„Oameni care au fost”. Constantin Brâncuși, „coloana fără sfârşit” a talentului şi perenităţii artei…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Simplitatea este partea esenţială a lucrurilor complicate.”- Constantin Brâncuși

Ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă aduc în atenție câteva gânduri în câteva rânduri despre cel care a fost marele sculptor român Constantin Brâncuși. Mi-am aduc aminte de marele om de artă român în contextul în care tocmai ce am recitit „Brâncuși, mon amour”, o carte a amicei Claudia Motea, actriță și scriitoare româno-canadiană,carte apărută la Editura Creator din Brașov în anul 2001. Știm cu toții că despre Brâncuși s-a scris și se va mai scrie încă mult timp de acum încolo, dar cele ce le veți găsi în această carte reprezintă un alt unghi din care ar trebui, poate, să ne uităm la marele sculptor. Cartea despre care vă spuneam a fost tradusă în cinci limbi străine, iar din 20 februarie, adică de la începutul acestei săptămâni, aceasta a fost reeditată, la aceeași editură, de data aceasta în zece limbi străine, ceea ce mi se pare, realmente, performant și benefic pentru ducerea mai departe a amintirii celui ce a fost Brâncuși. Dacă doriți a vă procura această carte, o găsiți în Brașov la librăria Șt.O.Iosif din „buricul târgului” urbei de sub Tâmpa sau o puteți comanda online la acest link https://www.libris.ro/brancusi-dragostea-mea-claudia-motea-LIB978-606-029-628-7—p28925379.html?afid=uszkai&utm_source=afiliere_interna&utm_medium=uszkai&utm_campaign=afiint. Prof. drd. Elena-Carmen Bobocescu spune despre această carte: „Traducerea acestui text în mai multe limbi de circulație internațională este un demers pentru a face accesibile, unui public foarte larg, aspecte din viața și opera celui mai important simbol al culturii românești, dar și talentul unei actrițe înzestrate și sensibile, care promovează prin scris și intepretare ethosul special gorjenesc.”

Textele din această lucrare au devenit un spectacol multimedia de succes al „Teatrului Dramaturgilor români” care aduce în prim-plan marile iubiri ale lui Brâncuși, cu femei celebre care i-au fost muze: Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Leonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renee Irana Frachon și Milița Petrașcu. Toate cele nouă personaje feminine sunt interpretate de actrița și scriitoarea Claudia Motea, „care reușește o adevărată performanță artistică, printr-o doză magică de talent și dăruire, în crearea diversă a acestor personalități complexe. Iată un spectacol fascinant, în regia semnată de Beatrice Rancea, care evocă adevăratele povești de iubire din viața marelui artist, trăite în atelierul său din Montparnasse și care sunt menite să ajungă la sufletul cât mai multor spectatori!”. Vorbeam, la un moment dat, săptămâna trecută cu un amic comun de-al meu și de al doamnei Claudia Motea și care-mi spunea c-ar fi trebuit, poate, să-l „pomenesc” la rubrica mea de aici din Jurnal de Brașov, „Oameni care au fost”, obligatoriu săptămâna trecută, pentru că ziua sa de naștere a fost pe 19 februarie. Poate că are dreptate, poate că nu, cert este că Brâncuși poate fi „pomenit” întotdeauna și nimic nu e prea mult în a-l populariza în toate mediile sociale. Pe el, ca om, și opera sa nemuritoare! Cine a fost Brâncuși? Am să „telegrafiez” câteva repere ale biografiei sale, repere extrase din sursele pe care le găsiți inserate la finalul rândurilor de față. Constantin Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, Brâncuși a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească, și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității. Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Constantin Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen. Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie1876 în satul Hobiţa, comuna Peștișani din județul Gorj, un sat aflat la 24 de kilometri de Târgu Jiu și a trecut la cele veșnice, după o viață de legendă, la data de 16 martie1957, la Paris, în Franţa. Constantin Brâncuşi a fost, fără tăgadă, un veritabil pionier al sculpturii moderne abstracte, iar lucrările sale materializate în bronz şi marmură sunt caracterizate printr-o formă pură de o eleganță specială şi printr-o finisare de un rafinament aparte. Totodată, Brâncuși a fost și un pasionat sculptor în lemn, a realizat numeroase sculpturi în lemn, adesea de inspiraţie clar folclorică, şi a sculptat de multe ori prototipuri în lemn pentru unele opere de-ale sale executate mai târziu în alte materiale mai durabile. Constantin Brâncuşi este cel mai bine cunoscut pe mapamond pentru sculpturile sale abstracte reprezentate prin de capete ovoidale şi păsări în zbor. Constantin Brâncuși a fost cel mai mic dintre cei șase copii ai familiei Maria și Radu Nicolae Brâncuși, o familie de țărani respectată în satul Hobița. A urmat cursurile școlii primare din Peştişani şi, ulterior, din Brădiceni, din apropiere. La fel ca alţi copii de ţărani din acea vreme, de pe la şapte ani, a lucrat, efectiv, și ca un veritabil ciobănaș, având grijă mai întâi de turma familiei sale, apoi lucrând pentru alţii, prin satele înconjurătoare. Aceasta a fost perioada în care tânărul ciobănaș a învăţat să sculpteze în lemn, o artă populară destul de răspândită în satele românești din cele patru zări, artă folosită pentru a „produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite cu gravuri”. Motivele acestei arte ancestrale, precum și stilul acestor ornamente vor avea o influenţă evidentă în foarte multe dintre lucrările lui Brâncuşi. Pe de altă parte, aproape toți exegeții săi spun că, în preferinţele sale, în port şi în stilul de viaţă, el a păstrat până la moarte simplitatea originilor sale țărănești, chiar și atunci când, la Paris, unii îi spuneau „prințul țăran”…Pe la frageda vârsta de vreo nouă-zece ani, Brâncuşi a ajuns nu departe de satul natal, la oraș, la Târgu Jiu, pentru a căuta de lucru și a se căpătui. După standardele noastre de azi a luat destul de devreme viața în piept, dar, pe atunci, nu era o excepție. La Târgu Jiu, pentru început, a lucrat într-o boiangerie, iar doi ani mai târziu, viața sa se derula în prăvălia din Craiova a unui băcan originar din Slatina, apoi la bodega fraţilor Spirtaru, mai apoi la magazinul de mărfuri şi coloniale al lui I. Zamfirescu, unde a i-a uimit pe cei din jur prin confecţionarea unei viori din lemnele rezultate din ambalajele lăzilor de portocale. Brâncuşi nu și-a uitat rădăcinile și și-a păstrat gustul pentru lucrul în lemn, implicându-se și în proiecte de sculptură mai elaborate. Performanţele sale artistice au atras atenţia unui om de afaceri care, în anul 1894, l-a adus la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, unde a devenit elev bursier şi intern. Pentru a rămâne la această şcoală, Brâncuşi a trebuit să înveţe singur să scrie şi să citească mai bine decât o făcea până atunci. În anul1896, la vârsta de douăzeci de ani, Brâncuşi a început să călătorească și să „vânture” lumea. Astfel, a mers la Viena, navigând pe Dunăre şi s-a angajat ca cioplitor în lemn pentru a-și câştiga banii necesari şederii acolo.

Pentru că ambiţia lui era să devină sculptor, în anul 1898 s-a înscris la concursul de admitere la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi a fost admis. Chiar dacă a fost mult mai atras de lucrările „independenţilor” decât de cele ale „academiştilor” de la şcoala sa, el a studiat cu seriozitate modelajul şi anatomia. În anul 1901, Brâncuşi efectuează timp de un an serviciul militar. Ulterior, în anul1903, Brâncuşi a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile artistice îndrăzneţe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei şi, firește, reculul părerilor „academiștilor”. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă peste hotare şi așa că a plecat la München, în Germania, unde a rămas până în primăvara lui 1904. După aceasta, s-a hotărât să meargă la Paris, o călătorie scumpă și dificilă pentru un om fără bani. Așa că o mare parte din călătoria sa spre Paris a făcut-o pe jos, cu traista în spate. Chiar a trebuit să îşi vândă ceasul, unica sa avere, ca să-și poată plăti barca pentru a traversa lacul Konstanz, pentru a ajunge la Paris pe la mijlocul lunii iulie 1904. s-a întreținut foarte greu din punct de vedere material, dar, până la urmă, Brâncuşi a fost admis la „École des Beaux-Arts”, unde a intrat în atelierul unui sculptor „academist”, Antonin Mercié, care se inspira în lucrările sale din sculptura florentină renascentistă. Constantin Brâncuşi a lucrat cu Antonin Mercié pentru o perioadă de doi ani, dar, pentru a-şi câştiga existenţa, a avut diverse alte ocupaţii. De asemenea, comenzile de portrete de la câţiva români l-au ajutat să supraviețuiască. În anul 1906, a avut prima sa expoziţie de sculptură la Paris, în salonul sponsorizat de stat, apoi la „Salon d’Automne”. Cei care se pricep la artă spun că primele sale lucrări au fost influenţate de puternica și importanta operă a lui Rodin. Pentru a se distanţa de această influenţă, care n-ar fi putut decât să-l „blocheze” într-un anumit stil, Constantin Brâncuşi a evitat să mai ia contactul cu atelierul lui Rodin, deoarece, după cum a spus el: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Un an mai târziu, în 1907, contactat să sculpteze monumentul funerar al unui bogat moşier în cimitirul din Buzău de acasă din România, Brâncuşi a sculptat o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată „Rugăciune”, care reprezintă, practic, prima etapă a evoluţiei sale către formele simplificate ale sculpturii moderne. În acest context, a participat, în București, la expoziţia „Tinerimea Artistică”, o expoziţie anuală dedicată tinerelor talente, şi a închiriat un atelier în zona Montparnasse din Paris. A continuat creația în „inerția” influenței pariziene asupra sa, dar influenţa marelui Rodin asupra operei lui Brâncuşi a apărut ultima dată în anul 1908, în prima versiune a „Muzei adormite”, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. De asemenea, în același an, Brâncuşi a realizat prima lucrare cu adevărat originală, „Sărutul”, sculptură în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice.

Specialiștii zic că „într-unul dintre primele sale experimente de sculptură directă, acesta a evidenţiat întrebuinţarea pură, organică a formei, care avea să devină marca sa specifică şi să influenţeze opera a numeroşi artişti, primele influenţe apărând într-o serie de sculpturi executate de prietenul său Amedeo Modigliani, începând din 1910”. În acest an,1910, Brâncuşi a realizat o versiune „embrionară” a „Muzei adormite”. Sculptura este, practic, un cap izolat, de formă ovoidală, executat în bronz, detaliile feţei fiind reduse drastic; lucrarea are curbe şlefuite și pure. În timp, Brâncuşi avea să experimenteze adesea cu această formă ovoidală, atât în ipsos, cât şi în bronz. În anul 1924, a creat o formă ovoidală de marmură pură, lipsită de orice detaliu şi intitulată „Începutul lumii”. Cu un titlu mai mult decât sugestiv, această creație ovoidală a reprezentat pentru Brâncuşi esenţa formei sau un fel de primă manifestare a formei, pe care artistul nu ar fi dorit să o altereze prin tehnici de sculptură tradiţionale de modelare. Constantin Brâncuşi şi-a extins „căutările” artistice în lucrul cu formele simplificate până la prima „fază” a păsării din 1912, „Măiastra”, o sculptură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti. Prima variantă a acestei opere a fost realizată în marmură, iar pasărea era reprezentată în zbor, cu capul ridicat. Trebuie menționat că Brâncuşi a continuat această idee artistică a păsării măiastre cu încă alte 28 de variante în viitorii douăzeci de ani ai vieții sale.

După anul 1919, păsările sale s-au dezvoltat într-o serie de sculpturi de bronz şlefuite, toate intitulate „Pasăre în văzduh”. Liniile deosebite, eliptice și suple ale acestor figuri dau esenţei însăşi a zborului o formă concretă.În aceşti ani ai săi de formare și exprimare artistică radicală, opera lui Brâncuşi a început să aibă un public internaţional interesat din ce în ce mai mare de lucrările sale. În anul 1913, pe vremea în care continua să expună la „Salon des Indépendants” din Paris, a participat la „Armory Show” (Expoziţia Internaţională de Artă Modernă) din New York, Chicago şi Boston, expunând cinci lucrări, printre care și „Domnişoara Pogany”, un bust stilizat care a avut mai multe variante. Cunoscut deja în Statele Unite ale Americii, Constantin Brâncuşi şi-a găsit acolo colecţionari credincioşi în următoarele decenii. Firește că nu a întrunit aprecierile tuturor chibiților de artă din lume, pentru că au fost și critici din întreaga lume care atacau natura radicală a lucrărilor sale. Ei nu erau obișnuiți cu ceea ce făcea Brâncuși și, de aceea, nu era bine! Documentele și martorii vremii sale ne spun că asta nu l-a afectat prea mult pe Brâncuși. Mai mult decât orice, Constantin Brâncuşi a iubit sculptura ca formă de manifestare a artei, artă care, spunea el, nu este decât „o confruntare nemiloasă între artist şi materialele sale”. Constantin Brâncuşi a sculptat dintotdeauna în lemn de stejar sau de castan obiecte pe care avea să le realizeze ulterior în bronz sau marmură. Adică obiectele din lemn erau un fel de modele pentru cele din materiale mai dure. Unii pricepuți într-ale artei spun că opera sa „a reflectat tradiţia africană a sculpturii directe” și că, la fel ca mulţi artişti europeni de avangardă ai timpului, Brâncuşi a fost interesat de calităţile „primitive” ale artelor africane. Prima sa sculptură adevărată în lemn, „Fiul risipitor”, în anul 1914, era o lucrare cvasi-abstractă, o bucată de lemn de stejar sculptată grosolan, cu trăsături umane abia schiţate. El avea să urmeze această cale printr-o serie întreagă de sculpturi de lemn care se numără printre cele mai stranii și deosebite lucrări ale sale. Constantin Brâncuşi  a acordat o importanţă deosebită soclului de lemn al unei sculpturi şi l-a construit întotdeauna el însuşi, uneori din cinci sau şase piese suprapuse. Este de notorietate faptul că Brâncuşi, un artist al lemnului, şi-a construit singur chiar şi propria mobilă, majoritatea ustensilelor şi chiar pipa din care fuma. În anul 1918, a sculptat în lemn prima versiune a „Coloanei Infinitului” cum îi zicem azi  sau „Coloana (recunoștinței) fără sfârşit”. Creată dintr-o serie de elemente simetrice suprapuse, această coloană inspirată de stâlpii caselor ţărăneşti din România întruchipa nevoia de ascensiune spirituală pe care Brâncuşi a exprimat-o adesea în lucrările sale. În evoluția sa artistică, contribuţia lui Brâncuşi la Salonul din 1920,„Prinţesa X”, un portret al unei persoane imaginare care ia o curioasă formă pseudo-falică, a declanşat un veritabil scandal. A fost chiar nevoie de intervenția poliţiei, care l-a obligat să scoată lucrarea din expoziție, deoarece dădea naştere la interpretări scandaloase în rândul publicului vizitator. Ulterior, în anul 1922, a sculptat primele versiuni ale „Peştelui”, în marmură, precum şi „Bust de femeie tânără”, în lemn. Trebuie spus că s-a reîntors în România pentru prima dată de-abia în anul 1924.

În anul 1926, a vizitat Statele Unite ale Americii, pentru o importantă expoziţie cu lucrările sale la „Galeria Brummer” din New York. Transportul operelor sale din Franţa a declanşat un proces de doi ani cu vameşii americani, deoarece o lucrare de-a sa, realizată din cupru, „Pasăre în văzduh”, a fost atât de abstractă, încât aceştia au refuzat să creadă că era o sculptură, iar Brâncuşi a fost acuzat că introduce clandestin o piesă industrială în Statele Unite. A câștigat procesul respectiv și, ca să fim drepți, pe lângă nedreptatea pe care i-au făcut-o, vameșii americani au contribuit, implicit, la faima sa…În anul1928, a călătorit din nou în SUA, unde avea numeroşi „fani” și cumpărători şi unde câștigase procesul amintit anterior. Faima sa a mers departe, pe meleaguri asiatice, astfel că maharajahul Yeswant Raotolcar Bahadur din Indore a mers să îl vadă pe Brâncuşi la Paris în anul1933 şi i-a solicitat să creeze un templu care să îi adăpostească sculpturile. Constantin Brâncuşi a lucrat mai mulţi ani la proiectul acestui templu şi câțiva ani mai târziu, în 1937, a mers în India la invitaţia maharajahului. Din păcate, moartea acestuia a împiedicat finalizarea proiectului în care-și puseseră amândoi mari speranțe. Între timp, Brâncuşi se întorsese în SUA, la New York, pentru o nouă expoziţie la „Galeria Brummer” în 1933 şi, în 1934 a participat la expoziţia „Pictura şi sculptura sec. al XX-lea” la „Chicago Renaissance Society”. Constantin Brâncuşi s-a întors din nou în România în 1937 şi în 1938 pentru inaugurarea a trei lucrări monumentale din grădina publică din Târgu Jiu. Artistul se întorsese în ţară la invitaţia Arethiei Tătărăscu, pentru a executa Monumentul de la Târgu Jiu, proiect început încă din 1918. Astfel, realizează tripticul „Masa Tăcerii”,„Poarta Sărutului” şi „Coloana fără sfârşit”.

Pe lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist, ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu), pământ („Masa tăcerii” care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra morţii, în „Poarta Sărutului”) şi aer (avântul „Coloanei fără sfârşit”, care escaladează văzduhul în drumul spre veşnicie). Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei 12 Apostoli, „Poarta sărutului” descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar „Coloana fără de sfârşit”descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie. Sunt doar niște interpretări posibile…Spun asta pentru că artistul nu a dat niciodată explicații despre simbolismul Ansamblului, nu l-a numit așa și a păstrat secretul pentru sine. Despre acest Ansamblu aș mai insera niște informații aici. Inițial, „Liga Națională a Femeilor Române” din Gorj, condusă de Arethia Tătărescu, i-a încredințat sculptoriței Milița Petrașcu realizarea monumentului eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, monument inaugurat la 8 septembrie 1935. Invitată să ridice și monumentul în cinstea tuturor eroilor gorjeni căzuți în război, Milița Petrașcu a refuzat cu modestie oferta, spunând că ar fi fost mult mai potrivit mentorul său, Constantin Brâncuși. Astfel că, în 1934, Arethia Tătărescu îl contactează pe Brâncuși la Paris, dar, conform unor surse, acesta a fost reticent față de proiect la început. Ca să fim cinstiți avea niște amintiri nedorite de proiecte „de acasă” eșuate. Așa cum a fost eșecul proiectului pentru Spiru Haret, refuzat în 1914 de ministrul Morțun, sau de tergiversarea construirii monumentului eroilor din Peștișani, din cauza neînțelegerii dintre comitetele de inițiativă din anul 1921. Și multe alte proiecte eșuate „acasă”…Corespondența lui Brâncuși cu Arethia Tătărescu a ars în anul 1950 și nu mai are cum să fie studiată. Discuțiile purtate de aceasta cu sculptorul la Paris în cursul anului 1934 l-au convins pe acesta că libertatea sa de acțiune va fi totală (lucru la care ținea morțiș), că-și va putea alege liber amplasamentul și că va avea sprijinul material necesar. Arethia Tătărescu,o pasionată de artă și îndrăgostită de frumos, l-a înțeles foarte bine pe Brâncuși. În timpul războiului, aflat departe de patrie, de care este alături cu sufletul, sculptorul începuse să cioplească în lemn coloane fără sfârșit. Va afla abia în anul 1919 că și-a pierdut mama și că sora sa este văduvă de război. Coloanele fără sfârșit vor apărea în continuare din mâna artistului. În 1933, la „Galeria Brummer” va expune trei astfel de lucrări, intitulate „Proiect de coloane care, mărite, vor sprijini bolta cerului”. La sfârșitul lui decembrie 1934 și la 7 ianuarie 1935 Brâncuși este vizitat de inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, fiul unui amic de-al lui din tinerețea sa craioveană. Acesta este fascinat de coloanele de lemn din atelier și-i oferă artistului soluția pentru o coloană monumentală din metal, pe care sculptorul „spera s-o poată ridica în țară”: „Să se încastreze în beton baza unui stâlp solid de oțel, pe care să se tragă, suprapunându-se, ca niște mărgele uriașe goale în interior, elementele spațiale identice ale coloanei.” Satisfăcut de idee, Brâncuși îi propune tânărului inginer colaborarea în proiectul inițiat de Arethia, propunere acceptată de acesta. Consultările lui Brâncuși cu inginerul Gorjan s-au purtat în decembrie 1936, în mai 1937 și în august-noiembrie 1937, iar materializarea Coloanei s-a înfăptuit la Atelierele Centrale Petroșani, unde Gorjan era inginer-șef și adjunct al directorului. Acesta se bucura de încrederea conducerii Societății Anonime Române pentru exploatarea Minelor de Cărbuni Petroșani și în special a directorului general Ion Bujoiu. Trebuie amintit că propunerea Arethiei a fost sprijinită și de soțul acesteia, Gheorghe Tătărescu, prim-ministru al României în perioada 5 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1938. A fost o ocazie fericită realizarea Coloanei în Atelierele Centrale ale Societății Petroșani, instituție renumită la acea vreme. Conducerea Societății a suportat cheltuielile de construcție în Atelierele Centrale și o bună parte din cheltuielile de montaj, fondurile alocate ridicându-se la cca. 2.500.000 lei.

Pentru monumentele închinate eroilor, „Liga Națională a Femeilor Române” din Gorj a contribuit cu sume reprezentând „rezultatele exclusive ale muncii de ani de zile”, în total 2.436.275 lei. S-au cheltuit 340.615 lei pentru Coloană. 683.198 lei pentru Poartă, 666.462 lei pentru Biserica Eroilor, 746.000 lei pentru exproprieri pentru deschiderea „Căii Eroilor”. Autoritățile centrale au acordat o serie de subvenții orașului Târgu-Jiu, după clasarea sa ca localitate de interes turistic în mai 1936. Ministerul Lucrărilor Publice a alocat, în septembrie 1937, cinci milioane de lei pentru sistematizarea străzii care va deveni „Calea Eroilor” și lucrări aferente parcurilor. Primăria din localitate a finanțat costurile lucrărilor de piatră altele decât cele pentru „Poarta Sărutului”, comandate la Deva. Brâncuși a ajuns la București în iunie 1937 și a discutat cu oficialitățile care urmau să finanțeze lucrarea, a mers la Poiana la familia Tătărescu și apoi a explorat orașul Târgu-Jiu pentru a alege un amplasament potrivit Coloanei. La sfârșitul lunii iulie, i-a arătat locul și inginerului Gorjan, venit la Târgu Jiu de la Petroșani, iar în august 1937 a locuit la Petroșani în locuința inginerului și au stabilit împreună dimensiunile monumentului, ținând seama de posibilitățile financiare, de cerințele tehnicii și de viziunea artistică a sculptorului. Brâncuși a cioplit o fațetă a modelului de lemn al unui modul și a plecat apoi la Paris la 2 septembrie. Inginerul Gorjan a rămas cu întreaga răspundere a lucrării despre care l-a ținut la curent pe sculptor prin scrisori. Brâncuși s-a reîntors la Târgu-Jiu la 27 octombrie a aceluiași an și a supravegheat începutul acțiunilor de montare efectivă a Coloanei. Între 10 și 14 noiembrie, se află la București, pleacă apoi la Paris și la 18 decembrie se îmbarcă spre India în legătură cu proiectul acelui templu despre care aminteam anterior. Metalizarea cu alamă a, care era gata montată din noiembrie, s-a realizat în perioada iunie-iulie 1938 de către firma „Metalizarea”, sub supravegherea lui Brâncuși, care revenise în țară. La inaugurarea Coloanei din 27 octombrie, nu a participat decât Arethia Tătărescu și femeile din Ligă… Aș cita acum un fragment dintr-un articol fain care a descris munca pentru crearea Coloanei și Ansamblului de la Târgu Jiu, scris de doamna Sorana Georgescu-Gorjan, urmașa inginerului amintit, pentru „Colocviul Internaţional Brâncuşi”, Târgu Jiu, 24-28 octombrie 2018: „Se cunosc numele tuturor celor ce au contribuit la materializarea Coloanei, mulțumită preocupării inginerului Gorjan, asistat de inginerul Eugen Haier. Autorul concepției tehnice a Coloanei și coordonatorul întregii echipe a fost inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan. Inginerul Nicolae Hasnaș de la Secția Siderurgică a avut cea mai importantă contribuție la proiectarea Coloanei. Au colaborat la desenele de execuție ale miezului de rezistență proiectantul Gavrilă Șomlo și tehnicianul Maschek. Modelul brut al unui modul a fost confecționat de excepționalul meșter tâmplar de modele Carol Flisek. La tâmplărie au mai lucrat Oancea și Gurka. La Turnătoria de fontă au lucrat doi excelenți specialiști – maistrul Szabo Emeric și ajutorul de maistru Gheorghe Anastasiu, asistați de Marin Buturoagă, David Leah, Gheorghe Pop, Groza, Teodor Brici, Petru Onu, Schlesinger și ucenicul Niculae Căprar. Secția de construcții metalice, condusă de experimentatul și neîntrecutul meșter Ion Romoșan, ajutat de maestrul Ion Aldea, cuprindea muncitorii lăcătuși și de montaj Vasile Pop, Francisc Mihulca, Iosif Aurnaier, Francisc Gundel, Iosif Kecseti, Iosif Jigmond. Principala contribuție la construcția și montarea Coloanei au avut-o șefii de echipă Francisc Hering, meșter lăcătuș de frunte, și Victor Borodi, excelent meșter sudor, primul sudor din Valea Jiului. De fundație s-a ocupat gratuit Întreprinderea de construcții Wildmann din Brașov, inginer-șef Glöckner. De la Ateliere au venit maistrul Victor Perini și șeful de echipă Augustin Perini, precum și muncitorii Demeter Iosif, Mihai Smodilă, Kiss Miklos, Elekes Alexandru, Ion Florea, Tudor Iancu, Szakacs Francisc, Ioan Perdi. La cofraje și schelărie au lucrat șeful de echipă Chebel Anton și Beltecki Iosif. Topograf a fost Keckel care a verificat execuția montajului, iar controlor de calitate al montajului a fost Nicolae Silvestru. Șofer a fost Alexandru Bredan. Au existat prestații gratuite de transport din partea antreprenorilor Schäfer și Schächter. Toate aceste nume sunt vrednice de neuitare. Informațiile despre felul cum s-a construit Poarta sunt din păcate extrem de puține. Se știe că a existat o machetă, schițe și notații cu dimensiunile. Din corespondența cu doamna Tătărescu se păstrează doar ciornele unor scrisori ale sculptorului. Desenele de pe Poartă au fost cioplite în 1938 de Ion Alexandrescu sub supravegherea directă a artistului. Informațiile despre Masă și Scaune sunt insuficiente. Există documente de arhivă referitoare la comenzile către firma „Pietroasa” din Deva.”

NPG x20684; Augustus John; Constantin Brancusi; Frank Owen Dobson

În anul 1939, Brâncuşi a făcut ultima călătorie în SUA, pentru a participa la expoziţia „Arta în timpul nostru” (Art in Our Time) la Muzeul de Artă Modernă din New York. A continuat să-şi exploreze temele preferate în ultimii ani de viaţă, inclusiv pasărea. Ultima lucrare importantă a fost „Ţestoasa zburătoare”, în 1943. Din acel moment, numeroase expoziţii din SUA şi din Europa aveau să îi asigure faima. Cea mai mare expoziţie a fost la Muzeul „Solomon R. Guggenheim” din New York, în anul1955. Printr-un decret de naturalizare din 13 iunie 1952, a dobândit cetăţenie franceză. Brâncuşi a oferit prin testament Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris tot ce avea în atelierul său (peste optzeci de sculpturi), cu condiţia ca atelierul să fie transformat în muzeu şi restaurat în starea sa originară. În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

FRANCE. Paris. 1946. Sculptor Constantin BRANCUSI in his studio.

În România, în epoca „realismului socialist”, Brâncuși a fost contestat ca fiind unul din reprezentanții „formalismului burghez cosmopolit”. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964, Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu „Coloana (recunoștinței) fără sfârșit”, „Masa tăcerii” și „Poarta sărutului„ a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat. În prima parte a anului 1957, Brâncuși îl cheamă la el pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă din Paris, se spovedește acestuia și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea” . Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2.00 dimineața, în atelierul său din Impasse Rosin, iar în data de 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris. De atunci, ne place să ne mândrim cu el, dar, din păcate, aici, pe plaiurile noastre mioritice, facem prea puțin pentru a-i păstra vie memoria. Francezii spun c-ar fi fost francez și și-l asumă ca fiind unul de-al lor…Noi ne mișcăm mai greu! Nici măcar cu „Cumințenia Pământului” n-am reușit mare lucru decât o chetă jalnică cocoțată pe ambiții cu substrat net politic! Nouă ne place să credem că numele lui Constantin Brâncuşi a fost asociat întotdeauna imaginii României şi a creativităţii româneşti, imagine pe care artistul însuşi a întreţinut-o participând în calitate de artist român trăitor la Paris, la expoziţii în Europa şi SUA.

Devenit de-a lungul timpului un simbol al creaţiei artistice româneşti, el a atras atenţia multor artişti din toate orizonturile care, recunoscându-l ca părintele sculpturii moderne, au continuat să se recunoască în arta lui. Întreaga sa operă, reflectare a parcursului său biografic şi în acelaşi timp continuitate a unei munci solitare dusă cu credinţă şi cu seninătate, i-a permis să asimileze subtil tradiţiile şi diversele influenţe si apoi să se detaşeze de ele – fără ca prin aceasta să se debaraseze de moştenirea românească – pentru a regăsi substanţa însăşi a „sinelui”. Aș încheia rândurile de azi cu un text publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr.9, septembrie 1946, referitor la  „Conversaţii cu Ionel Jianu” ale lui Constantin Brâncuşi în Octombrie 1938: „Am impresia că viaţa oamenilor se desfăşoară pe o bază greşită. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viaţa însăşi, globul acesta pământesc care se învârteşte în haos şi îi poartă în mersul lui prin veacuri. Ceea ce le lipseşte oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiţi de aparenţe şi se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii şi care ferecă spiritul în închisoarea conformismului, întotdeauna, ceea ce m-a susţinut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieţii, am ştiut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viaţa, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

Pentru astăzi, vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://teatruldramaturgilor.ro/brancusi-dragostea-mea/

https://romanialibera.ro/cultura/viata-si-iubirile-lui-constantin-brancusi-711803/

https://monumenteistoricegorj.ro/brancusi/

http://brancusi.1dez.com/biografie-brancusi.html

Biografie CONSTANTIN BRÂNCUŞI

http://citateortodoxe.ro/biografie/constantin-brancusi

https://centrulbrancusi.ro/

Constantin Brâncuşi. Viaţa şi opera

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-infinitului-constantin-brancusi-dupa-ce-ai-vazut-una-din-pasarile-lui-brancusi-nu-mai-poti-vedea-o-pasare-in-zbor-ca-inainte

https://romanialibera.ro/cultura/viata-si-iubirile-lui-constantin-brancusi-711803

https://identitatea.ro/constantin-brancusi-sculptorul-sufletului-romanesc/

https://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2020/01/Revista-Brancusi-pentru-BT.pdf

https://www.vice.com/ro/article/4awpnb/povestea-lui-constantin-brancusi-romania-sculpturi-americani-comunism

https://informatiahr.ro/anul-constantin-brancusi-o-arta-dedicata-abstractiunii/

https://www.magnumphotos.com/arts-culture/art/constantin-brancusi-studio-sculpture-icon-wayne-miller/

https://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/dispretul-fara-de-sfarsit-la-adresa-lui-brancusi-626859.html

https://jurnalul.ro/stiri/observator/constantin-brancusi-ipostaze-inedite-chefuri-cainele-teatru-dans-urs-637086.html

https://3seaseurope.com/constantin-brancusi-the-patriarch-of-modern-sculpture/

https://www.cotidianul.ro/constantin-brancusi-145-de-ani-de-la-nasterea-unui-geniu-planetar/

https://www.europafm.ro/istoria-fascinanta-a-lui-constantin-brancusi/

https://balkaninsight.com/2018/05/16/romania-s-brancusi-sculpture-breaks-record-at-auction-05-15-2018/