Nicolae Stoicescu, istoric medievist român

Nicolae Stoicescu (n. 30 noiembrie 1924, Slatina – d. 1999, România) a fost un istoric medievist român, membru de onoare al Academiei Române, cadru didactic universitar, cercetător științific și diplomat. Personalitate complexă, Stoicescu a avut o contribuție majoră în domeniul cercetării istoriei medievale românești și a fost implicat în viața publică din România postbelică și postrevoluționară.

Fiul unor institutori stabiliți la Slatina, Stoicescu s-a mutat la București în 1930, unde a urmat studiile primare și liceale între 1931-1945. Absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, el și-a început cariera academică în 1950, ca asistent universitar. Din 1951, s-a alăturat Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a activat timp de aproape patru decenii, devenind cercetător științific principal.

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/compass-nautical-vintage-map-3408928/

Nicolae Stoicescu, schrijver, geschiedkundige en ambassadeur.

SkyZip – Eigen werk

Colorized Photo

• CC BY-SA 4.0
• Bestand:Nicolae Stoicescu C.jpg
• Aangemaakt: 15 mei 2024
• Geüpload: 15 mei 2024

Sursa foto: https://nl.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Stoicescu#/media/Bestand:Nicolae_Stoicescu_C.jpg

Un critic fervent al regimului comunist, Stoicescu a refuzat să se conformeze ideologiei dominante. Din cauza opoziției sale față de „poporul sovietic” și dogma oficială, a fost arestat în 1952 și trimis la lagărul „Peninsula” de lângă Mamaia, unde a fost forțat să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Supraviețuind condițiilor cumplite ale lagărului, experiența i-a întărit convingerile anti-comuniste.

După Revoluția din 1989, Nicolae Stoicescu a fost numit ministru al Cultelor în primul guvern condus de Petre Roman (ianuarie-iunie 1990). Ulterior, a fost ambasador al României în Grecia între 1990-1994, o funcție în care a contribuit la consolidarea relațiilor bilaterale.

Nicolae Stoicescu a lăsat o moștenire academică impresionantă, cu lucrări esențiale pentru înțelegerea istoriei medievale românești. Acestea includ:

• Instrumente de referință: Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (1971), Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova (1974).
• Monografii istorice: Studii dedicate domnitorilor Vlad Țepeș, Matei Basarab, Constantin Șerban și Radu de la Afumați.
• Contribuții fundamentale: Analize asupra organizării administrative a țărilor române, formarea statelor feudale și problema continuității românilor.

De asemenea, a colaborat la lucrări precum Istoria României (vol. II-III) și a editat izvoare istorice, inclusiv scrierile lui Dimitrie Cantemir și A. D. Xenopol.

În noiembrie 1993, Stoicescu a fost ales membru de onoare al Academiei Române, rămânând singurul academician originar din județul Olt care a primit această distincție. Prin activitatea sa, a fost un model de rigoare științifică și un promotor al valorilor istorice și culturale românești, fiind respectat atât în țară, cât și în străinătate.

Publicații selectate

• Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova (1968)
• Vlad Țepeș (1976) – tradusă în engleză, japoneză și greacă
• Matei Basarab (1988)
• Unitatea românilor în Evul Mediu (1983).

Nicolae Stoicescu rămâne o figură de referință în istoriografia românească. Lucrările sale fundamentale continuă să fie utilizate de istorici, iar contribuțiile sale în domeniul istoriei medievale reprezintă o sursă indispensabilă pentru cercetători.

Sursa: https://www.gazetanoua.ro/nicolae-stoicescu-slatineanul-care-a-relansat-romania-medievala.html