Oameni care au fost. Vlad, urmaș al lui Vlad Dracul, cel căruia i s-a spus Țepeș
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară.” – Mihai Eminescu, poet, ziarist și mare român

Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Astăzi, vă invit să împărtășim împreună câteva informații despre un alt mare om și mare român, nimeni altul decât Vlad, urmaș al lui Vlad Dracul, cel căruia contemporanii săi i-au spus Țepeș, iar unii Drăculea. Eu am mai scris în mai mulți vectori media despre acest mare înaintaș și doresc să revin și azi cu povestea lui…Vorba bunicii mele materne: „măi, pruncule, apăi numa’ două bătăi strică!” Fără îndoială că unul dintre înaintaşii despre care tot românul ştie mai multe sau mai puţine este Vlad Ţepeş(sau crede că știe), cel de care s-a „lipit” ulterior, ca timbrul pe scrisoare, porecla şi mitul lui Dracula.

Domnitorul român a avut o viaţă şi o domnie tumultuoasă, plină de avatarurile politice, sociale, economice şi geopolitice ale epocii în care a trait. În mentalul colectiv românesc a rămas ca portret al celui ce izbăveşte poporul de hoţi, smintiţi, mişei, corupţi etc, prin execuţiile sumare şi crude puse la cale de el, portret ce se „brodeşte”, peste veacuri, ca o mănuşă, peste peisajul politic românesc al ultimului secol şi jumătate, cel puţin. Am să încep aceste rânduri amintind de eforturile, amicale, ce-i drept, pe care le-am depus într-o conversaţie de seară, acum aproape un deceniu și jumătate, într-o activitate bilaterală militară turco-română, undeva prin Anatolia de azi, în a lămuri un „paşă” (adică un general turc) despre locul lui Ştefan cel Mare pentru noi în istorie în confruntarea cu strămoşii lui, despre sabia acestuia păstrată la ei la Istanbul etc. Comandantul turc m-a ascultat politicos, mi-a răspuns la fel de politicos la afirmaţii, a făcut şi el unele dar mi-a zis franc că, pentru ei, în istoria militară a Imperiului Otoman, Kazıklı Voyvoda, adică Vlad Ţepeş i-a „rănit” în orgoliu (şi nu numai în orgoliu) mult mai mult decât Ştefan al Moldovei. În primul rând pentru că-l crescuseră turcii de mic şi nu se aşteptau ca solida educaţie militară dată acestuia să se-ntoarcă-mpotriva lor.Am mai spus de multe ori, în diverse ocazii, că, în modesta mea opinie, Vlad Ţepeş nu a fost mai mult ori mai puţin crud decât „moda” epocii în care a trăit. Și am mai spus și că, pe cei care nu cred asta, îi invit să caute în diverse surse înţelesul unor termeni cel puțin „interesanți” ca: Arderea pe rug, Leagănul lui Iuda, Măgarul spaniol, Taurul Sicilian, Fecioara de fier, Para durerii, Sfarmă capete, Scaunul spaniel, Gheara pisicii, Patul de tortură, Tubul Crocodilului, Tăierea cu ferăstrăul şi multe alte denumiri de adevărată „distracţie” medievală într-ale execuţiilor şi torturilor, unele contemporane lui iar altele apărute mult după epoca lui Vlad în ţinuturi şi zări mult mai civilizate, cică! Fără tăgadă, epoca medievală a fost una dintre cele mai violente perioade ale istoriei omenirii iar metodele de tortură şi execuţie au fost pline de bestialitate şi…erau la ordinea zilei. Din păcate, vedem că și actuala „operație militară specială” a „țarului” de la Kremlin e plină de cruzimi fără limită și care ar fi, parcă, de pe altă planetă ori din alte timpuri întunecate ale istoriei omenirii. Dar  să revin la Vlad  al nostru. Este foarte posibil să fi avut el, pe lângă domnia sa tumultoasă și plină de „contre” împotriva scaunului său domnesc, multe păcate tributare vieţii epocii sale dar a fost şi „ajutat” în crearea unei imagini demonizante asupra existenţei sale pornind de la scopuri cât se poate de simple, adică pure raţiuni geopolitice şi economice, aceleaşi şi la vremea lui Homo Habilis ori a lui Homo Sapiens de azi. Iar campania de adevărate acţiuni psihologice desfăşurate împotriva sa de cei ce nu aveau cum să-l iubească ori să-l sprijine l-au urcat pe un piedestal al cruzimii menit să-i aducă oprobiul public, mai ales în rândul puternicilor şi publicului Europei epocii sale. Că din aceasta a ieşit azi un așa zis „brand” gen „Contele Dracula”, degrabă aducător de arginţi pentru cei ce speculează ignoranţa turistică a trăitorilor de pe alte meleaguri asta-i altă gâscă-n altă traistă. Barem de-ar aduce mai mulți bani, dacă tot cred unii, constant, în acest mit…

Vlad Ţepeş a fost şi va rămâne, fără tăgadă, o personalitate ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. O personalitate a cărui viaţă nu am putea-o pune în lumină fără ajutorul legendelor, care nu sunt puţine. Fireşte, legendele nu trebuie folosite ca surse istorice, dar nici nu strică a fi analizate în contextul faptelor sale. E de la sine înțeles că romanul „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de un fel de aură mitică. În fapt, din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan. Fiu al lui Vlad Dracul, urmaş pe linie directă al lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş este domnul român cel mai renumit din lume. Din păcate această celebritate s-a datorat mitului Dracula, născut din cartea lui Bram Stocker, despre care am amintit anterior. Stocker s-a inspirat din povestirile germane despre cruzimile făcute de Vlad, fără să-i analizeze şi părţile bune pentru că, pur şi simplu nu era istoric, ci romancier şi l-a interesat, firește, doar succesul de piaţă al însăilărilor sale scrise de tip horror. Cert este că saşii braşoveni, mai ales, i-au „pictat” iniţial imaginea în cele mai negre culori în cronicile germane dintr-un motiv foarte simplu: acest „vampir” a îndrăznit să introducă taxe vamale pentru negustorii saşi ce tranzitau Valahia şi astfel să sugă „sângele poporului”, adicătelea  banii saşilor. Dacă povestirile germane îl prezintă ca pe un vampir, în schimb cronicile păstrate pe filieră slavonă îl prezintă ca fiind un domnitor foarte dur, dar drept. Este un fapt bine știut că porecla purtată de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor şi păstrarea valorilor creştinismului. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii: Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin „grija” lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.

Pe de altă parte, istoricii bizantini Ducas şi Laonic Chalcocondil precum şi Georgios Sphrantzes au încercat să creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere era în plină ascensiune şi consolidare. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai turcilor, dar şi propiilor supuşi, ceea ce i-ar fi determinat pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie, în a sa lucrare „Din domnia lui Mahomed al II-lea anii 1451-1467” o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător al „bunilor şi miloşilor turci” la care se aflase ostatic, încă din copilărie, Vlad. Turcii au fost foarte supăraţi pe Vlad pentru că aceştia îl educaseră de mic pe Vlad ca să le fie credincios, învăţându-l de toate, inclusiv „chichiţele“ artei militare turceşti. Şi asta le-a cam rămas în gât precum un os supradimensionat! Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş și răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată, trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş. Metodă pe care o învăţase, firește, fix de la osmanlâi! În esenţă, majoritatea cronicilor contemporane lui l-au prezentat în culori negre. Pentru că le-a deranjat interesele economice și de putere, simplu! Saşii, pentru că le strica interesele economice, turcii pentru că le „stricase ploile” stăpânirii otomane asupra Valahiei, bizantinii, pentru că unii dintre ei cântau în strună măreței Porți pentru a o duce ei bine, iar Matei Corvin pentru că Vlad se dovedea o „nucă tare” pentru ambiţiile sale expansioniste asupra teritoriului valah, după ce el luase bătaie de la Ştefan cel Mare în campania sa militară împotriva Moldovei. Şi nu numai pentru asta, cum vom vedea pe mai departe în cele ce urmează.

Doar izvoarele de sorginte slavonă îl prezintă cât de cât obiectiv, poate şi pentru comuniunea de credinţă ortodoxă, unde, apare, fireşte, şi  latura subiectivă. Se pare că, într-adevăr, lui Vlad îi plăceau exagerările atunci când îi executa pe adversarii săi, în acest sens existând o mulţime de povestiri, iar ţeapa era instrumentul său preferat pentru tortura şi moartea celor condamnaţi dar, cum spuneam anterior, era încadrat în „trend”-ul epocii sale, la fel ca orice alt conducător medieval. Se spune că ar fi fost foarte suspicios, înconjurat de un grup restrâns de supuşi loiali, care l-au urmat în pribegie. Viaţa sa scurtă a fost foarte zbuciumată, fiind când ostatic la turci, când pribeag prin Transilvania şi Moldova, urmărit permanent pentru a fi eliminat, pentru a nu mai revendica tronul. Din cei 45 de ani ai vieţii sale, el nu a avut decât foarte puţin timp pentru ce-şi propusese cu ţara sa, circa şase ani, ani pe care i-a folosit din plin atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. În fapt, Vlad a fost, paradoxal, poate primul domnitor român reformator, chiar dacă pentru a-şi realiza ce şi-a propus a folosit mijloace care au răspândit teroarea printre adversari, dar fără aceasta poate că aceste realizări nu se puteau face în timp aşa de scurt. Orice am crede, aceasta era epoca în care a trăit! Pe plan intern, Vlad Ţepeş s-a concentrat pe acţiuni care să-i asigure stabilitatea tronului, iar aceasta afecta interesele marii boierimi, care, de cele mai multe ori, îi trăda pe domnii autoritari. Că doar „interesul poartă fesul” funcționează până azi, nu-i așa? Tocmai de aceea, Vlad a numit în Sfatul Domnesc numai oameni de încredere, unii fiind chiar moldoveni sau transilvăneni, fără vreo legătură cu marile familii de boieri din Valahia. Adică și-a format „echipă funcțională”, cum ar zice corporatiștii de azi. A luat măsuri radicale împotriva hoţilor, leneşilor, trădătorilor, pentru toţi folosind instrumentul său favorit, ţeapa. În scurt timp, flagelul hoţiei a dispărut, încât, aşa cum spun cronicile dar şi legendele, s-a ajuns ca lucruri pierdute să fie găsite în acelaşi loc de păgubaş, chiar după mai multe zile. Frica păzeşte bostănăria, principiu valabil în toate epocile umanității! Vlad intră în conflict cu saşii, luând măsuri favorabile negustorilor locali, introducând un sistem vamal protecţionist împotriva negustorilor saşi din Braşov şi Sibiu. De exemplu, aceştia nu mai aveau voie să cumpere mărfuri direct de la producători, ci de la negustorii autohtoni. Peste secole, liberalii Brătieni i-au spus acestei politici economice „prin noi înşine”! Din acel moment al introducerii noului sistem vamal, la anul 1459, şi-a câştigat numeroși duşmani în Braşov şi Sibiu, iar saşii vor sprijini şi chiar pregăti diverși pretendenţi la tronul lui Vlad, iar Vlad va pârjoli, ca răspuns, în mai multe rânduri, ţinuturile săseşti transilvănene. De aici a venit râca mare și a apărut mitul „vampirului”…

În politica externă, Vlad s-a axat, precum predecesorii, pe luptele cu turcii. Deşi urcarea sa pe tron se face ca „om al turcilor”, el se va ridica repede împotriva lor. Şi-a întărit oştirea cu un nucleu de oaste profesionistă (cca. 3000 de oşteni) şi a ridicat la ranguri boiereşti mici chiar oameni simpli, care se remarcaseră pentru fapte de arme şi loialitate faţă de domnitor. Din puţinele surse pe care le avem la dispoziţie, se pare că „Oastea cea mică” (nucleul de „profesionişti”, curtenii şi steagurile boiereşti) nu depăşea cifra de cca.12.000 de oştenii, iar „Oastea cea mare”, constituită prin „ridicarea norodului” ajungea undeva la cca 30.000. Pe scurt, la anul 1459, Vlad refuză să mai plătească haraciul de 10.000 de galbeni către Poarta Otomană, o imensă povară pentru ţară. Rebeliunea sa antiotomană se petrece concomitent cu intenţia Papei de a pregăti o cruciadă antiotomană condusă, fireşte, de un potentat monarh al zonei, adică de regele Ungariei, Matei Corvin. Pentru cruciadă, Matei Corvin primeşte de la Roma o sumă considerabilă de bani pentru a se pregăti şi porni la luptă. În acest context geopolitic,Vlad încheie o alianţă cu regele Ungariei, la 1460. Nemulţumit şi furios, deopotrivă, sultanul îl trimite pe Hamza Bei la Giurgiu, unde este chemat şi Vlad la întâlnire dar cu intenţia de a fi capturat. Suspicios, Vlad nu are încredere în turci şi pregăteşte o ambuscadă, îi prinde şi îi execută pe trimişii sultanului. Ulterior, în iarna anilor 1461-1462, face o campanie militară-fulger de-a lungul Dunării, o „operație militară specială” de-adevăratelea, eliberând Giurgiul şi atacând cetăţile turceşti de la sud de Dunăre, iar teritoriul dintre Zimnicea şi gurile Dunării este „curăţat” de turci. Campania sa militară-fulger îl obligă pe Mahomed al II-lea Cuceritorul să reacţioneze.

În primăvara anului 1462, în fruntea unei oştiri puternice şi însoţit şi de flota sa, care avea misiunea de a ocupa Chilia, sultanul se îndreaptă spre Valahia. Vlad îşi pregăteşte oastea, care nu depăşea circa 30.000 de oşteni şi încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, folosind tactici de gherilă combinate cu acţiuni militare clasice dar nu reuşeşte să pună stavilă tăvălugului otoman.Era prea mare disproporția de forțe! Mahomed al II-lea aducea cu el şi un înlocuitor la tron, pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos.Vlad îi solicită lui Matei Corvin sprijinul promis, fără să-l primească,însă. Promisiunile goale de conţinut ale regelui maghiar l-au lăsat singur în calea Semilunii. În calea oştirii otomane sunt pustiite câmpurile şi otrăvite fântânile. De asemenea, se spunea că Vlad a trimis suferinzi de boli letale (sifilis, lepră, tuberculoză,ciumă etc) în tabăra turcească, cu scopul de a contamina cât mai mulţi otomani. Flămândă, însetată şi înfricoşată, armata sultanului îşi pierde din încredere, din dorinţa de a lupta. Un exemplu de conflict asimetric în plin Ev Mediu…„Arşiţa soarelui era atât de puternică, încât pe veşmintele de zale ale gazilor se putea face kebap”, scrie Turmen Bei, în descrierea campaniei otomane pe teritoriul Ţării Româneşti. Vlad continuă să-i hărţuiască pe turci, evitând o luptă deschisă din cauza efectivelor disproporţionate ale armatelor şi aplică, în continuare, tactica „pământului pârjolit” în calea duşmanului, în drumul acestuia spre Târgovişte. În noaptea de 16-17 iunie 1462, Vlad organizează împreună cu cca. șapte mii de călăreţi, celebrul său atac de noapte asupra taberei turceşti, provocând victime şi panică şi făcându-i pe turci să se ucidă între ei.

Ulterior, trădat de marea boierime care se alătură lui Radu cel Frumos, Vlad trece munţii, sperând în sprijinul promis de regele maghiar. Matei Corvin, nefiind dornic de o confruntare directă cu turcii, dar mai ales pentru a justifica lipsa sprijinului pe care trebuia să i-l dea lui Vlad, îl ia în captivitate pe acesta, acuzându-l de diverse intrigi şi-l închide în temniţă la Vişegrad şi Buda. Ulterior, mult mai târziu, în 1474, Vlad Ţepeş a condus, din ordinul lui Matei Corvin, câteva campanii militare maghiare în Bosnia împotriva turcilor. După o promisiune nerealizată de a fi repus pe tron în 1475, abia în 1476, în contextul războaielor cu turcii conduse de Ştefan cel Mare,Vlad Ţepeş a ajuns din nou domnitor pentru scurt timp. A treia sa domnie este ultima şi cea mai scurtă, după două luni fiind ucis de un grup de boieri, conduşi de Laiotă Basarab, apropiat al turcilor. Condusă din 1462 de Radu cel Frumos, Valahia a fost închinată din nou turcilor, iar domnii următori vor fi slabi şi supuşi, fiind controlaţi de turci şi de marea boierime. Ca și în contemporaneitate, slăbiciunile vin din interiorul „țărișoarei”, nu neapărat „străinii” sunt de vină!

Vlad Ţepeş a fost una dintre marile personalităţi din istoria românilor, dar şi un erou controversat. Lui Vlad Ţepeş, mai mulţi cronicari turci i-au atribuit fapte cu totul ieşite din comun. Autorul unora dintre cele mai înfiorătoare relatări despre Vlad Ţepeş a fost Tursun Bei, contemporan domnitorului, rămas în istoriografie prin operele despre sultanii Mehmed al II-lea şi Baiazid al II-lea. Cronicarul turc, în intenţia de a denigra pe Vlad a oferit amănunte despre cruzimea voievodului Vlad Ţepeş şi despre bătăliile purtate de oastea acestuia cu otomanii.Cronicile turceşti nu puteau fi favorabile unui creştin mai ales când acesta s-a şi răzvrătit împotriva sultanului îndrăznind să-l sfideze, atacându-l şi producându-i pagube materiale şi umane. Poate că, dacă nu ar fi existat celebra „Geschichte Drakole waide” – „Istoria lui Drăculea Vodă” din 1463 și multele ediții succesive dintre anii 1488-1568, cel mai probabil, Vlad Țepeș ar fi rămas fără faima europeană de atunci şi de astăzi, iar mitul lui Dracula din lumea occidentală nu ar fi existat. Cea mai veche variantă a povestirilor germane despre Vlad Țepeș datează din 1463, conform cercetărilor istoricului Matei Cazacu iar, din 36 de paragrafe, 16 se referă la suferințele sașilor sibieni și brașoveni, un lung „pomelnic” de incendieri și crime. Potrivit saşilor din Transilvania, cu care acesta se afla în conflict, Ţepeş ordona adeseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spânzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii sau erau mutilaţi prin tăierea nasului, urechilor, organelor genitale şi a limbii. De exemplu germanii povestesc, îmbinând realităţile cu „înfloriturile“ de rigoare, cum Vlad Țepeș ar fi ucis 24.000 de turci la sud de Dunăre, relatare care ar coincide cu o scrisoare a lui Vlad către regele Matei Corvin, în care cifra globală este defalcată pe sate, câți au fost căsăpiți în fiecare localitate. Scrisoarea respectivă se încheie cu un ton de regret: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi‟. În fond era şi un alt substrat, financiar, al scrisorii. Papa de la Roma finanţa o cruciadă anti-otomană, iar Vlad Țepeș se dorea a fi un partener corect, transmițând un raport fidel al activităților pentru care urmau a se primi banii. Numai că banii i-a primit altcineva iar la el nu a ajuns decât praful de pe toba trădării…  Trădării de către Matia Corvin!

Ienicerul turc Konstantin Mihailovici, sârb de origine, povestește despre episodul invaziei în sudul Dunării spunând că victimelor li s-au tăiat nasurile care au fost trimise la Buda, spre „contabilizare”, condamnând, fireşte, „cruzimea” lui Țepeș. Același Mihailovici povestește, însă, foarte firesc, că, în timpul campaniei turcești din Țara Românească, au fost prinși, la un moment dat, câteva sute de români care au fost tăiați în două cu fierăstraiele. O fi fost vreo metodă mai „umanitară” de execuţie? Cam greu de ales între a fi tăiat în două cu fierăstrăul și a fi tras în țeapă! Edițiile succesive ale „Geschichte Drakole waide” au adăugat detalii, au schimbat ori eliminat episoade, sensul celor istorisite fiind din ce în ce mai distorsionat odată cu trecerea timpului. Cât adevăr există în aceste povestiri germane despre Vlad Țepeș? Greu de spus, mai ales că sașii brașoveni nu lasă aproape nici o relatare internă de amploare comparabilă. O parte din episoade sunt confirmate de alte surse – căsăpirea negustorilor sași este amintită într-o scrisoare contemporană; masacrarea turcilor de la sud de Dunăre este relatată aproape identic cu scrisoarea lui Vlad Țepeș către Matei Corvin. Alți martori oculari confirmă obiceiul lui Vlad Țepeș de a ucide toți prizonierii și a-i tăia în bucăți chiar cu mâna lui. Dar asta făcea, de exemplu, și Ștefan cel Mare ori alţi domni a epocii fie ei de pe aici ori de pe alte coordonate georgrafice cel puţin europene, care amenințau solii cu moartea sau organizau execuţii colective atunci când mii de prizonieri de război erau decapitați în masă.Totuşi, multe fapte descrise par a fi mult exagerate. Cunoscute ca fiind legende transilvane medievale ce relatau actele de cruzime ale domnului muntean, naraţiunile au luat naştere în Braşovul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea în mediul negustoresc săsesc ca urmare a „suferinţelor” pricinuite saşilor de către Vlad Ţepeş.

O posibilă explicaţie a originii naraţiunilor germane ar fi aceea că negustorii saşi din Braşov au creat aceste poveşti cu scopul de a se răzbuna pe domnul muntean pentru pagubele aduse lor de acesta. Pe de altă parte, ţinând cont de faptul că Vlad Ţepeş era, faptic, vasalul şi aliatul regelui Ungariei, şi înrudit din 1462 cu Matei Corvin, prin căsătoria cu sora regelui ungar, Elena Hunyadi, lucruri bine ştiute de negustorii saşi, pare greu de crezut ca saşii ar fi îndrăznit, de capul lor, o acţiune de denigrare de asemenea amploare dat fiind faptul că Braşovul, cu toată autonomia sa, depindea de coroana maghiară. Naraţiunile cunosc mai multe versiuni realizate în Transilvania şi Germania; prima versiune fiind realizată încă din timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, la începutul anului 1462. Primele versiuni ale naraţiunilor germane despre Vlad Ţepeş sunt anonime, unele fiind chiar nedatate. Dintre ediţiile datate ar fi de amintit cele de la: Strassburg (editor Mathias Hupfuff,1491); Leipzig (1493);Augsburg (editor Christoffh Schnaitter,1494); Nurnberg (editor Ambrosius Huber,1499); Bamberg (editor Hans Sporer,1500); Nurnberg (cca 1515 şi 1521 – cea de-a doua ediţie de Jobst Guttenecht) şi Augsburg (editor Mathias Francken, cca 1530). În total, se cunosc astăzi paisprezece versiuni ale naraţiunilor germane, între acestea fiind incluse şi variantele nedatate şi cele în manuscris, deci s-ar putea spune că naraţiunile germane despre Vlad Ţepeş au fost un adevărat „best – seller” în epocă. Dar şi o platformă excelentă pentru, nici mai mult nici mai puțin, fake news-uri de tip medieval, platformă bine concertată pentru a atinge scopuri ce frizau geopolitica. Deşi se spune că „Povestirile germane despre Dracula Voievod” au fost realizate de către negustorii saşi braşoveni, supăraţi, nevoie mare, pe domnul Valahiei, realitatea pare a fi un pic mai complicată. „Povestirile …” au fost realizate, foarte probabil, de către negustorii saşi braşoveni în limba germană sau în cancelaria de la Buda, în latină sau maghiară, din iniţiativa regelui Ungariei, Matei Corvin. Matei Corvin era direct interesat în scoaterea de pe scena politică a lui Vlad Ţepeş care se afirmase, prin fapte de netăgăduit, ca un apărător al creştinătăţii şi un priceput şi curajos luptător antiotoman. Această faimă a lui Vlad reprezenta o ameninţare pentru Matei Corvin, care dorea să obţină şi tronul Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană şi să preia el rolul de apărător al creştinătăţii şi de lider în lupta antiotomană, în calitatea sa de rege prea creştin, catolic şi, dacă se putea, fără prea mari eforturi. Vlad, fiind român şi ortodox, în viziunea lui Matei Corvin nu putea îndeplini o sarcină atât de importantă, motiv pentru care, simplu, trebuia eliminat!

Cel mai plauzibil motiv pentru care Matei Corvin era direct interesat de denigrarea lui Vlad este acela că în 1459, la Conciliul de la Mantova, Papa Pius al II-lea proclamase începerea cruciadei împotriva Imperiului Otoman, iar Matei Corvin fusese ales comandant al acestei cruciade şi primise pentru cruciadă o sumă de multe zeci de mii de ducaţi de aur din partea Vaticanului şi a Veneţiei, bani pe care regele ungar i-a folosit în alte scopuri decât cele destinate. Pe principiul „Ho, că nu dau (încă) turcii”!  Adică, şi-a „sponsorizat” din banii de cruciadă, o nuntă fastuoasă cu prinţesa Beatrice de Aragon şi pentru că alt pretendent la tronul Ungariei era şi împăratul german Frederich al III-lea, Matei Corvin a trebuit să folosească sume considerabile de bani pentru consolidarea poziţiei sale pe tronul de la Buda. În termeni moderni, a dat mită Dietei din Buda pentru a-şi păstra tronul şi puterea. Şi cum nu exista niciun precursor medieval al vreunui DNA ori OLAF modern, s-a apelat la operaţiile informaţionale, denigrare, dezinformare, victimizare şi propaganda intens susţinută. Ori maskirovka, cum îi zic muscalii de vreun secol şi ceva…În fapt, Matei Corvin a deturnat fondurile primite de la Vatican şi Veneţia pentru cruciadă şi trebuia să găsească un „ţap ispăşitor” al folosirii greşite a banilor primiţi, iar „candidatul” ideal era chiar Vlad Ţepeş aşa că Matei Corvin nu a stat mult pe gânduri şi a trecut la fapte: i-a promis lui Vlad că îl ajută în apărarea antiotomană din vara anului 1462, lucru pe care nu l-a făcut, Matei Corvin ajungând la Braşov abia după două luni de la încheierea păcii – cel mai probabil ca să culeagă laurii victoriei parţiale împotriva turcilor – unde l-a întâlnit pe Vlad şi promiţându-i că îl ajută să îşi recapete tronul.

Corvin i-a dat lui Vlad Tepeş un mic corp de oaste condus de liderul husit Jan Jiskra, care, mai apoi, tot din ordinul regelui. l-a capturat pe Vlad în vecinătatea cetăţii Branului şi l-a predat lui Corvin care l-a închis în turnul castelului regal de la Vişegrad, acuzându-l de trădare, proba incriminatorie fiind o scrisoare (falsă, că tot am amintit de fake news) ce ar fi fost adresată lui Mehmed al II-lea, în care Vlad îi cerea iertare sultanului şi tronul Ţării Româneşti cu promisiunea că va ajuta la cucerirea Transilvaniei şi a Ungariei, deschizându-i drumul spre Europa. Oraşul din care se spunea că a fost trimisă scrisoarea ar fi fost un oraş din Transilvania numit Rotter care, de fapt, nu există pe nici o hartă medievală. Scrisoarea falsă a fost scrisă de către un sas, Johann Reuder, din ordinul lui Corvin, în limba latină şi probabil maghiară sau germană, dar nu a fost aflată niciodată vreo versiune în turcă, semn că ar fi fost primită de sultan. Vlad cunoştea turca la perfecţie încă de copil şi era mai firesc să fi scris sultanului în turcă, nu-i aşa? O copie în limba latină a acestei scrisori i-a fost înmânată legatului papal, Nicollo de Modrussa, căruia i-au fost prezentate sub formă de legende şi naraţiunile germane despre Vlad Dracula, naraţiuni pe care regele ungar a avut „bunăvoinţa” de a le difuza în întreaga Europă Occidentală. Fake news, nimic nou sub soare! Până la urmă, „Povestirile germane despre Dracula Voievod” nu reprezintă altceva decât o culegere de poveşti calomnioase al căror autor moral nu este nimeni altul decât regele Ungariei, Matei Corvin, care, pentru a-şi putea ascunde „matrapazlâcurile” financiare şi pentru a câştiga respectul şi aprecierea Europei a aruncat cu nişte noroi în ventilator peste imaginea unuia dintre cei mai destoinici dintre domnii Valahiei. Matei Corvin a fost unul dintre principalii promotori ai „Povestirilor germane…”, el reuşind să convingă pe toţi cei cel ascultau de veridicitatea faptelor malefice ale lui Vlad Ţepeş. Ulterior, mai aproape de timpurile noastre, ideea de a scrie o povestire cu vampiri îl obseda pe irlandezul Bram Stoker, iar acesta căuta un „tipar” care să-i confere un aer de autenticitate. În jurul anului 1890, Stoker ar fi cunoscut un publicist şi călător maghiar, specializat în turcologie, profesorul universitar Ármin Vámbéry, ale cărui conferinţe cu note de călătorie îi erau cunoscute.Cei doi s-au întâlnit, la un moment dat şi, pe parcursul discuţiilor, Stoker a fost impresionat de istorisirile profesorului despre Dracula, „înfigătorul de ţepe”. După ce Ármin Vámbéry s-a întors la Budapesta, Bram Stoker i-a scris, cerându-i mai multe detalii despre faimosul prinţ din secolul al XV-lea şi despre locul în care acesta a trăit.

Lui Bram Stoker, Transilvania i s-a părut locul ideal pentru o poveste cu vampiri. Pe de altă parte, Bram Stoker ar fi găsit în sala de lectură de la British Museum o serie de cărţi vechi, printre care şi povestirile germane despre Vlad în care se spunea că Vlad „a masacrat, a tras în ţeapă, a omorât fără discernământ, pentru propria-i plăcere şi pentru a-şi asigura tronul”. Astfel, Stoker a găsit temele şi locul povestirii sale: figura dominatoare a crudului conducător, cultul vampirului şi Transilvania. Dracula sau Vlad este menţionat ca Wüterich sau „monstrul însetat de sânge” în poveştile din secolul al XV-lea. Această denumire i-a sugerat lui Stoker ideea de „vampir”. Numele lui Dracula şi al tatălui său, Vlad Dracul, au o explicaţie simplă: atât tatăl cât şi fiul au avut prenumele Vlad.Numele „Dracul” şi „Dracula” (fiul lui „Dracul”) sunt doar porecle. În 1431, Sfântul Împărat Sigismund l-a investit pe Vlad-tatăl cu Ordinul Dragonului, o organizaţie cvasi-monastică, de sorginte militară, închinată luptei împotriva turcilor păgâni. Probabil că atunci când oamenii simpli l-au văzut pe Vlad-tatăl purtând stindardul cu simbolul dragonului, l-au interpretat ca un semn că acesta se însoţise cu diavolul. Cât despre fiu, ştim că a avut două porecle: i s-a spus Vlad Ţepeş, ceea ce înseamnă „cel care trage în ţeapă”, şi Dracula, un diminutiv însemând „fiul dragonului” sau „fiul dracului”. În fine, sinonimia dintre cuvintele „drac” şi „vampir”, existentă în multe limbi, poate fi cauza asocierii lui Dracula cu vampirismul. Poveştile lui Stoker cu vehicularea mitului lui Dracula au „explodat” în secolul al XX-lea odată cu retipărirea cărţii sale pe scară largă, cu apariţia cinematografului, creşterii rolului mass-media în societate etc, ajungându-se azi la o exacerbare nemeritată, în opinia mea.

Vlad Ţepeş a rămas, însă, în imaginarul nostru colectiv ca un model de şef de stat prin acţiunile sale ferme de guvernare şi de „igienizare” morală a societăţii. Desigur, a avut un rol esenţial în rândul marilor luptătorilor antiotomani. În ciuda multor neadevăruri scrise despre el, este încă destul loc pentru tratarea corectă şi obiectivă a locului său în istorie. Mai ales că a fost şi este îndrăgit de români. Astăzi mai mult ca oricând, apropo de avatarurile politichiei dâmboviţene! Eu vă sugerez să reflectăm la faptul că Michael Bocignoli din Raguza, în textul său din 29 iunie 1524, foloseşte consecvent numele „Dragul” când se referă la Vlad Ţepeş, totodată caracterizându-l într-un chip deosebit de măgulitor: „A fost odinioară la ei, la valahi, un domn – pe care ei îl numesc voievod – cu numele de Dragul, bărbat ager şi cât se poate de priceput în treburile ostăşeşti …”

     Despre cele privitoare la viaţa şi faptele lui Vlad Ţepeş puteţi citi în multe surse. Cele enumerate mai jos sunt pertinente, explicite şi accesibile. Părerea mea!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse și credit foto:

Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu ţara ungurească în sec. XV şi XVI, vol. I, Bucureşti, 1905

Cronici turceşti privind Ţările Române, Editura Academiei RSR, Bucureşti,1966.

Radu Florescu şi Raymond T. McNally, În căutarea lui Dracula, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992

Vălu Năstăselu, Istoria Românilor, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2005

Ştefan Andreescu – Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric, Editura Minerva, Bucureşti 1976

Grigore Nandriş,The Historical Dracula: The Theme of His Legend in the Western and in the Eastern Literatures of Europe, în Comparative Literature Studies, vol. III, nr. 4, 1966, University of Maryland

Ion Stăvăruș, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș-Draculea. Studiu critic și antologie, București, 1993 (traducere pentru ediția de la Strassburg, din 1500)

http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/A/StefanAndreescu-Vlad_Tepes.pdf

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/04/19/povestiri-germane-despre-vlad-tepes/

https://historia.ro/sectiune/general/domnitorul-vlad-tepes-subiect-al-manipularii-de-582587.html

https://www.scribd.com/document/369007427/Critobul-Din-Imbros-Din-Domnia-Lui-Mahomed-Al-II-Lea-Anii-1451-1467-Grecu-Vasile-1