Jurnal FM 
Oameni care au fost. Vasile Lucaciu, „Leul din Şişeşti”
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iunie 15, 2022
Motto:
„Nu fi mierlă supărată,
Nu-i robia ne-ncetată,
Vine dalba primăvară
Fi-va Lucaciu liber iară…”
– Doina lui Lucaciu
Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Astăzi vă propun să citiți câteva rânduri despre un mare român, unul dintre cei care au reprezentat veritabilele „călăuze” pe drumul bun al istoriei. Astăzi, este vorba despre Vasile Lucaciu. Rânduriile de azi sunt doar o palidă reliefare a vieții celui ce a fost unul dintre cei mai fervenți, dedicați și pricepuți luptători pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară. Mulțumesc celor care au documentat sursele pe care le-am inserat la finalul rândurilor de astăzi, surse unde puteți găsi și alte detalii interesante legate de viața celui căruia românii i-au închinat o doină, „Doina lui Lucaciu”…
Vasile Lucaciu a fost şi rămâne una dintre cele mai importante personalități politice, culturale și istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului austro-ungar, iniţiator al Memorandumului de la 1892 și membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Vasile Lucaciu, supranumit „Leul din Şişeşti” (născut la 21 ianuarie 1852 în localitatea Apa, judeţul Satu Mare – decedat la 29 noiembrie 1922, în Satu Mare) a fost preot român greco-catolic, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul de la Bucureşti, politician, memorandist. S-a născut în familia învăţătorului şi cantorului Mihai Lucaciu din satul Apa, judeţul Satu Mare. Mihai Lucaciu conducea şcoala confesională greco-catolică românească din sat. Bunicul lui Vasile Lucaciu a fost Vasile, iobag, iar străbunicul lui Vasile Lucaciu a fost Luca. Numele de familie Lucaciu provine de la transformarea numelui de botez Luca, al străbunicului, în numele de familie Lucaciu. Vasile Lucaciu a mai avut un frate, Alexandru. A fost căsătorit cu Paulina Şerbac, din satul Potău, judeţul Satu Mare, fiică a unui preot român sărac, şi a avut cu ea cinci copii: Vasiliu Cicerone Vergiliu (n.1876), Epaminonda (n.1877), Maria Veturia (n.1878), Vasile Romulus (n.1885) şi Tulia.
Vasile Lucaciu a învăţat la şcoala sătească de care se ocupa tatăl său, până când acesta a fost mutat din satul Apa în Baia Mare, judeţul Maramureş, în anul 1858. Timp de patru ani, Vasile a urmat cursurile şcolii băimărene. A fost cel mai bun elev al acestei şcoli, aşa că după ce a încheiat perioada de studii aici, tatăl său l-a înscris la gimnaziu. După terminarea gimnaziului, a fost înscris la liceul din Ungvar, Ungaria. Acolo a locuit la unchiul său, profesorul de teologie Nicolae Toth, ajuns mai târziu episcop de Eperjes. Neputând suporta rigurozitatea şi orientarea filo-maghiară a bătrânului său unchi, Vasile l-a rugat pe tatăl său să îl mute de aici. Tatăl său a vrut să îl ducă înapoi la Satu Mare, dar Vasile Lucaciu a cerut să fie trimis la Oradea, la liceul premonstratens. Neavând bani pentru această călătorie, mutarea la Oradea părea imposibilă. Dar Vasile Lucaciu a pornit pe jos spre Oradea, mâncând pâine goală şi dormind în clăi de fân găsite în drum sau sub cerul liber. Caracterul său plin de tărie și ambiție pozitivă își spunea cuvântul din fragedă tinerețe…Ajuns la Oradea, Vasile s-a întreţinut cu greu, dând meditații copiilor bucătarului de la Episcopia Romano-Catolică. Liceul premonstratens din Oradea a constituit pentru Vasile Lucaciu o mare dezamăgire, mai ales din cauza disciplinei foarte dure la care era supus aici. Decepţionat de liceul pe care şi-l alesese, l-a abandonat şi s-a înrolat în armata austro-ungară, dar aici a făcut cunoştinţă cu o lume şi mai dură şi care îi solicita şi mai multă disciplină. Plus că originea sa românească îl clasa printre cei discriminați și aici. Disperat, a apelat la tatăl său pentru a-l scoate din armată, ceea ce acesta a reuşit, însă cu mari eforturi financiare. După ce a plecat din armată, Vasile Lucaciu a susținut un examen pentru clasa a VI-a de liceu şi a participat la concursul pentru bursele (stipendiile, cum li se spunea pe atunci) acordate de Episcopia greco-catolică română, examen pe care l-a luat cu brio și a câştigat bursa. Cu banii din această „stipendie” a plecat la Roma, în Italia, acolo unde a studiat clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu şi s-a înscris la Teologie. A absolvit Teologia doctor „magna cum laudae”.
S-a întors după şase ani în Transilvania, în anul 1874, cu titlul de doctor în teologie şi filosofie. Avea doar 22 de ani. Prima slujbă pe care a primit-o a fost cea de preot în satul Sâncraiu de pe Gruiu în jud. Sălaj, unde a păstorit comunitatea timp de trei ani. În acest timp, a colaborat la publicaţiile româneşti „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia Poporului” şi „Tribuna”, tot acum intrând în legătură cu conducătorii românilor din Transilvania, dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Aurel Suciu, Teodor Mihali. După trei ani petrecuţi ca preot în Sâncraiu, a fost numit profesor de religie şi de limba română la gimnaziul de stat din Satu Mare. Aici a desfăşurat o activitate intensă, începând cu insistenţă să ceară introducerea limbii române în gimnazii şi licee. A făcut, în acest sens, numeroase intervenţii la guvernul maghiar şi a scris o serie de articole în ziarele româneşti care apăreau la Braşov, Arad, Sibiu şi Blaj. În schimb, efectul obţinut a fost invers. În loc să să obţină ceea ce şi-a dorit, şi-a atras ura colegilor maghiari şi, firește, pe cea a autorităţilor statului ungar. Legea în vigoare în acea perioadă spunea că profesorii sunt inamovibili, aşa că oricâte obstacole administrative i se puneau, pe cale legală, Vasile Lucaciu nu putea fi înlăturat din şcoală, oricât ar fi dorit dușmanii săi acest lucru.Totuşi, pentru a-l extrage din liceul sătmărean şi a-l îndepărta de zonele locuite de români, ministrul Instrucţiunii Trefort Agoston i-a propus postul de secretar general al ministerului, pentru care trebuia să se mute din Transilvania în Ungaria propriu-zisă. O propunere tentantă, la prima vedere, dar, realizând capcana care îi era întinsă, Vasile Lucaciu a refuzat categoric postul propus, spunând: „Guvernul nu are atâtea milioane, pentru cari eu să decid să părăsesc poporul român şi să mă înstreinez de neamul meu”. A doua zi după acest refuz, a fost trimis la Vasile Lucaciu, de către ministru, episcopul Ioan Szabo de Gherla, cu misiunea de a-l convinge să plece de la Satu Mare. Aceasta a reuşit să îl convingă, arătându-i lui Lucaciu că dintr-o poziţie de la minister va putea să facă mai mult pentru români decât de la gimnaziul din Satu Mare. Lucaciu a acceptat și, firește, a fost păcălit ordinar, pentru că a fost numit nu secretar general al ministerului Instrucţiunii, ci profesor la Losoncz, în Ungaria. Scopul autorităților era să-l îndepărteze din comunitatea românilor sătmăreni și nu să-i ofere ocazia de a face mai mult bine pentru români.
Timp de un an şi-a făcut datoria ca profesor la Losoncz , dar, văzând că nu se mai întâmplă nimic, a demisionat şi fără a mai aştepta răspunsul ministerului, a plecat direct la Gherla. Ajuns la Gherla, a cerut episcopului greco-catolic Ioan Szabo o slujbă ca preot, chiar şi în cea mai săracă parohie, cu singura condiţie, ca aceasta să fie românească. Ca urmare, a fost numit preot în satul Şişeşti din judeţul Maramureş. În acest sat, Lucaciu s-a hotărât să ridice o biserică românească din piatră, pe care a reuşit să o construiască cu bani din donaţii, pentru că satul era prea sărac să o poată finanţa. Arhitectura bisericii a fost imaginată de Vasile Lucaciu asemănătoare cu cea a Catedralei Sf. Petru din Roma. La sfinţirea bisericii, sub acoperiş, se putea citi inscripţia pusă de el, care spunea „Pro S Unione Omnium Romanorum„, ceea ce se putea traduce ca „Pentru Unirea Tuturor Românilor”, formulare interpretabilă, pentru că se putea referi la unirea tuturor românilor într-o singură ţară sau la unirea religiei ortodoxe a românilor cu cea greco-catolică. Totuşi, discursul lui Lucaciu nu a lăsat nici un dubiu la ce unire se gândise el: aceea a tuturor românilor într-o singură ţară. Drept urmare, a fost mustrat de episcopul Ioan Szabo, care l-a acuzat de instigare la revoltă a românilor, mustrare rămasă fără alte urmări pentru Vasile Lucaciu. Această inscripţie şi acest discurs a marcat intrarea lui Vasile Lucaciu în lupta politică pentru drepturile românilor din Transilvania şi Ungaria.
La propunerea dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român din Ardeal, în rândurile căruia va rămâne până la moarte. Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat prin articole scrise în ziarele româneşti şi prin discursuri ocazionale ţinute cu prilejul peregrinărilor sale prin Ţara Moţilor şi a Maramureşului. În această perioadă şi-a câştigat imaginea de luptător pentru unitatea românilor, ajungând să fie foarte iubit de ţăranii români. Activitatea sa de propagandă pro-românească nu putea rămâne neobservată de autorităţile maghiare, care, în scurt timp, l-au arestat, în urma unei întruniri ţinută la Tăuţii de Jos. A fost condamnat la închisoare de tribunalul din Satu Mare şi aruncat în temniţă, unde a fost foarte prost tratat, cu opțiunea clară că, prin aceste rele tratamente, va muri.În anul 1892, a fost condamnat, încă o dată, pentru un delict de presă, pentru că scrisese un articol în „Tribuna”, în favoarea unor ţărani bătuţi de jandarmi. Abia ieşit din închisoare, e acuzat că ar fi pus la cale explozia casei notariale din Ferenzei, cu toate că autorul era cu totul altcineva, şi anume notarul comunal, cu care nu avea nici o legătură. Cu toate că era nevinovat, a fost condamnat la două luni de închisoare şi amendă de 50 florini, apoi pedeapsa i-a fost majorată la patru luni de închisoare.Tot în anul 1892 a participat, împreună cu fruntaşii românilor din Transilvania, la redactarea faimosului Memorandum, care dorea să prezinte împăratului Austro-Ungariei, Franz Joseph, nedreptăţile la care sunt supuşi românii în statul maghiar.
După redactarea Memorandumului, cea mai mare parte a fruntaşilor români a fost de părere ca acesta să fie păstrat în dosare şi să fie înaintat împăratului altădată, când se va ivi o ocazie favorabilă. Vasile Lucaciu a fost cel mai aprig susţinător al acţiunii imediate, ceea ce nu s-a întâmplat. Retras la Şişeşti, după participarea la redactarea Memorandumului, el a continuat să publice articole în presa românească, articole care vorbeau de persecuţiile la care erau supuşi românii de către autorităţile maghiare. Ca urmare, a fost din nou arestat şi întemniţat. Această arestare i-a determinat pe membrii Comitetului Naţional să decidă înaintarea Memorandumului către împăratul habsburg imediat ce Vasile Lucaciu va ieşi din închisoare. Trei sute de delegaţi români au fost aleşi pentru a prezenta Memorandumul la Viena, împăratului, şi ei au fost conduşi de dr. Vasile Lucaciu. Împăratul a refuzat să se întâlnească cu delegaţii şi să primească Memorandumul, trimiţându-l guvernului maghiar, care a dezlănţuit teroarea împotriva petiţionarilor. Întors acasă, Lucaciu scrie o circulară, pentru a convoca membrii Comitetului Naţional la sfat, pentru a vedea ce e de făcut în situaţia creată. Circulara sa „dacă n-aş avea cerneală v-aş scrio cu sângele meu, pentru a vă face să lăsaţi teama şi să veniţi să începem lupta, lupta cea mare, care ne va aduce izbăvirea. Trebuie să ne-o aducă, fiindcă dreptatea e cu noi” nu a mai fost multiplicată, pentru că au intervenit din nou autorităţile. Din nou, Vasile Lucaciu a fost arestat şi aruncat în închisoare, la Szeged, în Ungaria.
Vasile Lucaciu devenise, deja, personaj de legendă pentru români, care au înţeles că lupta pentru drepturile lor naţionale, astfel încât poporul i-a compus o doină, numită „Doina lui Lucaciu”. Aceasta devenise un asemenea simbol, încât cei care îndrăzneau să o cânte erau vânaţi de jandarmii maghiari. „Doina lui Lucaciu” a devenit unul dintre cele mai populare și însuflețite cântece de la sfârșitul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea.A fost scrisă de învățătorul George Bocu din Șistaroveț, la sfârșitul lunii iulie 1893 și a fost publicată mai întâi în „Foaia poporului”, fiind apoi preluată și popularizată și de alte publicații românești din Ardeal. Autorul versurilor a copiat și adaptat textul după o altă melodie celebră în epocă, „Hora lui Roman”, scrisă de Iosif Vulcan și publicată la Pesta în revista „ Gura satului” în anul 1870. Hora era dedicată jurnalistului Alexandru Roman, un înaintaș al lui Lucaciu în lupta pentru drepturile românilor ardeleni. „Doina lui Lucaciu” a devenit simbol al luptei pentru eliberare și emancipare națională a românilor din Transilvania, aflată între anii 1867-1918 în stăpânirea Ungariei, membră a Imperiului dualist habsburgic.În momentele de amplificare a luptei naționale a românilor din Transilvania, în fruntea căreia s-a aflat figura „Leului din Șișești”, cântarea sau fredonarea „Doinei lui Lucaciu” putea să fie motiv de întemnițare. Simbolizând rezistența activă și aderența la scopurile propovăduite de dr. Vasile Lucaciu, doina era considerată de către autoritățile timpului ca fiind semnul răzvrătirii românești împotriva autorității statului maghiar. După eliberarea din închisoarea din Szeged, Lucaciu a fost urmărit permanent de autorităţi, i s-a cenzurat corespondenţa sau i s-a reţinut la poliţie, a fost izolat pentru a nu mai putea comunica cu nimeni. Mai mult, episcopul Ioan Szabo, făcând jocul autorităţilor, l-a suspendat din postul de preot al satului Şişeşti, din cauza inscripţiei pusă pe biserica din sat. Vasile Lucaciu a făcut apel la Papa de la Roma, care a numit o comisie care i-a dat dreptate lui Lucaciu, pedepsindu-l pe episcop. În anul 1894, a fost din nou târât în proces de către autorităţi, de data aceasta în chestiunea Memorandumului. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, cea mai mare pedeapsă acordată unui memorandist.
Procesul a avut un larg ecou în Europa, iar în anul 1895, regele Carol I al României a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph pentru a-i graţia pe memorandişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat în presă, pentru trezirea maselor de români la conştiinţă naţională. În anul 1907, a fost, din nou, întemniţat la Szeged, din cauză că a împărtăşit în scris, în continuare, ideea de libertate naţională. În acelaşi an, Comitetul Naţional l-a propus pentru a fi candidat la deputăţie în circumscripţia electorală Beiuş, judeţul Bihor, contra candidatului guvernului, contele Tisza. Lupta pentru deputăţie a fost dură, cu implicarea masivă a autorităţilor şi mari persecuţii la adresa votanţilor români. Vasile Lucaciu a ieşit câştigător, cu o zdrobitoare cifră de 75% din voturi în favoarea sa. Astfel, Vasile Lucaciu ajungea deputat în Parlamentul din Budapesta. Primul discurs al lui Vasile Lucaciu în Parlamentul din Budapesta a avut ca subiect cererea de drepturi pentru românii din Transilvania, în administraţie, justiţie, învăţământ etc. Lupta sa a continuat în Parlament până la izbucnirea primului război mondial. Cu riscul pierderii vieţii, Vasile Lucaciu a trecut în România, împreună cu Octavian Goga. Aici a început să îi viziteze pe toţi miniştrii români, pentru a-i determina să angajeze România în război, pentru cucerirea Ardealului. A participat masiv în presă la propaganda favorabilă intrării României în război de partea Antantei.
Pentru că i se motiva că guvernul român aşteaptă să vadă ce va face Italia în război, Vasile Lucaciu a plecat în această ţară, unde a desfăşurat ample acţiuni de propagandă pentru intrarea acestei ţări în război de partea Antantei, sperând că România, văzând exemplul, va face la fel. Revenit în ţară după intrarea Italiei în război de partea Aliaţilor, Lucaciu a fost ales preşedinte al Ligii Culturale, membru în Federaţia Apărării Naţionale, desfăşurând o activitate şi mai intensă pentru ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. Eforturile sale au fost încununate de succes, la 15 august 1916, România intrând în război şi începând campania din Transilvania. Vasile Lucaciu a pornit la mobilizarea românilor ardeleni, foşti soldaţi austro-ungari, pentru a constitui regimente de voluntari care să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. A avut din nou succes, împreună cu alţi militanţi care au coagulat acţiunea, mii de voluntari ardeleni, din rândul prizonierilor din Rusia, formând mai multe regimente şi alăturându-se armatei române. În noile condiţii istorice, constatând că propaganda noastră în străinătate era foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Franţa, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveţia) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acţiuni în această direcţie a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român în aprilie 1917 a unei Misiuni Patriotice Naţionale neoficiale în S.U.A avându-l în frunte pe Vasile Lucaciu. Poate că alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare şi, în contextul în care Lucaciu îi avea stabiliţi acolo pe Constantin Lucaciu, fratele său, pe Epaminonda Lucaciu, pe fiul şi pe cumnatul său, Gheorghe Barbul.
Vasile Lucaciu s-a bucurat de o largă audienţă nu numai în rândul românilor din America, ci şi în ale unor largi cercuri politice americane, reuşind să prezinte cu mare succes dezideratele naţionale ale poporului român, legitimitatea făuririi statului naţional unitar, liber şi independent. Astfel, la întrunirile populare ce au avut loc la Cleveland-Ohio, Yongstown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago, a ieşit în evidenţă talentul de mare orator al părintelui Lucaciu, care a fascinat şi entuziasmat întreaga sa asistenţă. A contribuit activ la demersul de organizare de unităţi de voluntari români care au luptat în armata americană trimisă pe frontul din Franţa.
La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Vasile Lucaciu a primit, la propunerea Consiliului Dirigent, funcţia de membru fără portofoliu în acest guvern provizoriu al Transilvaniei, el aflându-se încă la Roma. Acest gest a fost recunoaşterea eforturilor depuse de „Leul din Şişeşti” pentru realizarea Unirii. După Unire, în anii 1919 şi 1920, Vasile Lucaciu a fost ales deputat de Baia Mare în Parlamentul din Bucureşti. Una dintre cele mai importante propuneri ale sale ca deputat român a fost legată de reforma agrară. El sfătuia ca marile proprietăţi să nu se fărâmiţeze excesiv, ci să fie date ţăranilor care să le lucreze în asociere, pentru a avea câştiguri mai bune sau, în caz contrar, măcar să i se asigure ţăranului român mijloacele necesare de producţie, fără de care nu putea lucra eficient pământul cu care fusese proaspăt împroprietărit. Pe motive de sănătate, s-a retras din viaţa politică, dar stăruindu-se pe lângă el, s-a lăsat convins să candideze din nou din partea Partidului Naţional Român pentru un post de deputat, în iarna anului 1922. A fost înfrânt prin falsificarea voturilor şi chiar a fost agresat fizic de către contracandidat.
După acest eveniment, s-a retras din viaţa politică, trăind în izolare, uitat de majoritatea celor pentru a căror drepturi naţionale luptase.O boală veche românească…După o boală care l-a ţinut la pat circa trei luni, dr. Vasile Lucaciu, supranumit „Leul din Şişeşti” pentru vehemenţa şi forţa cu care îşi susţinea cererile politice, a murit în noaptea de 29 noiembrie 1922, în casa sa din Satu Mare. A fost înmormântat la biserica din Şişeşti, judeţul Maramureş. În semn de recunoştinţă, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu l-a decorat post-mortem cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor. De asemenea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu l-a avansat, post-mortem, la rangul de vicar episcopesc.Episcopul Iuliu Hossu a rostit o impresionantă cuvântare în care spunea, printre altele: „Părinte Lucaciu! Nu ai fost în viaţă nici rege, nici ministru. Ai fost un vlădică de la ţară care a luptat din toate puterile pentru ca neamul tău să-şi capete graniţele etnice la care avea tot dreptul…..Azi te conduce la groapă un neam întreg. Au venit miniştri să te salute în numele M.S. Regelui şi al guvernului, au venit episcopii să îndrepte pentru tine rugile lor către cer, au venit ţăranii pe care i-ai iubit şi călăuzit în viaţă, să te coboare în locaşul de veci. Dormi fericit, fiindcă un neam întreg te proslăveşte. Şi fii sigur că nicicând numele tău nu se va şterge din cartea de aur a neamului românesc”.
Vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”.Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Dinu C. Giurescu, „Dicționar biografic de istorie a României”, București: Editura Meronia, 2008
Câmpean, Viorel – „Oameni şi locuri din Sătmar”, Editura Citadela, Satu Mare, 2008
http://www.e-communio.ro/stire7370-preotul-greco-catolic-vasile-lucaciu-personalitate-marcanta-in-faurirea-statului-na-ional-unitar-roman
https://www.observatorcultural.ro/articol/vasile-lucaciu-un-carturar-al-unirii/
https://comunasisesti.ro/index.php/sisesti/personalitati
http://www.dacoromania-alba.ro/nr58/160_nasterea_vasile_lucaciu.htm
http://www.bibliotecasatumare.ro/pdf/publicatii/oameni2.pdf
https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/84978
http://www.cimec.ro/Istorie/1-Decembrie-1918-marea-unire.htm
http://clasate.cimec.ro/centenar/?despre
http://www.maramurescentenar.ro/personalitati/vasile-lucaciu
