2 septembrie 1861 – S-a născut Mircea Demetriade, poet român (d. 1914)
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 2, 2021
Mircea Constantin Demetriade a fost un poet, dramaturg şi actor român, unul dintre primii animatori ai mişcării simboliste locale.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Demetriade#/media/Fi%C8%99ier:Mircea_Demetriade.jpg
Este asociat şi a fost inspirat de Alexandru Macedonski, bazându-se pe influenţe romantice timpurii la revista Literatorul.
A ilustrat printr-o poezie retorică, savant versificată, imagistica şi tematica romantică şi baudelairiană: demonism, geniu, ascensiune spirituală, spleen etc.
Poemele lui Mircea Demetriade, discursive, emfatice, cu momente de vârf în tiradele răzvrătirii şi ale imprecaţiei erotice, îşi susţin atitudinile teatrale -în revoltă sau în melancolie – printr-un complex de artificii stilistice: majuscule, sublinieri, exclamaţii.
Demonismul, imagistica violenţei creează nota aparte, timbrul original al poeziei lui Mircea Demetriade. Motivul forţei dezlănţuite, exaltarea momentelor de intensitate senzorială, culorile tari sunt caractere ale unui lirism tensionat, autentic, în care apar „filtruri satanice”, „beţia luxuriei nebune”, „sfânta beţie”, „orchestra de senzaţii”, sânge, patimă, „râs sardonic”, „abisuri negre”, în complementaritatea simbolică a gheţii şi a focului, a morţii şi a iubirii: „Şi Tanatos, şi Eros în sufletul meu sunt”.
Excesul pasiunii şi al fanteziei, într-un limbaj neologistic sonor, hiperbolizant, tablourile orgiastice în nota morbidă, macabră , tema nebuniei şi a dezgustului universal eşuează adesea în alegorie şi în explicaţie didacticistă.
În violenţa tonului, aproape generală în poeziile erotice, foarte frecvenţă şi în meditaţii, transpare preferinţa pentru gestul teatral, în virtutea căreia e revizuita şi imaginea lui Hamlet .
Tema creatorului de geniu este pretutindeni prezentă: în eroul din poemul Făt-Frumos e concentrat un portret-tip al poetului inspirat: pierdut în cugetări, retras din lume, cuvântând în versuri şi vrăjind femeile, risipitor, revoltat de nedreptăţi, investit cu atributele unei incontestabile superiorităţi umane şi ale nemuririi.
Preocupările formale, pentru experimentul prozodic, ale lui Mircea Demetriade se fac mereu simţite în simplele reluări şi refrene sau în adoptarea de tipare ritmice complicate şi de variate forme fixe.
Virtuozitatea prozodică, alături de temele mitologice şi de contemplare a frumosului artistic au permis de altfel şi încadrarea parţială a lui Mircea Demetriade printre parnasieni.
OPERA:
Fabule, Bucureşti, 1883;
Versuri. 1880-l884, Bucureşti, 1884;
Făt-Frumos. Forme noi. Pygmalion. Din albumul ei. Poezii, 1883-l888, Bucureşti, 1889;
Renegatul. Melopee în trei acte. Bucureşti, 1893;
Opere dramatice. Bucureşti, 1905;
Visul lui Ali. Poema fantastică în opt icoane, Bucureşti, 1913.
REFERINŢE CRITICE:
G. Caljnescu, Istoria;
N. Davidescu, Din poezia noastră parnasiana, 1943;
Al. Ciorănescu, Literatura comparată, 1944;
T. Vianu, Figuri şi forme literare, 1946;
Al. Macedon-ski, Opere, II, 1966;
Lidia Bote, Antologia poeziei simboliste româneşti, 1968;
C. Ciopraga, Literatură;
D. Micu, început;
V. Mândră, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (1816-l918), 1973;
Margareta Dolinescu, Parnasianismul, 1979;
D. Micu, Modernismul, I;
Adriana IIicseu. Poezia simbolistă românească, 1985;
M. Anghelescu, în Transilvania, nr. 11, 1986;
idem, Textul şi realitatea, 1988.
Pianistul
Vibrări adânci, sonore, și pline de mâhnire
Sub degete nervoase pe clape-alunecau…
Se răspândeau în juru-i în lungă hohotire
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Accente disperate de-apusă fericire, –
Pianul, – sub amare gândiri care-l munceau
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenorocire.
Scotea, ca bun tovarăș l-a lui nenorocire,
Suspinuri prelungite, ce pieptu-i năbușeau;
Mustrări acelei care uită a lui iubire…
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau.
Vibrări adânci, sonore și pline de mâhnire,
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau…
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenorocire…
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau,
Fermecător pianul și-n dulce suvenire
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenorocire.
Scotea ca bun tovarăș l-a lui nenoricire,
Șoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,
Aproape-n neștiință porni în aiurire
Vibrări adânci, sonore, și pline de mâhnire.
Aproape-n neștiință porni în aiurire,
Șoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau,
Fermecător pianul și-n dulce suvenire.
Pastel alb
Făr’ de idei și făr’ de scop, nehotărât,
Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;
Un cer murdar, meschin, urât,
Ce-nchide-n nori apusul vis și-a lui lumine.
Și orișicând dacă-aș voi, și orișicând
Norii să-i sparg, lacrimi șuvoi din ei să cadă,
Zadarnic cerc… gerul vrășmas tot înghețând,
Cad fulgi… pustiul prins e de zăpadă.
Decolorat deasupra mea ți-l port de-acum
Albastrul cer ce mi-a zâmbit, copilărie;
Că astăzi griji, necaz și ani mă duc pe-un drum
Lipsit cu tot de ideal și de tărie.
Ca iarna alb, deși timid e-nsuflețit,
Și sub zăpezi plin de curaj tiptil se ține,
Din ochii tăi ce cu amor m-au ațintit,
Un ghiocel prevestitor de vremi senine.
Amorul meu
Amorul meu, un tânăr cu cearcăne sub pleoape,
Cu ochi, abisuri negre voind în ei să-ngroape
Lumină, fericire și cântece și pace,
În el melancolia asunsă stă și zace.
Amorul meu, un tânăr cu fruntea fulgerată
De gestul unei patimi pe veacuri nempăcată,
Un gest frumos și totuși teribil ca misterul,
Un gest ce pe-a lui frunte a pus înroșit fierul.
Amorul meu, un tânăr zâmbind în râs sardonic,
Și totuși părând frate cu zeul cel Ionic,
În mână ține facla întoarsă spre pământ,
Și Tanatos și Eros în sufletul meu sunt.
Amorul meu, un munte, un Moloh, mă dăramă.
Zadarnic i-arunc jertfe în pântece de-aramă;
Copii, iluzii, visuri… că el: de-i mistuiește,
Mai mult în mine arde, mai mult mă chinuiește.
Amorul meu satan e, orgoliu, gelozie
Cu ochi pierduți pe tine ! Oh, rai ce zâmbiși mie,
El vrea ca să zdrobească în tine și trecutul:
Să fie viitorul, fiind, el, începutul.
Colocviu sentimental
(După Verlaine)
În vechiul parc înghețat și tăcut
Acuma chiar două forme au trecut.
Cu ochii morți și cu buzele moi.
Abia s-aud cum vorbesc amândoi.
În vechiul parc înghețat și tăcut
Doi spectri și-au amintit de trecut?
„De-al nostru-extaz de demult ți-amintești?”
„Să-mi amintesc acum de ce voiești?”
„Palpiți și-acum la numele meu, tu?
În visul tău mai vezi sufletu-mi?” „Nu!”
„Ah ! zile-n veci mai dulci nespus ca toate,
Când ne uneam noi gurile…” „Se poate!”
„Ce-albastru cer era, speranță mare!”
„Învinsă fu, spre negrul ce «dispare»”!
Printre fâneți bogate-astfel mergeau,
Și noaptea, doar, auzi ce-și spuneau.
Spleen
Ale mele zile sunt pustiuri cari
Rătăcesc în ele roze caravane;
Câte visuri blonde, albe, suverane,
Câți emiri fatidici dar cu mușchii tari,
Călărind pe negri, nobili armăsari,
Și cămile câte au trecut dușmane
Prin nisipu-n flăcări și cu doruri vane,
Eldorado,-n fine ca să le răsari?
Și câți lei de-orgoliu au răcnit sub soare?
Ocean de sânge, aur și vâltoare;
Însă după zile, zile au urmat,
Iar pustiul crește și pustiu-i unul,
Pe când caravane câte-a spulberat
Sau le-a prins în munții de nisip Simunul!
Monotonia
Și se întinde monotonia
Ce peste creieri s-a răspândit:
Balsamul lenei desăvârșit
În trup aduce nevolnicia!
Gânduri bizare nasc nebunia,
Mi-arată moartea ca țel dorit;
Și se întinde monotonia
Ce peste creieri s-a răspândit.
Flori ce-mi sădise copilăria
De care vârsta m-a rătăcit,
Pierzând aroma cu veselia,
Sub țeastă acuma moarte-ați pălit.
Și se întinde monotonia.
Din pragul unui vis
Visează, oh! femeie, cu ochii tăi, largi mări,
O lume mai artistă pierdută-n depărtări;
O lume grăitoare în cântul lin de vers,
Trecutul ce din cartea destinului s-a șters.
Visează-te o doamnă din timpul feudal,
Eu fi-voi sigisbeul din umbra ta, feal.
Sub turnul tău cântat-am teorba înstrunând,
Când tu, cu ochii-n lună zâmbeai adânc, visând,
Iar versurile, flăcări în noaptea de opal,
Ți-au spus de neodihna înfiptă-n chipu-mi pal,
Ți-au spus de nopți pierdute în ocna unui gând,
De inima ce moare în pieptu-mi palpitând.
Tu mijlocul îți mlădii, spre pajiște privești,
Și ochii tăi în noapte n-ascund că mă iubești,
Dar gestul tău e aspru și-atât de hotărât:
« Pe mâine, cavalere, turneu-i hotărât.
Cântarea voastră-mi place și ochii voștri iar;
Amoru-mi însă este, pe cât de viu, bizar.
Ce dar vreți de la mine? »
« Vreau buzele petale,
Vreau gura, trandafirul, pe aste buze pale
Să-și verse tot balsamul!… »
« Viteze cavaler,
Voiesc pentru-a mea gură, sub zeaua ta de fier
Să lupți, să-nvingi cu spada și lancea-n câmp închis;
Viteazului de mâine eu gura i-am promis. »
« O fundă lași să cadă și-o iau ca pe un semn,
Ca mâine, a mea doamnă, voi fi de tine demn.
Pe scara de mătase mă urc în turn… cu dor,
Îți caut în privire… pe gura ta, cu sete
Apăs uscata gură de tine să se-mbete. »
Dar visul altor vremuri pălește și s-a stins!
Urâtul vremii de-astăzi deasupra mi s-a-ntins.
Tu plângi o fericire apusă… eu privesc
La gura ta suavă, dorind-o, și pălesc.
Păianjenul de aur
Din brațele iubitei ieșii cu trupul scurs,
Cu ochii prinși de cercuri de-un vânăt antimoniu.
Că blonda ei făptură e negrul Pandemoniu,
Că-n sângele ei filtruri satanice au curs.
Sub noaptea străvezie, albastru oranisc,
Mă clatin de beția luxuriei nebune;
Orhestra de senzații în mine nu apune
Și drumul cel mai neted îl urc ca pe un pisc.
Din ceți mi-apari, Astarte, cu ochii tăi de iad;
Tresar, din roșii buze când șoapte-n sânge-ți cad,
Pe când cu tentacule înfipte-n craniu-mi toarce
Un tort de raze scumpe, din ceru-ntins tezaur,
Un tort ce mi-l cuprinde și creierul mi-l stoarce
Cu pofta-i selenară Păianjenul de Aur.
Sonuri și culori
Alb, A; E, gri; I, roșu, un cer de asfințire
Albastru, O, imensul în lacuri oglindit,
U, mugetul furtunii și-al crimei colț vădit,
Alcovul criptei negre, lugubră prohodire.
A, rază săgetată de astru-n rătăcire
Când zorile în boabe de rouă s-au topit
Căzând pe flori, pe iarbă, pe lanu-ngălbenit;
A, verbul peste ape născând eterne fire.
E, gândul meu de sceptic, simbol saturnian,
I, sânge și incendii, fășii învăpăiate,
Din trâmbițe vestind-o virila libertate.
O, freamătul de coarde, un mit din Ossian,
Ciocniri de pietre scumpe, murmur eolian
Pe harpele albastre de îngeri înstrunate.
Jurnal FM 