin foarte mult la locurile natale, încât niciodată nu aș fi putut să trăiesc în altă parte. Am călătorit până la vârsta asta, am călătorit aș zice eu mult, nu foarte mult, dar am călătorit, am fost și în Europa, am fost și în Orientul Mijlociu, am fost și la Mormântul Sfânt, am fost și pe Muntele Athos și în Grecia de două ori, am fost în țările din apus, în Germania, în Franța, în Olanda, cum să vă zic, mai ales vecinii ăștia de aici de la noi, peste tot.

Nicăieri n-aș fi putut trăi așa cum am făcut-o aici. Acolo m-aș fi simțit totdeauna un străin.

Și spun lucrul acesta, deși la ora actuală cei doi copii ai mei trăiesc în Germania, o nepoată trăiește în Olanda, dar eu nu aș fi putut să trăiesc.

M-au rugat să mă duc să trăiesc la ei, dar nu voi putea să mă despart niciodată de aceste locuri, chiar și-acuma când nu mai văd cum trebuie, nu mai merg cum trebuie.

Dar eu, chiar dacă nu văd, eu dacă merg prin oraș, știu exact dacă mi se spune acuma suntem la spital, știu exact ce-i vis-a-vis de spital, ce-i în partea ailaltă peste Cuiejdi, pentru că eu îmi cunosc aceste locuri așa de bine, iar județul Neamț pentru mine este un loc unde nu cred că a rămas comună în care în care să nu fi fost, ba chiar și foarte, foarte multe sătuce, cătune, cum se spune, am fost, am făcut vreo 13-14 ani de teren și-am fost în toate colțurile județului, peste tot mi-i la fel de drag și este locul unde m-am născut și unde sunt prea bine înrădăcinat ca să pot gândi măcar că aș putea trăi în altă parte.

–  Asta înseamnă și sună ca o invitație pentru cei care nu sunt nemțeni…

–  Da.

– Să vină la noi, să ne cunoască tradițiile, să ne cunoască obiceiurile, încă se mai păstrează. De Paști încă se mai păstrează, de Crăciun, de Anul Nou, este un județ care își duce tradiția mai departe sau așa mi se pare mie.

–  Așa este, o să vă spun acuma un lucru pe care nu vi l-am spus, că în anii ’70, când eram la Comitetul de Cultură, s-au inițiat câteva lucruri, tocmai pentru a se păstra în continuare, chiar în condițiile de atunci, a se păstra tradiția noastră de pe aceste locuri. În acea perioadă s-a inițiat, vă dau numai câteva exemple, s-a inițiat sărbătoarea muntelui Ceahlău. Această sărbătoare este veche de sute de ani, ea este cu ocazia Zilei de 6 august, Schimbarea la Față, sau cum spun oamenii noștri, Probajin. Ei, trebuie să știți că încă înainte de Al Doilea Război Mondial și chiar de primul, oamenii treceau din partea, cine știe, din partea Crăcoanilor, a Bălțăteștilor, oamenii din zona Tîrgu Neamț treau pe la Cracăul Negru și-ajungeau la Hangu pe un drum care se numea Calea mare.

Și de acolo, pe jos, bineînțeles, în continuare, sau călări, sau, mă rog, cu căruțele cu care puteau să meargă, se duceau la muntele Ceahlău și se urcau pe acest munte, la Mănăstirile, la lăcașurile de cult de acolo și noi, în anii ’70 am inițiat sărbătoarea așa-zisă laică, dar lumea știa despre ce-i vorba.

Sărbătoarea muntelui Ceahlău care s-a perpetuat până astăzi și se zice Festivalul, acuma, mai pretențios care-n zilele din urmă a fost, Festivalul Ceahlăul, la care sunt invitate formații, atât din Județul Neamț, cât și din județele vecine și chiar din mai multe țări. Am văzut anul acesta, au fost invitați dacă nu mă-nșeală  memoria, o formație și de prin Asia, de prin China mi se pare că, sau cam așa ceva, nu mai vorbesc de greci, de turci, ăștia care-s mai aproape de noi, bulgarii, sârbii, vin de regulă la această sărbătoare a Muntelui.

Tot atuncea am avut și alte Festivaluri, de exemplu făceam Festivalul de datini și obiceiuri de Anul Nou, tot așa, început în anii ’70 și s-a perpetuat până astăzi, întotdeauna, în ultimele zile ale anului, există această paradă a Tradiției populare.

Nu mai spun câte formații am avut și erau, mi-aduc aminte că ne-am dus odată la un festival la București, n-are importanță cum se chema, Cântarea României, că se chema Dialog la distanță sau mai știu eu cum se chema, am plecat din Județul Neamț, ca să vă dați seama care era mișcarea artistică de amatori, cu 48 de autocare și am fost cazați la nu știu câte internate prin București de am participat la un Festival de acesta, organizat de televiziune.

Deci, tradiții avem extraordinare. Mai mult decât atât, avem un Muzeu de etnografie care este realizat tot înainte de 1989 și aici aș pomeni un singur nume, n-am dat multe nume, dar un singur nume: aș pomeni-o pe Elena Florescu, doctor în etnografie, care are o serie de cărți, ea a înființat muzeul, sub directoratul ei s-au pus bazele acestui Muzeu Etnografic de tradiții populare din Județul Neamț și a scris o serie de cărți despre datini, obiceiuri, porturi din Județul Neamț.

Am putea vorbi, am putea face emisiune numai despre tradiții și despre obiceiurile din Județul Neamț, pentru că aici sunt mai multe zone, zona Tîrgu Neamț, zona Bicaz, zona Borca cu Hangu și-așa mai departe, zona Tazlăului în partea astălaltă, spre sudul județului. Ei, sunt multe de spus și emisiunea e strâmtă.

–  Nu atât de strâmtă ca să n-am timp să vă-ntreb, în finalul emisiunii, dacă senectutea ca vârstă fizică, pentru că suntem de acord că sufletul e nemuritor iar din punctul acesta de vedere dumneavoastră aveți un suflet de tânăr, adolescent, dar senectutea vine la pachet cu înțelepciunea, domnule profesor?

–  Nu știu să răspund la această întrebare, doar așa, ca să, cum se zice, să-mi dau cu o părere, înțelepciunea poate veni și poate dispărea. Dar tot așa de bine, poate să nu vină niciodată, să te trezești că ai ajuns la senectute, așa, cum se spune, sau la vârsta a III-a, acuma mai nou se mai zice și vârsta a IV-a pentru că a crescut media de vârstă și să nu ai parte de înțelepciune. Acesta tot așa zic eu este un dat, nu e o chestiune care să zicem te-ai dus la market și mai cumperi o porție azi, că mai ai ceva gologani.

– Înseamnă că rămâne o întâlnire de taină.

– Asta, se poate să te-ntâlnești cu înțelepciunea, sau se poate să te găsească, știu eu?

Nu, nu-i ceva care să zici: dac-am îmbătrânit, am devenit și înțelept. Nu, astea sunt exagerări. Avem exemple destule și de bătrâni care nu-s înțelepți și avem și de tineri care sunt foarte înțelepți. Aicea depinde aluatul din care-i făcut fiecare individ. Așa cum l-a făcut Dumnezeu și l-a-nzestrat cu calități și cu defecte. Că altfel n-ar fi om.

–  Acuma chiar că încercăm să ne apropiem de finalul emisiunii.

Știu că sunteți un sensibil, că vă place muzica lui Alifantis, pe versurile lui Nichita Stănescu, că vă place Chopin, Valsul primăverii, că vă place Richard Cleiderman. O să cer îngăduința colegilor din studio să vă ilustreze interviul cu muzica dumneavoastră preferată, dar știind că sunteți născut pe 3 noiembrie, aș vrea să alegeți să răspundeți din chestionarul pus la întrebarea 3 sau la întrebarea 11 sau la amândouă. Iată, la amândouă. Întrebarea 3 sună așa: Calitatea pe care o prefer la o femeie este…?

–  Ei… asta-i cea mai grea întrebare care mi-ați pus-o astăzi. Răspunsul meu este următorul: dacă nu ești în stare să descoperi calități la o femeie, este bine s-o lași în pace.

–  Continuăm cu întrebarea 11. Întrebarea 11 e un pic mai ușoară, dar e la fel de sensibilă ca dumneavoastră și-n nota și-n nimbul acestei sensibilități vom încheia acest interviu, ea sună așa: Floarea care-mi place este…?

–  Floarea care-mi place este vioreaua, pentru că ea e semnalul primăverii.

–  Tare, tare frumos acest final de interviu, eu vă mulțumesc din toată inima pentru că m-ați primit în casa dumneavoastră, pentru că ați avut amabilitatea să răspundeți „da” chemării Jurnalului Spiritual și c-a fost o reală plăcere reîntâlnirea cu dumneavoastră la emisiunea,, Ora seniorilor’’.

–  Și eu vă mulțumesc și mă bucur că există un nou mijloc de a ajunge la sufletul oamenilor. Acest post de radio.

–  Vă mulțumesc încă o dată. Doamne ajută!

Material realizat de prof. Dumitrița Vasilca