Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Ștefan Octavian Iosif, poet și traducător…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on martie 30, 2023
Motto: „Când mă cuprinde dor adânc de ţară şi n-am pe nimeni să-mi potoale dorul, iau Cartea unde curge sfânt izvorul de-nţelepciune şi tărie rară.”- Ștefan Octavian Iosif
Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă aduc în atenție câteva gânduri în câteva rânduri despre un mare poet brașovean. Am mai spus de multe ori, în diverse ocazii, că povestea „urbei de la poalele Tâmpei” poate însemna atât istorie cât şi prezent, „timpuri” vizibile și prin personalitățile născute la Brașov de-a lungul timpului. Istoria urbei se scrie de multe sute de ani și prin personalitățile născute aici şi care continuă să aducă contribuţii la evoluţia şi performanţa României, pe mai multe planuri. Firește, sunt multe personalităţi născute (ori care au trăit la Braşov), care au ajuns cunoscute la nivel mondial sau, cel puţin, naţional. Unul dintre cei cunoscuți de fiecare dintre noi, cel puțin din manualele de literatură română, este cel care, prin muncă, talent şi inspiraţie, a devenit poetul Ştefan Octavian Iosif. Ștefan Octavian Iosif a fost, cum ziceam, un mare poet dar și un prolific traducător. Ștefan Octavian Iosif se trăgea dintr-o veche familie de literați româniși s-a născut ca fiu al lui Ștefan Iosif, profesor de greacă veche şi germană și director al gimnaziului român ortodox din Șcheii Brașovului, și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata profesorului G. Munteanu. Șt. O. Iosif a fost primul traducător în limba română al cărții lui Goethe, „Suferințele tânărului Werther”.După școala primară de la Brașov, Șt. O. Iosif a urmat, timp de doi ani, începând din 1889, cursurile liceului cu limba de predare maghiară de la Sibiu, apoi şi-a continuat studiile liceale la Turnu Măgurele şi la liceele „Ghe. Lazăr” şi „Matei Basarab” din Bucureşti. În anul1895, a absolvit liceul și a luat examenul de bacalaureat. În același an s-a înscris la secţia de filosofie a Universităţii din Bucureşti, fără să frecventeze cursurile acesteia, iar între anii 1902-1905, a reluat, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, fără a reuși ulterior să-și încununeze studiile cu o diplomă de licență.
Faptul că nu a terminat cu licență studiile universitare nu l-a împiedicat, totuși, pe Ștefan Octavian Iosif să fie foarte activ în viața culturală a românească (cu precădere cea a Bucureștiului) de la începutul secolului al XX-lea. Ajutat de amicul său Dimitrie Anghel (de care-l va lega și o dramă familială) și de nuvelistul și poetul Emil Gârleanu, Ștefan Octavian Iosif a prefigurat și inițiat, în ziua de 13 martie 1908, prima consfătuire a tinerilor scriitori din București, ocazie cu care a format o comisie provizorie ce avea să „bată în cuie” statutele viitoarei Societăți a Scriitorilor Români. Cert este faptul că, la vremea sa, Ștefan Octavian Iosif a fost un poet extrem de popular, chiar dacă a trăit destul de puțin. Un exemplu elocvent în constituie faptul că, la un deceniu după debutul său în poezie, consemnat în anul 1892, în „Revista școalei” din Craiova (debut cu poezia „Izvorul”), Iosif a fost recompensat de două ori de către Academia Română, în 1902 (pentru volumul „Versuri”) și în 1906 (pentru versurile din „Credințe”). Ca activitate literară, Șt. O Iosif a fost corector la „Epoca” (în 1897), a lucrat în calitate de custode la Muzeul „Aman” , funcţie în care a fost numit însuși de către Spiru Haret, precum și ca funcționar la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I”. Totodată, Şt.O. Iosif s-a numărat printre fondatorii revistei „Floare albastră” (funcțională între anii 1898-1899), a făcut parte din colegiul de redacţie al revistei „Luceafărul”, apoi din comitetul de conducere al revistei „Semănătorul”. A fost redactor şi colaborator la multe ziare şi reviste din „peisajul” publicistic bucureștean, cum au fost: „Viaţa”, „Viaţa românească”, „Curentul literar”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Cumpăna” şi multe altele. Boemul Ștefan Octavian Iosif n-a fost preocupat niciodată de o carieră solidă. S-a mulțumit cu funcții administrative minore și oarecare, adică a fost copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare ori custode al Muzeului „Theodor Aman”. Iosif a încercat să-și suplimenteze veniturile dând diverse lecții particulare, profitând de colaborările la diverse periodice sau încasând onorariile rezultate din vânzarea propriilor volume de poezii. Nu a trăit prea îndestulat, dar nici nu a dus lipsă de un trai decent.
Considerat ca fiind un reprezentant elocvent al sămănătorismului, prin atitudinile sale declarate şi colaborări la diverse reviste, Șt. O Iosif a fost preocupat în poeziile sale mai puţin de tratarea unor teme specifice – satul, dezrădăcinarea, istoria, el creând, de fapt, o poezie de atmosferă, foarte sensibilă și cu „priză” la vremea respectivă. Marele critic literar Şerban Cioculescu spunea despre eroul nostru de azi că: „Departe de a-l modela în vederea identificării lui cu doctrina, „Sămănătorul” îşi găseşte în Şt. O. Iosif poetul ideal, de perfectă expresie a tendinţelor sale. (…) Simţirea trecutului şi a valorilor sale morale a fost pentru Iosif altceva decât o dogmă: un act natural, fiziologic, ca respiraţia. Caracterul firesc şi sinceritatea poeziei sale, saturată de tradiţionalism, în afară de orice spirit programatic, sunt indiscutabile”. După cum aminteam anterior, poetul a debutat, în luna mai a anului 1892, cu poezia „Izvorul” în „Revista şcoalei” din Craiova. Debutul editorial s-a produs cu volumul de traduceri „Apostolul şi alte poezii” de Al. Petofi (1896).În timp, a devenit foarte prolific și au urmat volumele: „Versuri” (1897); „Patriarhale” (1901); „Poezii. 1901-1902″ (1902); „Credinţe” (1905); „Din zile mari” (1905); „Zorile” (1907); „Legenda funigeilor” (1907), un poem dramatic, scris în colaborare cu Dimitrie Anghel; „Poezii. 1893-1908” (1908); „Cometa” (1908) , scris în colaborare cu același Dimitrie Anghel; „Caleidoscopul lui A. Mirea” (în colaborare cu Dimitrie Anghel, I-II, 1908-1910); „Carmen saeculare” (1909), un poem istoric, scris tot în colaborare cu Dimitrie Anghel; „Cireşul lui Lucullus” (1910), schiţe, în colaborare cu Dimitrie Anghel; „Portrete” (1910), scris tot în colaborare cu Dimitrie Anghel; „Cântece” (1912). După cum aminteam pe la început, Şt.O. Iosif a tradus mult, din Heinrich Heine, Paul Verlaine, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich. Schiller, Henrik Ibsen, Al. Petofi (adică Sándor Petőfi), Richard Wilhelm Wagner , William Shakespeare, Pierre Corneille, La Fontaine şi mulți alții, ca traducător de poezie fiind unanim prețuit și elogiat.
Ștefan Octavian Iosif ajunsese în comitetul de redacție al „Sămănătorului”, alături de simbolistul Dimitrie Anghel, cu care se împrietenise într-o călătorie la Paris. Pe cei doi poeți îi va lega, dincolo de înclinațiile lor boeme, iubirea total nefericită pentru amândoi „pentru aceeași femeie fatală, nu foarte frumoasă, dar cu personalitate puternică”, după cum scria criticul și istoricul literar Paul Cernat. Apropo de colaborarea literară a celor doi, același critic preciza că: „Ștefan Octavian Iosif a fost, împreună cu Anghel, unul dintre inițiatorii Societății Scriitorilor Români (martie 1908). Cei doi vor compune (la două mâini) și un «autor» fictiv, A. Mirea, publicând sub numele său piese de teatru (drama psihologizantă «Comedia», feeria «Legenda funigeilor»), poemul istoric «Carmen Secularae», proza de inspirație antică din «Cireșul lui Lucullus», «Portrete» și cele două volume de versuri satirice din «Caleidoscopul lui A. Mirea»”.Paul Cernat, ca un bun exeget al poetului, mai spunea că: „poet sentimental și elegiac de o simplitate muzicală, influențat de Coșbuc și Goga, dar și de simboliști și de romantismul german, Iosif a fost cel mai autentic emul autohton al lui Heinrich Heine. Baladele sale rurale sau de inspirație istorică, «haiducească» și stilizările folclorice («Din zile mari» etc.), evocările din volumul «Patriarhale», grațioasele «Icoane din Carpați» sau peisajele urbane, de burg german, aparțin unui poet notabil, în pofida tonului minor”.
Drama reală a vieții lui Ștefan Octavian Iosif și a amicului său D. Anghel s-a numit Natalia Negru, o poetă simbolistă și autoare a volumului „Helianta”. Ștefan Octavian Iosif a cunoscut-o pe Natalia Negru la Biblioteca Fundației Universitare „Carol I”, unde acesta activa, iar căsătoria lor a fost celebrată în cercul de amici și colaboratori din preajma „Sămănătorului”. E de rememorat faptul că într-una dintre piesele compuse împreună de cei doi, „Comedia”, D. Anghel va scrie cu mâna lui Iosif finalul poveștii de dragoste cu Natalia Negru, pe care i-o va răpi, practic, lui Iosif și cu care se va căsători. Același Paul Cernat nota că: „după moartea lui Iosif, Anghel se sinucide însă, într-o criză de gelozie, după ce încearcă să-și împuște soția (se spune că, la înmormântare, o femeie din mulțime a blestemat-o pe văduva care «a ucis marii bărbați ai neamului»)”. Uniți în literatură printr-o deosebită legătură creatoare, Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel aveau să se despartă în viață, în iubire mai precis, din cauza acestei femei. Amândoi s-au îndrăgostit de poeta Natalia Negru, dar cel care a cucerit-o primul a fost Ștefan, fire mai așezată, caracter mai serios. Cei doi s-au căsătorit în 1904, avându-l ca naș și pe Nicolae Iorga.
Ștefan Octavian Iosif și Natalia Negru au avut, în anul ce a urmat, un copil, o fetiță, cu numele de Corina, copil care a decedat în anul 1916, în urma bombardamentelor germane asupra Bucureștiului. Colaborator apropiat al lui Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel este permanent în casa celor doi proaspăt căsătoriți, sub pretextul acestei colaborări, care a durat aproximativ zece ani. Melancolicul Șt. O. Iosif este concurat intens, fără să știe (pe principiul „nu știe bărbatul ce știe tot satul”), de mai temperamentalul Anghel. Triunghiul amoros fatal fusese creat de soartă! Anghel începuse „asaltul” asupra Nataliei, iar aceasta, mai reținută inițial, va sfârși, prin a răspunde iubirii cu „iz de uragan” a lui Anghel. Natalia Negru și Șt. O.Iosif se despart în 1909, dar divorțul se va pronunța faptic în luna iunie a anului 1911. În 3 noiembrie1911, Natalia și D. Anghel se căsătoreau. Deci, în ciuda faptului că aveau un copil împreună, familia lui Șt. O. Iosif s-a destrămat șapte ani mai târziu încheierii căsătoriei, aruncându-l pe poet într-o depresie „alinată” mai des decât era normal cu cantități mari de alcool. Măcinat și de un sifilis fără leac la vremea sa, o congestie cerebrală avea să-i aducă sfârșitul prematur, la vârsta de doar 38 de ani. Natalia Negru le-a supraviețuit celor doi și a trăit mult timp după aceștia, până în anul 1962…Mai concret, divorțată de Ștefan Octavian Iosif la data de 21 iunie 1911, Natalia s-a recăsătorit iute-iute, după nici jumătate de an, la 3 noiembrie, cu cel mai bun prieten al fostului său soț, poetul Dimitrie Anghel, fapt care a contribuit din plin la declinul și sfârșitul lui Ștefan. Ce-i drept, destinul a „lucrat” destul de dur împotriva celor doi „trădători”. În fapt, suspectându-și nevasta de adulter, Dimitrie Anghel a încercat s-o împuște, ratând ținta, apoi s-a rănit grav el însuși, în încercarea de a se sinucide. Dimitrie Anghel a murit la scurt timp după aceasta, ca urmare a unei septicemii a rănii pe care și-o cauzase singur. Amorul nebun cu „Natalia cea Neagră” durase mai puțin de trei ani. După cum aminteam anterior, „fatala femeie” le-a supraviețuit celor doi poeți încă cinci decenii și „a trecut Styx-ul” la data de 2 septembrie 1962, la Tecuci. Ştefan Octavian Iosif a murit la 22 iunie 1913, la Bucureşti, prea tânăr și prea măcinat de un destin nefavorabil. Așa cum aminteam anterior, zice-se că, la înmormântarea lui Dimitrie Anghel o femeie ar fi ieșit în evidență și ar fi blestemat-o public crunt pe Natalia Negru, acuzând-o că a fost autoarea morală a deceselor celor doi poeți. A fost un stigmat pe care aceasta l-a purtat până în clipa morții sale din 1962.În ceea ce privește memoria poetului Ştefan Octavian Iosif, aceasta este purtată mai departe de o librărie renumită din Brașov, care a fost denumită în onoarea sa, astăzi parte a grupului Libris.
Poetul are un bust situat în Parcul Central „Nicolae Titulescu” din municipiul Brasov, bust dezvelit în anul 1929 in prezența lui Virgiliu Ștefan Iosif și a poetului Ion Minulescu. O stradă din Brașov îi poartă numele. Mai are străzi denumite după el în București și Timișoara, asta ca să amintesc doar mari orașe.Totodată, Iosif mai are o statuie la „Rotonda Scriitorilor” din Parcul Cișmigiu din București. Pentru astăzi, vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
„Dicţionarul general al literaturii române„, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005;
http://stiri.tvr.ro/semnificatia-zilei–destinul-tragic-al-poetului-stefan-octavian-iosif_851340.html#view
https://www.artline.ro/Stefan-Octavian-Iosif-20584-1-n.html
https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/147-stefan-octavian-iosif-1875-1913
https://www.monumentfor.ro/monument~8~stefan-octavian-iosif
https://ziarultecucean.com/2021/09/03/natalia-negru-vs-nicolae-iorga/
