Jurnal FM 
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on decembrie 1, 2023
Motto: „Cum arată astăzi şcoala, aşa va arăta mâine ţara.” – Spiru Haret
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Stimați cititori și dragi amici, pentru „moara cu povești” de azi, până voi primi mai multe răspunsuri la întrebarea pe care v-am lansat-o tuturor la „moara cu povești” de săptămâna trecută, atunci când vă întrebam despre oportunitatea scrierii unei cărți despre perioada petrecută de mine la o misiune din Irak din anul 2005, m-am gândit să rememorez și pentru dumneavoastră o chestiune care, pentru cei trecuți de o anumită vârstă, cu mai multă experiență în bagajul vieții (asta ca să nu zic mai „moșnegi” ori „băbuțe”), a reprezentat un reper destul de obișnuit al copilăriei petrecute în perioada regimului de dinainte de evenimentele din decembrie 1989. Mă refer la participarea copiilor de vârstă școlară la acele tabere școlare sau la „taberele de pionieri” organizate pe tot teritoriul României într-un număr destul de rezonabil pentru acele vremuri pentru a mulțumi nevoile societății de atunci, mai ales începând cu finalul anilor 60 și continuând cu anii 70 și 80 ai secolului trecut. Într-una dintre zilele trecute, m-au „invadat” câteva dintre amintirile despre taberele școlare din vacanțele de vară la care am participat în copilăria mea petrecută acum mult timp în urmă, în perioada „gimnazială” a vieții mele școlare. Nu de altceva, dar chiar discutam despre aceasta cu un om fain, cam de o vârstă cu mine, și ne reaminteam năzbâtiile făcute prin taberele copilăriei. Realitatea este că aceste tabere au reprezentat veritabile „supape” ale dezvoltării și educației copiilor din acele vremuri, pe lângă organizarea pe bază de sistem educațional „forte” gen tabere de pionieri, cu program obligatoriu și sub supravegherea strictă a profesorilor însoțitori sau instructorilor de pionieri din acele vremuri. Mai ales taberele de vară reprezentau „supape” educaționale deosebit de plăcute și interesante în acele vremuri! Trebuie să vă mărturisesc că mi-am petrecut și eu copilăria din clasele gimnaziale în câteva astfel de tabere și recunosc că, pentru mine, aceste tabere au jucat un rol foarte important. Am învățat foarte multe în aceste tabere, tabere care n-au fost perfecte, dar au fost, fără dubiu, un reper deosebit în educația tuturor copiilor care au participat la astfel de tabere. Personal, nu am fost în prea multe, doar în trei tabere de vară, dar îmi amintesc și astăzi cu mare plăcere de acele vremuri, fiecare dintre aceste tabere fiind adevărate „rezervoare” de amintiri faine, amintiri ale unui copil ce începea să descopere lumea, alta decât cea dinăuntrul sau din jurul localității natale. Și, pe atunci, existau destule tabere cam peste tot pe teritoriul țării!
Vă propun, ca atare, o scurtă trecere în revistă despre cum stătea România pe atunci, în acele vremuri despre care se zice că educația nu era o prioritate precum azi, cu acea „Românie educată” a prezidentului cel călător fără de griji și cu noua sa poreclă „africană” de „Hakuna matata” (adică „Fără griji”). Păi, statisticile ne spun că, în anul 1990, în România, existau nu mai puțin de 207 tabere şcolare aflate în proprietatea statului şi în administrarea inspectoratelor şcolare judeţene. Fiecare județ avea taberele sale școlare arondate și în care putea organiza și desfășura în condiții relativ bune activități specifice taberelor școlare de atunci. Este bine să ne amintim că, încă la nivelul anului 1990, de exemplu centrele de agrement respective în care s-au organizat aceste tabere aveau o capacitate de cazare de 53.900 de locuri, de care au beneficiat atunci circa 324.000 de elevi. Ca să vedem „o țâră” de diferență, vă propun să ne întoarcem în timp, doar cu un deceniu în urma zilei de azi și putem spune că, în anul 2013, din totalul de 147 de centre de agrement rămase în picioare atunci, doar 65 mai funcționau efectiv. Iar din cele aşa-zis „funcţionale”, doar câteva mai primeau copii în tabere de vacanţă, celelalte nereuşind să obţină avizele de funcţionare, pe diverse paliere de aprobări necesare, din cauza condiţiilor precare și total improprii activităților cu copii. La nivelul anului 2021, din 207 tabere funcționale în anul 1990, astăzi mai sunt „în picioare” (adică niște clădiri, acolo) doar 60, iar din cele 53.900 de locuri de cazare „ocupabile” pe atunci, astăzi nu mai pot fi cazați decât circa 5.000 de elevi. Adică, fix de zece ori mai puțin! Și sunt sigur că asta ar trebui să ne inducă tuturor un mare grad de tristețe apropo de interesul societății românești contemporane pentru educarea generațiilor viitoare! Ca să fie „treaba și mai oablă”, între timp, și aceste 60 de tabere sunt într-o stare deplorabilă sau sunt utilizate pentru cu totul alte scopuri decât cele normale. Era o realitate faptul că o mare parte a locurilor de cazare din aceste tabere școlare erau destinate, înainte de 1989, copiilor din familii cu venituri mici, care, altfel, nu ar fi avut ocazia să iasă din satul lor, să vadă vreodată muntele sau marea. Astăzi, majoritatea copiilor proveniți din familii sărace sau foarte sărace stau acasă! Sau muncesc în vacanțe în loc să își trăiască frumos copilăria, măcar pentru o săptămână-două! Pentru că nu pot pleca în tabere private dintr-un motiv foarte simplu: părinții lor nu au bani pentru aceasta! Pentru cine nu știe ce și cum a „evoluat” societatea noastră în anii din urmă, s-ar putea ridica întrebarea: unde au dispărut circa 150 de tabere școlare din țara noastră? Adică vreo 48.000 de locuri de cazare…Oare ce s-o fi putut întâmpla cu toată infrastructura acestor tabere școlare? Răspunsul îl cam știm cu toții și e mai simplu decât pare! Realitatea dură este că aceste tabere au fost lăsate în paragină, „păzite” fie de incompetență, fie de intenții de „afaceri” veroase ale unor inși cocoțați la „cârma” locală ori centrală, puși doar pe căpătuială. Adică aceste tabere au fost lăsate să se distrugă, să devină ruine și privatizate (a se citi „șutite” pe doi lei), practic au fost jefuite și distruse ori li s-au schimbat destinațiile.Tot pentru „afaceri” personale ale vreunor pseudo-potenți ai zilei proveniți din mediul „politrucesc” ori cei care roiau/roiesc în jurul acestora…
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Iar statul nostru „mândru” nu a făcut altceva „dăcât” s-a retras, pentru că educația, copiii, generațiile care vin, nu mai reprezintă de mult timp o prioritate a sa. Atunci, care-i sunt prioritățile? Numai Dumnezeu mai știe! Ori „moș” Ciolacu, la pachet cu „moș” Ciucă, „miruiți” de „Înălțimea Sa cea Mută” (și plimbăreață) din Sibiu ca să vorbim „dăcât” despre „vedetele” momentului „politrucesc” ciudat în care trăim și astăzi! Ca să continui în nota pesimistă pe care sunt sigur c-o vedeți, în ziua de azi, ecuația e foarte simplă, dacă ai bani, mergi la tabără, iar dacă nu ai bani, simplu, nu mergi! Vă reamintesc cifrele: în anul 1989, existau 53.900 locuri de cazare (care se ocupau „pe serii”, ciclic), iar 324.000 de copii de vârstă școlară intrau anual în acest program de tabere școlare. Azi, mai sunt vreo cinci mii de locuri…Cred că diferența față de cifrele de azi este mai mult decât evidentă! Am să părăsesc prezentul sumbru al acestui domeniu social și am să revin în timp, deschizând cutia cu amintiri, în descrierea atmosferei din perioada taberelor școlare ale copilăriei mele. Trebuie subliniat că acele tabere şcolare au reprezentat, realmente, un „vis frumos” pentru mulţi dintre şcolarii de altãdatã. Am să-ncep prin a spune că accesul la aceste tabere școlare nu era într-atât de „selectiv” încât sã poatã beneficia de astfel de tabere doar anumiți copii, „cu dedicație”. Desigur, rezultatele bune la învățătură precum și comportamentul elevului jucau un rol decisiv în accesul la locurile din acele tabere arondate școlilor din acea vreme. Taberele erau, prin definiție, pentru toţii copiii, chiar şi pentru cei care proveneau din familii cu nevoi sociale mai aparte, mai sărace ori cu mulţi copii, și mulți aveau posibilitatea sã meargã gratuit. Desigur, cum aminteam anterior, pentru că uneori erau mai puţine locuri, interveneau „în schemă” rezultatele bune la învãţãturã. Nu neg că n-ar fi jucat vreun rol și „pilele” unor părinți, dar nu era un fenomen de masă! Din amintirile mele și ale altor oameni cu care mi-am intersectat viața de-a lungul timpului, pot zice că, de obicei, erau „arondate” locuri în tabere atât la mare cât şi la munte, dar nu neapărat în aceste locuri, că, doar existau și județe care nu erau localizate în zone de munte ori la mare, ci în areal deluros ori pe la șes. La mare se mergea, de obicei, la taberele de Nãvodari, de care îmi aduc aminte cu plăcere, dar la munte erau mult mai multe.
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
În ceea ce mă privește, eu am fost în tabere și la mare și la munte și la… șes! Interesantă și notabilă era plecarea cu trenul în tabără, aceasta fiind una foarte aşteptatã, iar „trenul vacanţei” fiind o experiență în sine. Acesta era plin de veselie, iar înainte de plecarea spre tabere, tot peronul gărilor rãsuna de glasurile copiilor, iar, la plecare, în gara de plecare se ştia, cu siguranță, cã a început vacanţa copiilor! Ulterior, în tren, era o distracție continuă! Vagoane pline cu copii gălăgioși și profesori însoțitori grijulii și cu ochii-n patru! În „trenul vacanței” din drumul spre tabără, apăreau idei năstrușnice de nicăieri și, ca urmare, se-ncingeau jocuri pe care nu le mai țin minte, dar care erau teribil de captivante. Se legau prietenii și se tatonau posibilitățile de a explora împreună viitoarele locuri în care majoritatea nu mai fuseseră. Din bagajele fiecăruia, făcute cu drag și grijă de părinții rămași mai îngândurați pe peronul gării de pornire, răsăreau pachețele cu provizii și se schimbau diverse feluri de mâncăruri între copii, de parcă nu mâncaseră de-o săptămână înainte de plecarea în tabără. Dacă drumul cu trenul era mai lung, era timp suficient de explorat peisajul ce ce se derula pe la geamul compartimentului și de schimbat impresii diverse, dar și de dormit mai „chinuit” pe băncuța compartimentului de clasa a doua. Invariabil, se călătorea în tabere la vagoane de clasa a doua. Că ar fi fost un lux prea mare vagoanele de clasa întâi! Eu nu țin minte și n-am auzit să fi mers copii în tabere cu vagoane de clasa întâi! Zic asta pentru că eu am plecat în tabără cu trenul din Carei la Năvodari, deci am traversat toată țara în diagonală și am făcut (prea) multe ore pe drum…Dar nu ne-am plâns pentru că ne așteptau experiențe faine și așa am văzut și eu marea pentru prima dată, după un drum lung și, pe alocuri, anevoios cu trenul de acolo de unde „se agață harta în cui pe stânga”! Odatã ajunşi în oricare tabără școlară, începea, invariabil, „negocierea” referitoare la cazare apropo de cine cu cine dorea să stea și, de cele mai multe ori, pentru a „instaura” ordinea, profesorii însoțitori care însoţeau copii hotãrau regulile privind cazarea. După care, de cele mai multe ori, urma „descoperirea” sălii de mese și, la fel, urma „circul” de felul „cine cu cine să stea la masă”…Apropo de masă, unii spun că mâncarea din tabere suferea de lipsuri. Și la cântar dar și calitative. Sincer, nu am băgat de seamă acest lucru pentru că-ți era foame de mâncai și pietre după programul intens de tabără , iar eu nu eram cine știe ce mofturos într-ale mâncării! Regulile erau clar stabilite apropo de programul zilnic din tabără. Acesta era destul de variat și bogat, în funcție de specificul respectivei tabere. Interesant este că tabăra „trecea” prea repede și se termina fix atunci când legai cele mai faine prietenii… De obicei, se organizau excursii de o zi cu autocarul ori drumeții pe jos, odiverse jocuri sportive pe grupe ori echipe, vizitare unor obiective turistice din zonele apropiate, chiar seri de dans ori scurte piese de teatru, concursuri de recitare sau de interpretare, bal mascat în care copii improvizau costume dupã cum își imagina și putea fiecare şi chiar se decernau premii şi diplome pentru cei mai talentați. Îmi amintesc, de exemplu, că, la tabăra la care eu fusesem la Năvodari, la „Delfinul”, am învățat elementele de bază ale kartingului și am învățat să conduc cele „patru roți motorizate”…Apropo de diplome și titluri primite pentru diferite „talente” manifestate în tabere, astfel de diplome câştigate în tabere îi fãceau pe copii tare mândri la întoarcere, copii care de-abia aşteptau începerea şcolii ca să se fălească cu acestea. Relativ recent, făcând un pic de ordine printre lucrurile din casa părintească, am descoperit, întâmplător, două astfel de diplome pe care le primisem în ultima mea tabără școlară, cea dintre clasele a șaptea și a opta, atunci când am fost la o tabără „de pionieri” în comuna Pomi din județul meu natal, Satu-Mare. Una era primită pentru concursul de „rezistență la dans”, iar cealaltă pentru concursul de cultură generală gen „cine știe, câștigă”. Poate de aici mi s-a tras și „aplecarea” mea ulterioară pentru participarea la emisiunile TV de cultură generală. Pentru că, de la finele anilor 90 ai secolului trecut și până recent, am participat la toate concursurile „serioase” de cultură generală difuzate de televiziunile românești și am câștigat și niște bănuți! Repet: la concursurile serioase și nu la cele de „circotecă” cum le spun unora dintre cele pe care unii le numesc „entertainment”!
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Revenind la tabere, unul dintre momentele cele mai faine era momentul focului de tabãrã din ultima searã, atunci când cele câteva amintiri și prietenii legate se cristalizau și rămâneau în bagajul amintirilor fiecăruia până la anul următor, dacă aveai șansa să mai mergi în tabără. Acolo unde era posibil, erau implicați și copii în a aduna lemnele necesare prin împrejurimi, chiar cu o zi sau două înainte de „marele foc”, pe care le aduceau la locul desemnat pentru a înãlţa piramida ce urma să ardă ca-ntr-un fel de ritual de final, anunţând sfârşitul scurtei „libertãţi” de la școală și de acasă. În jurul acestui „mare foc” de tabără se auzeau, firește, cele mai faine cântece, toată lumea dansa ţinându-se de mânã şi toți își promiteau, firește, că nu se vor uita unii pe ceilalți şi cã își vor scrie, pentru că aici, în tabără, te puteai întâlni cu copii din mai multe locuri din țară. Iar legătura o țineai prin vederi ori scrisori, că nu aveai alte soluții.Timp de legat amiciții era berechet pentru că, de principiu, taberele durau cam douã sãptãmâni. Sigur, atmosfera taberei era una super-faină, pe lângă unele „constrângeri” administrative ce țineau de strictețea unui program clar stabilit, dar era foarte frumos, pentru că, practic, era copilãrie purã, fãrã gadget-urile de azi, fără îmbrăcăminte „de fiţe” și fără pãrinţi care sã decidă ce avea de făcut copilul. În general, în taberele școlare, cam toate încăperile unde erau cazați copii aveau mai multe paturi, în unele chiar paturi suprapuse. Eu îmi amintesc și de turneele de fotbal și volei din fiecare tabără, dar și de focurile de tabără de final, cum aminteam anterior, de imnul fiecărei tabere, de jocurile ce se încingeau, dar și de un joc „la modă” pe atunci denumit generic „a-rim-jim-jim, a-ram-jam-jam”, un fel de dans unde aveai, ca băiat, ocazia să pupi fata pe care o fixaseși cu ochii în perioada precedentă prin arealul taberei. Apoi, îmi mai amintesc și de farsele copilărești pe care ni le făceam unii altora, farse ce vor „exploda” pentru mine, la un nivel „superior” în ciclul liceal, când am studiat la liceul militar din Alba Iulia. De exemplu, era „la modă” să te trezești dimineața plin de pastă de dinți, având inclusiv clanța ușii de la intrare mânjită cu „materialul” lipicios. Ori fel de fel de astfel de „surprize”! Firește, știam cine sunt autorii și urmăream a le răspunde cu aceeași monedă într-una dintre nopțile următoare. Profesorii însoţitori desemnați erau, de principiu, înţelegãtori cu copii, dar se comportau tot ca niște „părinți-surogat” pentru că aveau, totuși, o responsabilitate destul de mare pentru copii pe care îi „păstoreau”! Majoritatea acestora erau foarte atenţi la ce se întâmpla cu copii avuți în grijă şi nu pot sã spun cã aș fi auzit de evenimente grave care să umbrească organizarea, în continuare, a activităților în taberele școlare în anii de dinainte de 89. Firește, e posibil să se fi întâmplat și lucruri neplăcute, nu contest și nu am cum să fac asta, dar de auzit nu prea se auzea de astfel de lucruri pe atunci.
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Acum, rememorând și unele din momentele mele faine petrecute în cele trei tabere școlare la care am fost și eu în perioada gimnazială a vieții mele de „școler”, mărturisesc că le sunt recunoscãtor părinților mei (Dumnezeu să-i odihnească în pace!) dar și acelora ce mi-au fost profesori însoțitori în acele tabere la care eu am participat pentru cã am putut sã mã bucur de experienţe deosebite ale vieții de şcolar prin participarea la aceste tabere. Ce au fost taberele școlare, generic vorbind, pentru mine? Au fost momente în care copilul din mine, rãmas singur, fără părinți în jur, punând în practicã educaţia primitã acasã, a putut sã-şi lãrgeascã foarte mult orizontul cunoaşterii, experimentând lucruri necunoscute, poate, cunoscând alţi copii pe care învăța sã-i înţeleagã, sã-i ajute și legând amiciții faine. Sigur, erau alte timpuri, cu alte așteptări, tipic copilărești, cu lipsuri și greutăți. Eram copii și ne bucuram de vacanțe, de călătorii, de descoperiri și de toate năzbâtiile și năzdrăvăniile care ne treceau prin cap. Revenind în prezent, constatăm că taberele școlare s-au „subțiat” drastic și e tare greu pentru familiile sărace să-și trimită copii în tabere pentru a gusta din bucuriile copilăriei. Astfel, copiii din familiile României de azi, din cele vreo 7,6 milioane de români care trăiesc în sărăcie (conform statisticilor oficiale), nu-și permit aceste tabere, care pornesc, cele mai ieftine, de la vreo 1.500-2.000 de lei „în sus”. Și doar pentru vreo săptămână…Astfel, se naște întrebarea: ce fac părinții cu venit material minim, care sunt, știm prea bine, grosul populației? Este recunoscută dilema lor care apare atunci când începe vara și când ei au o mare problemă: unde-şi lasă copiii pe timpul verii? Acești părinți, aflați la vârsta de școlarizare a copiilor, sunt în plină putere de muncă și au sau caută să se mențină într-un loc de muncă pe care nu-l pot părăsi. Dar copii au trei luni de vacanță și acesta este un timp lung, greu de gestionat pentru cei cu resurse minime!
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
După cum bine cunoaștem, o posibilă soluție, în România, o țară încă de factură rurală şi tradițională, o reprezintă familia extinsă, adică, pe șleau spus, bunicii ori alte rude apropiate. Sigur, asta este o soluție, dar nu rezolvă decât parțial problema copiilor şi nu e o soluţie valabilă pentru toți.Pe de altă parte, taberele de vară private reprezintă azi o ofertă necesară și viabilă, dar nu suficientă. Din simplul motiv pentru că această soluție este grevată de resursele financiare necesare (prea) multor familii din țară care trăiesc la limita sărăciei. Din păcate, este din ce în ce mai clar că taberele de vară pentru copii încep să devină un privilegiu, dacă nu chiar un lux. Sigur, există și privilegiați ai sorții care-și pot permite orice pentru copii lor, dar, din păcate, sunt mult prea puțini pentru o Românie aflată de peste trei decenii, peren, într-o eternă oiște-n gardul guvernărilor noastre mioritic-jefuitoare! Pe bune, oare câți copii își permit să meargă în taberele private? Câteva procente mici, desigur, iar aceasta spune multe despre prioritățile și drumul societății în care trăim și a dezvoltării sale ulterioare.
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Nu aș vrea să trag concluzii pesimiste și cu tentă „comunistoid-nostalgică”, dar, din păcate, azi avem parte de un stat care funcționează şi oferă servicii pentru o „elită” din ce în ce mai mică, abandonându-și majoritatea populației viabile din țară. Despre cea plecată în numita „diasporă” nu mai vorbesc! Din păcate, societatea noastră de azi, cu toți politrucii conducători de stânga, dreapta, centru-naintaș ori de „stânga-mprejur” sau de unii cu nume de metal prețios, dar de sorginte tot „politrucească” și cu „ochi albaștri”, prin simplul fapt că îngrădește accesul copiilor la educația oferită prin aceste tabere, îi abandonează pe acești copii și abandonează viitorul țării! Vi se par vorbe tari? Uitați-vă la statisticile naționale și europene privind analfabetismul funcțional, stați de vorbă cu mai mulți copii de vârstă școlară ori liceală și discutăm după aceea! Că tot aminteam mai devreme despre Năvodari, îmi aduc aminte că, acum vreun an-doi, am văzut un reportaj interesant la un post TV foarte cunoscut care prezenta dezastrul în care se află acum taberele școlare de la Năvodari. Ceea ce este sigur este faptul că absolut toți cei care ajuns prin Năvodari în ultimii ani și își doreau să retrăiască amintirile copilărie petrecute-n acele tabere au plecat ori pleacă, invariabil, dezamăgiți de acolo.
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Din locul unde cândva se bucurau de vacanță mii și mii de copii, au rămas doar ruine și mizerie. Multă mizerie! Atât gunoaie propriu-zise cât și mizerie umană și multă indiferență! Îmi aduc aminte că-n respectivul reportaj se spunea că sunt puțini și cei care cutează chiar și ziua, în amiaza mare, să se plimbe pe aleile taberelor aflate mai demult pe acolo! Dacă nu știați, vă spun că, în perioada comunistă, taberele de la Năvodari, construite în anii ’70 din fondurile UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din Romania) îşi deschideau porţile începând cu luna mai, atunci când veneau în aceste tabere copii orfani din casele de copii de atunci. Ulterior, anual, după data de 15 iunie când începea vacanţa de vară, locurile erau la dispoziția copiilor din învăţământul școlar de masă din toată țara. Aici, în taberele de la Năvodari ajungeau, în fiecare serie, circa 14.000 de copii care erau cazaţi în cele cinci tabere ale complexului de la Năvodari: Delfinul, Albatros, Perla, Cutezătorii şi Lebăda. După 1990, „moştenirea” UGSR a fost disputată de Primăria Năvodari şi de SIND România, entitate care a preluat patrimoniul sindicatelor și, din câte știu, lupta dintre aceste entități nu s-ar fi sfârşit nici în prezent, pe rolul instanţelor justiției noastre mioritice fiind mai multe acţiuni. În perioada cât „băieții deștepți” se judecă prin intermediul balanțelor „imparțiale” ale ne-grăbitei și incoruptibilei noastre justiții, construcţiile se degradează din ce în ce mai mult. Iar scopurile „din spate” sunt mai mult decât străvezii: parcelarea zonelor și vânzarea terenurilor către „potentații” afaceriști imobiliari. Și înmulțiți asta cu toate taberele școlare care au dispărut și care vor mai dispărea în neantul malaxorului de indiferență care ne conduce țara!
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Cert este faptul că societatea noastră nu ar trebui să-i priveze pe copii societății noastre de această frumoasă experienţă care este tabăra de vară, una eminamente educativă şi de neuitat pentru cei mici. Este „la mintea cocoșului” că desprinderea de părinți, chiar și pentru un timp relativ scurt, în perioada taberei respective, aduce multe aspecte pozitive în dezvoltarea psiho-socială ulterioară a copilului. Plecatul în tabără îl va învăţa pe copil să se descurce fără mama şi tata și îl va face mai responsabil. Acest copil va respecta un program, va trăi în colectivitate, va cunoaşte alţi copii şi se va alege cu amintiri frumoase pentru toată viaţa. Oricum am privi problema, din orice perspectivă, pe lângă educația propriu-zisă din școli, taberele școlare sunt foarte importante în dezvoltarea armonioasă a copiilor și experiențele de acest fel îi fac pe copii să se accepte unul pe celălalt, să fie mai toleranți, să se ajute între ei și, desigur, să socializeze și să comunice unii cu alții. Trebuie spus și că acești copii învață să-și ordoneze lucrurile, să-și facă ordine și curățenie în camera în care stau, să-și facă singuri patul și să devină mai responsabili cu ei și cu cei din jur. Experiențele de acest fel îi ajută pe copii să devină independenți și să aibă încredere în propriile forțe, devenind, totodată, foarte receptivi la tot ce li se arată sau li se spune în legătură cu mediul înconjurător, fiind dispuși să acționeze ca atare, în sens pozitiv pentru ei și pentru cei din jurul lor. De asemenea, activități ca înviorarea de dimineaţă, drumeţiile în natură, vizitarea unor obiective turistice de toate felurile, spectacolele organizate în comun prin participarea copiilor, legarea unor prietenii noi cu copii din întreaga ţară, corespondenţa ulterioară veritabilă, sinceră şi copilăroasă pe care o întreţin mult, reprezintă lucruri de care nimeni nu şi-ar mai aminti cu plăcere dacă nu ar mai fi aceste tabere de vară. Din păcate, așa cum aminteam anterior, pentru unii copii, nu există aceste noțiuni pentru că, pur și simplu, nu au parte de experiența taberelor de vară. Și mai dureros este faptul că pentru prea mulți copii aceste experiențe nu vor exista nici în viitorul relativ apropiat!
„Moara cu povești”. „La revedere, tabără dragă”…
Prin rândurile de azi nu am vrut decât s-aduc în amintire rolul benefic al acestor tabere, dar reiterez și eșecul societății noastre și în acest domeniu, ca-n mult prea multe altele! Concluziile le trageți dumneavoastră! Închei prin a rememora un cântec din care-mi amintesc doar refrenul: „La revedere tabără dragă/ La revedere, noi plecăm/ De-ai ști tu dragă ce rău ne pare/ Și cât de mult noi regretăm!” Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Opiniile cititorului
Continue reading
