Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Mihai Vodă și moștenirea sa…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on august 4, 2023
Motto: „Când el e din poporul mieu…când el a încurajat pentru totdeauna cu strălucire numele nostru și l-a buciumat în lumea largă…când printr-însul s-a săvârșit…uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub același steag de biruință…cum aș putea să nu închin prinosul smeritei mele iubiri Străbunului!” – Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul
Stimați cititori și dragi amici, astăzi, la „moara cu povești” de fiecare vineri, vă propun să ne aducem aminte de un moment important din istoria noastră, moment generat de către dintre marii făuritori de istorie românească, de acel bărbat de stat şi priceput oştean, domnitor român de la sfârşit de secol al XVI-lea, cel numit Mihai și căruia i s-a spus Viteazul…Sau Viteazu, cum preferaţi…Mi-am adus aminte de Mihai Viteazul și de veritabila sa epopee mai deunăzi când treceam pe șoseaua din Sălaj de unde se vede monumentul ridicat la Guruslău, locul ultimei victorii a lui Mihai din 3 august 1601. Plus o discuție-n contradictoriu, pe tema realizărilor lui Mihai Vodă, cu un domn care ținea morțiș să-l umple pe acesta de epitete aproape injurioase, cu siguranța și certitudinea celui necitit, dar cu idei fixe! Omul citise, după cum am aflat ulterior, multe povești „demitizante”, confundând adevărul istoric sau neadevărul cu lupta împotriva exagerărilor de tip Sergiu Nicolaescu din arta cinematografică… Nu voi „măcina” azi vreo poveste despre vreuna dintre marile sale bătălii, despre vreo campanie de-a sa intens susţinută ci, mai mult, vă propun să ne amintim despre diplomaţia marelui voievod aplicată în cumpănă de veacuri după reuşita unirii temporare sub sceptrul său a celor trei mari provincii româneşti…Prin aceasta, aș dori să subliniez și eu că „Testamentul politic al lui Mihai Viteazul” reprezintă, în sine, un demers la fel de complex şi de important precum campaniile sale militare marcate, preponderent, de victorii dar şi de trădări şi amare înfrângeri, în contextul jocurilor de putere geopolitice regionale din acele vremuri. Știm cu toții (sau ar trebui să știm…) că, ajuns la Alba Iulia, după victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul n-a mai vrut să plece din Transilvania pe care a considerat-o prielnică şi situată într-o poziţie strategică mai favorabilă decât Ţara Românească în opoziția sa faţă de duşmanul tradiţional, Imperiul Otoman. Trebuie să amintesc faptul că, descoperit şi publicat de Nicolae Iorga în anul1902, „Testamentul politic al lui Mihai Viteazul” nu este un testament propriu-zis al lui Mihai Viteazul, în accepțiunea cunoscută a termenului de testament, ci „o sumă de cereri” ale voievodului, enunţate în douăsprezece puncte, pe care le-a adresat împăratului austriac Rudolf al II-lea prin comisarul acestuia, Pezzen, sosit la Alba Iulia în iulie 1600 pentru a discuta și negocia cu voievodul problema stăpânirii asupra Transilvaniei. În fapt, „negocia” e prea mult spus, pentru că Rudolf nu admitea, cum s-a văzut ulterior, să lase Ardealul pe mâna „valahului”! Cronicarul silezian Baldasar Walther, cel care îl cunoscuse personal pe Mihai, în lucrarea sa, „Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau Valahiei”, consemna cu admiraţie calităţile de excepţie ale eroului cărţii sale, prestigiul şi renumele pe care acesta şi-l dobândise: „El era bine cunoscut tuturor prin strălucirea părintească şi prin prerogativele datorate naşterii sale, printro distinsă frumuseţe şi dreaptă purtare a trupului; astfel, încât, între alte virtuţi alese era plin de credinţă faţă de Dumnezeu, împodobit cu statornicie, îngăduinţă şi alte asemenea calităţi faţă de ceilalţi. Toţi cei buni se simţeau atraşi cu dragoste prin atâtea calităţi desăvârşite, de o fire atât de generoasă şi care de la natură părea a fi chemată la fapte mari; nu mai puţin prin elocinţa cuvintelor sale, care oricât se cerea, vorbirea sa ştia fără o pregătire prealabilă să curgă dulce şi înţeleaptă“. Revenind la documentul publicat de Nicolae Iorga, acesta se intitulează mai mult decât sugestiv:„Dorinţele lui Mihai Vodă Măria Sa, domnul Ardealului, Moldovei şi Ţării Rumâneşti, de la Înălţimea Sa împăratul Râmului. Acestea sunt dorinţele Măriei Sale”. Vă reamintesc faptul că acest document a intrat în istoriografia românească şi sub titlul: „Şi hotarul Ardealului…pohta ce-am pohtit…Moldova, Ţara Rumânească”. Ulterior, în decursul secolului trecut, neţinându-se seama de precizarea lui Nicolae Iorga prin care textul olograf al voievodului Mihai nu este unul continuu, ci apărut sub formă de cuvinte scrise pe trei rânduri separate pe dosul paginii albe a documentului, unii istorici l-au reprodus ca fiind conceput într-o singură propoziţie, însoţit de semnătura voievodului care se afla în partea inferioară a documentului sub cele douăsprezece puncte. Chiar dacă valoarea acestor însemnări ale lui Mihai Viteazul de pe acest document nu şi-a pierdut importanţa în ceea ce priveşte viziunea lui de a stăpâni cele trei ţări române, el face parte din preocuparea domnului de a cunoaşte conţinutul documentelor oficiale scrise, în alte limbi decât cele în limba română. Nu de altceva, dar trebuie să amintim că nu era un oștean necioplit și needucat, așa cum l-au „pictat” dușmanii! Și detractorii săi contemporani cu noi!
Nicolae Iorga preciza faptul că Mihai Viteazul avea obiceiul de a nota cu propria-i mână cu litere chirilice în limba română, pe dosul unor documente de mare interes, scurte însemnări, cuvinte sau propoziţii privitoare la conţinutul acestora. Acest document a fost descoperit de către savantul Nicolae Iorga în „Arhiva Imperială de Război” din Viena împreună cu alte trei documente importante ale voievodului, ceea ce dovedeşte că acestea au ajuns acolo fie direct trimise prin numeroasele sale solii la Viena fie prin intermediul comisarilor imperiali veniţi la Alba Iulia. Părerile istoricilor ne mai dezvăluie faptul că, se pare că acest document a fost capturat de generalul Basta din cortul voievodului după asasinarea lui Mihai de către mercenarii săi pe câmpia de la Turda în august 1601. Această opinie a fost enunţată de către istoricul Constantin Rezachevici într-un amplu studiu publicat despre acest document publicat de Nicolae Iorga, cu precizarea că ideile conţinute în cele douăsprezece puncte au constituit baza de desfășurare a tratativelor pe care voievodul Mihai le-a discutat la Alba Iulia cu Pezzen, comisarul împăratului, în luna iulie 1600. Participant implicit în Liga Creştină, patronată de împăratul austriac, Mihai Viteazul a început demersurile pentru a-l convinge pe împăratul Rudolf al II-lea să-i lase Ardealul lui şi fiului său Nicolae Pătrașcu. Astfel, în istorie, începuse un „capitol” pe care Iorga îl intitulează „Lupta cu oamenii împăratului”, perioadă care a durat, practic, din noiembrie 1599 şi până în august 1600. Primul pas l-a făcut Mihai Viteazul trimiţându-l, la începutul lunii noiembrie 1599, pe Petre Armeanul în solie la reședința imperială de la Praga spre a-i da de știre împăratului că Mihai a cucerit Transilvania şi spre a-i dărui, în semn de omagiu, steagurile cucerite pe câmpul de luptă în bătălia de la Şelimbăr. Aceasta era o mișcare diplomatică destul de apreciată după cutumele diplomatice ale vremii aceleia! Totodată, Petre Armeanul a primit misiunea din partea lui Mihai de a solicita împăratului austriac să-i trimită 2.000 de oșteni pedeştri şi 2.000 de cavaleriști în ideea continuării luptei antiotomane, precum şi recunoaşterea sa şi a fiului său în calitate de „crai ai Ardealului”. Tot ca o cutumă apreciată în diplomația epocii și ca mesajul perceput să fie și mai puternic, Mihai îi propunea împăratului căsătoria fiului său cu o rudenie a împăratului nominalizată de către acesta. Totodată, Mihai mai solicita ca, prin intermediul împăratului austriac, să fie recomanda altor state din Vest şi să fie ajutat de Franţa, Spania, de Papă şi de oraşele italiene pentru a continua lupta împotriva turcilor, luptă în care demonstrase anterior că poate obține strălucite victorii. În acest context, trebuie să ne amintim faptul că, încă de la începutul intrării lui Mihai în Ardeal, Consiliul de Război al imperiului austriac a decis, la data de 16 noiembrie 1599, trimiterea generalului Basta în Transilvania spre a-l obliga pe Mihai Viteazul să se întoarcă în Muntenia, iar pentru funcţia de guvernator al Ardealului a fost propus prinţul Maximilian de Habsburg, fratele împăratului. Un tratament de supremă aroganță afișat de stăpânii austrieci împotriva valahilor, tratament ce va fi continuat secole mai târziu. Unii zic că nici azi n-ar fi dispărut această aroganță și există destule motive care sprijină această părere!
Știind că împăratul era decis să nu-i accepte dintr-o dată demersul de a lua în stăpânire Ardealul, la sfârşitul lunii noiembrie 1599, Mihai trimite într-o nouă solie la împăratul austriac, în cea de-a doua, pe banul Mihalcea şi pe vistiernicul Stoica, doi dintre dregătorii săi de nădejde, cu noi instrucţiuni în ideea de a fi menţinut în starea în care se află acum, adică stăpân al Transilvaniei, iar împăratul să-i dea bani pentru întreținerea oștirii şi să-i înapoieze cetăţile Hust, Şimleu, Baia Mare, Oradea şi alte locuri ce ţin de nemijlocit de Ardeal. Referitor la titulatura pe care ar fi dorit împăratul să i-o dea, Mihai îi propune ca titlul „poate fi cel mai mare de prinţ, duce şi chiar rege”. Totodată, una dintre propuneri consta în faptul că Mihai era dispus să primească un comisar imperial trimis de Rudolf cu sediul la Caşovia, Crasna, Sătmar sau chiar la Alba Iulia. Totodată, prin această solie, domnul Mihai a mai solicitat și o gardă personală formată din 2.000 de ostași nemţi şi una formată din 2.000 de unguri şi cehi cu scopul ulterior de a-i folosi în viitoarele-i campanii antiotomane. Ca răspuns, pentru că a fost și un răspuns, împăratul austriac a trimis în solie pe comisarul său Carlo Magno și care a sosit la sfârşitul lunii decembrie 1599 la curtea de la Alba Iulia. Carlo Magno i-a adus în dar lui Mihai Viteazul de la împăratul austriac un costum de ceremonie după moda vremii precum şi o medalie de aur cu efigia împăratului, aplicând „tactica specifică” de amăgiri cu vorbe frumoase şi felicitări. Mihai i-a cerut lui Carlo Magno să-i transmită împăratului că ar dori să fie onorat de împărat cu titlul de „prinţ al Sacrului Imperiu Roman”, să-i facă danii şi să-i procure mijloace de a continua războiul antiotoman, să-l recomande Sanctităţii Sale, regelui Spaniei şi altor prinţi străini şi să anuleze deocamdată tot ce au mijlocit solii lui cu Înălţimea Sa Împăratul. La un moment dat, Mihai a considerat că solicitările sale nu sunt suficiente şi a mărit pretenţiile sale faţă de împărat, fapt pentru care a trimis într-o nouă solie la Viena, cea de-a treia, pe Gheorghe Raţ, căruia i-a dat misiunea de a-i declara împăratului în numele său că: „a luat Ardealul cu sabia şi nu se gândeşte de loc să fie alungat de acolo, că-şi va căuta norocul în Moldova cu voia sau fără voia împăratului…Când va fi adus în puterea sa cele trei ţări, atunci cu adevărat va putea apuca pe Turc de barbă şi va aduce cu atât mai mult serviciu creştinătăţii. Împăratul să facă bine să-i dea lui Ardealul”. O declarație destul de „vioaie” și pretențioasă pentru mofturoșii și hrăpăreții imperiali austrieci! Prin luna ianuarie a anului 1600, Mihai Viteazul a realizat faptul că imperialii nu vor fi de acord să-i dea lui Ardealul şi îl acuză pe împărat că acesta ascultă de vocile trădătorilor săi. Cei din Ardeal, firește, că știm că nemeșimea îl iubea pe Mihai precum sarea-n ochi! Mihai Viteazul avea în plan să inițieze o nouă campanie împotriva turcilor până la Adrianopol și spera că acest lucru era congruent și cu dorința imperialilor. Istoria ne dovedește că s-a înșelat amarnic! La plecarea sa înapoi către Praga, comisarul imperial Carlo Magno a dus propunerea lui Mihai Viteazul la Viena. Mă refer aici la propunerea care cuprindea voinţa lui Mihai Viteazul de a păstra Ardealul cu titlu ereditar sub suzeranitatea împăratului. Destul de îndrăzneață propunere, dar sprijinită de starea de fapt militară de atunci! Ulterior, timpul trecând, Mihai a trimis o nouă solie, cea de-a patra, la Viena şi la Praga, solie condusă de logofătul Pantazi, solie prin care le cere reprezentanţilor săi aflați deja acolo să se conformeze noilor porunci în tratativele cu împăratul, adică: „dacă vi se pare că iaste mai bună această tocmeală ce am trimis acum şi pohta ce-am pohtit, iar voi să cunoaşteţi şi să faceţi tocmeala pe această pohtă ce-am trimis acum la voi”. Instrucţiunile trimise conţin noi cereri arătând sacrificiul pe care voievodul l-a făcut pentru cucerirea Ardealului: „pe care l-a câştigat cu sabia. Ardealul a stat 74 de ani de când a fost închinat turcilor iar Mihai Vodă… a luat Ardealul şi l-a închinat cinstitului împărat de acum înainte se făgăduieşte dumnealui până va fi viu cu mare credinţă. Se roagă împăratului să-i lase Ţara Românească şi Ţara Ardealului să-i fie moşie lui şi cine va ţinea din feciorii lui să-i fie moşie. Ardealul întreg cu Oradea, Hustul, Maramureşul şi părţile de apus Crasna, Solnocul, Sătmarul, Baia Mare şi Baia de Sus (Sprie)”. Mihai mai solicita să aibă dreptul de a face donaţii şi să păstreze jurisdicţia completă: „ce vom judeca noi să fie judecat şi să nu aibă voie a căuta legile din altă ţară”. Totodată, îi cere împăratului să-i dea lui titlul avut de Sigismund, adică titlul de principe al Transilvaniei, să-i dea lefuri pentru oștenii aflați în plată precum şi trupe noi. Nu în cele din urmă, Mihai a mai solicitat ca el şi urmaşii lui să aibă moşii şi loc de retragere cu venit de 100.000 de taleri, iar în caz că va fi prins de duşmani, împăratul să-l răscumpere.
Drept răspuns la ultimele-i solicitări, o misiune diplomatică trimisă de împărat, compusă din comisarii Ungnad şi Szekely, a ajuns în februarie 1600 la Alba Iulia, solia fiind întâmpinată cu mare cinste de către Mihai, de către nobilii de la curte şi o gardă de 400 de oşteni. Audienţa oficială a soliei a avut loc la 10 februarie 1600, Mihai Viteazul primind felicitări din partea comisarilor pentru faptele anterioare. În „bunul” stil imperial, erau solii care nu promit nimic decât nişte subvenţii viitoare posibile pentru oștire… Cam în același timp, a revenit de la Viena la Alba Iulia solia lui Mihai cu un răspuns negativ la solicitările sale anterioare. Răspunsul era dezamăgitor dar previzibil: Ardealul nu poate fi dat lui Mihai, pentru că fusese promis lui Maximilian, iar generalul Basta căpăta dreptul să stabilească garnizoane în cetăţile ce nu aparţineau direct Transilvaniei, adică în ceea ce se numea „Partium”. Împăratul îi transmitea că va cuprinde însă pe voievod şi Muntenia în tratatul de pace cu turcii dacă acesta va fi înfăptuit. Firește că Mihai i-a primit cu răceală şi chiar cu duritate pe comisarii imperiali primiți anterior cu mare pompă, spunându-le:„Eu am cucerit Ardealul pentru împăratul, am riscat pentru aceasta trupul meu şi viaţa mea. Am luat cu mine nevastă-mea şi fiul meu şi dacă s-ar fi întâmplat acolo o nenorocire. Am nădăjduit ca Înălţimea Sa, nu numai că mă va cinsti cu însemnate daruri, ci mă va întări cu steaguri împărăteşti, scrisoare şi pecete. Şi acum vrea să mă gonească din Ardeal ca pe o femeie stricată. Aşa ceva nu va vrea Dumnezeu, nu mă voi lăsa gonit şi de mi-aş pune capul, căci am luat Ardealul cu sabia” şi continuă „dacă aş fi făcut acest serviciu sultanului m-ar fi cinstit cu multe daruri”. În schimb, împăratul „îmi trimite doar trei coli de hârtie pline de otravă, ruşine şi batjocură şi vrea să mă gonească”. Este de menționat că Mihai încheia cu o frază memorabilă și prevestitoare a sorții sale și a țării: „Mi s-a spus mie să nu mă încred în Neamţ căci voi avea proastă răsplată a slujbei mele credincioasă cum a şi urmat.Voi trimite pretutindeni scrisoare şi Înălţimii Sale ca să vadă toată lumea nerecunoştinţa pentru slujba mea credincioasă”. Firește că acel comisar imperial Ungand uneltea în acest scop împotriva lui Mihai cu nemeșii unguri, demnitari puşi, de altfel, chiar de Mihai în Dieta Transilvaniei: Napragy, Kornis, Rakoczy și mulți alții. În mod constant, Ungand a continuat să-l denigreze pe Mihai în scrisorile sale către împărat, considerându-l: „barbar, înşelător, nesincer şi duşmănos faţă de împărat“. Văzând că așteptarea mofturilor imperiale nu duce la prea multe fapte, Mihai şi-a continuat „pohta ce-a pohtit” şi a îmbrăcat, din nou, cămaşa de zale a oşteanului și, la 20 februarie 1600, Mihai a plecat cu oastea spre Făgăraş şi a lăsat la Alba Iulia pe Radu Buzescu şi pe logofătul Teodosie cu misiunea să nu lase pe comisarii împăratului să meargă la Cluj, acolo unde mocnea răscoala nobilimii maghiare împotriva lui. Mihai era la curent cu uneltirile acestora, dar spera să-i poată contracara. La Făgăraş şi la Braşov, Mihai îl primeşte pe Taranovski, solul regelui Poloniei, dar şi pe solul sultanului, Husein Paşa, cel care-i aduce daruri pentru a-l confirma ca domn. Știm despre aceste daruri din arhiva bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Aflăm din această arhivă că, la 7 martie1600, confirmă de la Braşov vechile libertăţi pentru secuii din scaunele Ciuc, Gheorghieni şi Caşin, care se alăturaseră domnului la intrarea acestuia în Ardeal, iar la 9 martie 1600, întâmpină la Braşov solia turcească, care-i aduce însemnele de recunoaştere a domniei. Într-o relatare din epocă, se menţionează că Mihai Viteazul, împreună cu cca. 4.000 de călăreţi, a ieşit în întâmpinarea soliei turceşti până aproape de Ghimbav: „Când s-au întâlnit, domnul şi trimisul, amândoi au sărit de pe cal şi s-au întâmpinat cu plecăciuni adânci”. Au făcut apoi schimb de săbii, Mihai Viteazul primind o sabie preţioasă, aurită şi bătută cu pietre scumpe. Mihai a mai primit un panaș din pene negre de egretă şi pene albe de cocor, două steaguri roşii ca simbol al domniei, mai mulţi cai de rasă şi şoimi de vânătoare. La ora 13.00, Mihai Viteazul, împreună cu trimisul otoman, aşezat în stânga sa, loc de onoare la turci, intră în Braşov pe poarta străzii Vămii. De la poarta oraşului până la reşedinţa lui Mihai Viteazul, soldaţii săi, îmbrăcaţi în uniforme roşii şi albe, au prezentat onorul. În onoarea oaspeţilor s-au tras salve de tun. Tot aici, la Braşov, între 12 şi 15 martie 1600, convoacă Dieta Transilvaniei în Casa Sfatului, aceasta fiind astăzi clădirea în care funcţionează Muzeul Judeţean de Istorie din Braşov.
Cu punct de plecare Braşovul, Mihai a plecat cu oastea prin Pasul Oituz către Moldova, pe care a cucerit-o în termen scurt. Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute de către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyskyi și al lui Ieremia Movilă. În scurt timp, cetățile importante ale Moldovei (Suceava, Cetatea Neamț și Hotinul) își deschid porțile în fața oștilor lui Mihai, iar acesta intră în Iași, unde, la 1 iunie 1600, este înscăunat ca Domn al Moldovei iar boierii moldoveni îi jură credință. În pofida unor detractori de azi ai voievodului, titulatura folosită de Mihai Viteazul, într-un document emis de el la 6 iulie 1600, era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Pohta ce-o pohtise! Apoi a revenit la Alba Iulia, mai puternic de data aceasta, hotărât să reia lupta politică şi diplomatică cu austriecii. Mihai avea mare încredere în comisarul Pezzen pe care-l cunoştea de pe vremea când acesta era ambasador la Constantinopol şi pe care l-a chemat încă pe când se afla la Suceava şi la Iaşi să vină la Alba Iulia. Din păcate pentru el, s-a înșelat și nici acesta nu i-a fost de ajutor în demersurile sale. Dimpotrivă! Pezzen şi-a dat arama pe faţă apropo de sentimentele faţă de Mihai într-o scrisoare din 31 mai 1600 către banul Mihalcea, acuzându-l pe Mihai că vrea să fie domn absolut în Ardeal, luat pe numele împăratului, că a convocat de la sine putere Dieta, a impus ţării sarcini grele, a făcut donaţii după placul lui, a răpit proprietăţile Mariei Cristina, fosta soţie a lui Sigismund Bathory, a maltratat pe comisarii imperiali, a primit pe solul sultanului cu cinste şi a închis graniţele spre Ungaria. Și multe altele, enumerate pentru a-l „picta” în culori cât mai negre pe Mihai. Mihai Viteazul l-a trimis la Viena într-o nouă solie, cea de-a cincea, pe nemeșul Gaspar Kornis şi pe logofătul Teodosie cu misiunea de a include în vechile sale cereri „să stăpânească şi Moldova cucerită de curând”. Adică îi cerea împăratului să certifice o stare de fapt! Comisarul Pezzen a sosit la Alba Iulia la 11 iulie 1600, fiind întâmpinat de Mihai cu mari onoruri, cu o gardă de onoare de 500 de călăreţi şi 400 de „trabanţi”, precum şi de toți dregătorii de la curtea lui Mihai. La 21 iulie, a avut loc audienţa la Mihai, căruia Pezzen i-a adus din partea împăratului un colier de aur cu vulturul imperial şi i l-a aşezat la gât. La respectiva audiență, Mihai îi transmite lui Pezzen că dacă nu se va putea înţelege cu împăratul în „marja” cererilor transmise anterior prin soliile sale, el va căuta să facă lucruri mari „dorind cu orice chip să trăiască şi să moară cu creştinii”, dar Ardealul îl vrea pentru el, subliniind apăsat faptul că turcii sunt „gata să-i dea orice”. Întâlnirea cu Husein Paşa de la Brașov nu fusese de pomană! La solicitările sale mai vechi, Mihai a adăugat, de data aceasta, cum aminteam, şi Moldova. În timpul audienței, comisarul Pezzen nu a promis nimic, s-a eschivat în a-i da lui Mihai un răspuns tranşant pentru vreo posibilă certitudine a solicitărilor sale. Să nu uităm că acesta era, totuşi, om al împăratului şi, din păcate pentru Mihai, un duşman al său…Practic, toţi reprezentanţii împăratului îi creditau pe prinţii imperiali Matei şi Maximilian în calitate de „gubernatori” ai Transilvaniei.
În cele peste zece luni de domnie la Alba Iulia, Mihai Viteazul a dus o luptă constantă și necontenită cu reprezentanţii împăratului pentru recunoaşterea stăpânirii lsale de fapt asupra ţărilor române, cu deosebire asupra Transilvaniei. Recapitulând, pentru aceasta, a trimis la reședințele imperiale de la Viena şi de la Praga cinci solii şi a negociat cu alte trei solii ale împăratului trimise la Alba Iulia. În toate documentele păstrate de atunci, primul punct al solicitărilor lui Mihai se referea la recunoaşterea stăpânirii sale asupra Ardealului „să-i dea Înălţimea Sa în perpetu Ardealul, Moldova şi Ţara Românească lui Mihai Vodă şi fiului său”, mulţumindu-se şi cu titlul de „gubernatorie, dar să-l stăpânească toată viaţa şi să rămână fiului său şi urmaşilor lui de la fiu la fiu şi numai dacă se va stinge neamul să rămână împăratului”. La punctul al doilea, se preciza că „Moldova să i-o dea pe veci de la fiu la fiu şi la fiice (ad utrunque sexum) şi Ţara Românească şi numai dacă se va stinge neamul de viţă bărbătească şi femeiască aceste două ţări să-şi aleagă domnul pe cine vor vrea şi să ceară steag de la împăratul”. Mihai își dorea Ardealul întreg, insistând în toate documentele cunoscute să-i lase în stăpânire împăratul lui comitatele din Partium, adică Bihorul, Solnocul de Mijloc, Sătmarul, Maramureşul, Zarandul şi Crasna.
Trebuie subliniat că Mihai a fost preocupat constant în a obţine, pentru el şi pentru urmaşii săi, întemeierea unei dinastii care să fie certificată prin voinţa şi autoritatea împăratului. Este firesc că Mihai știa foarte bine că, în cursul secoluluI al XVI-lea, succesiunile la domnia ţărilor române, în general, a fost una nefirească, care a atras după sine creşterea, în progresie geometrică, a obligaţiilor fiscale și economice faţă de Înalta Poartă şi degradarea instituţiilor tradiţionale ale statelor româneşti, la care au contribuit, firește, în permanenţă luptele dintre partidele boiereştiîn vederea obţinerea domniei pentru vreun reprezentant de-al intereselor lor. Ca atare, s-a pierdut în negura „micimii” intereselor materiale, tradiţia obţinerii tronului pe cale ereditară din „os de domn” şi s-a aplicat principiul electiv al domnului, fiind ales, după cum știm azi, cel care plătea mai mult Porţii Otomane. În decursul secolului al XVI-lea, în Valahia, în cei 83 de ani de la domnia lui Radu cel Mare (1508), până la domnia lui Alexandru cel Rău (1593) s-au perindat pe tron 33 de domni, ceea ce reprezintă în medie cam 2,06 ani pentru fiecare domn, iar în Moldova de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la Ieremia Movilă (1600) s-au perindat 26 de domni în 96 de ani, ceea ce reprezintă, în medie, 3,06 ani pentru fiecare domnie. Mihai știa foarte bine că aceste instabilități la tron grevau asupra stabilității existenței țării și dorea să reinstaleze o domnie ereditară şi să întemeieze, ca atare, o dinastie prin el şi urmaşii lui. Această dorinţă a fost conţinută și prevăzută în patru dintre cele douăsprezece puncte ale documentului intitulat azi „Testamentul politic…”. La primul punct se spunea: „să-i lase Ardealul să-l stăpânească toată viaţa şi după moarte să-i revie fiului său şi urmaşilor lui de la fiu la fiu până se stinge neamul”. La al doilea punct, „să-i lase domnia asupra Ţării Rumâneşti şi Moldovei pe veci de la fiu la fiu şi fiice până se va stinge neamul său de viţă bărbătească şi femeiască”. Mai solicita,de asemenea, la punctul al treilea, să i se dea domeniile fiscale ale Transilvaniei „Gurghiul, Gilăul, Ieciul, Făgăraşul, Hustul, Chioarul cu veniturile lor să le stăpânească din fiu în fiu şi dacă se stinge neamul de viţă bărbătească să rămână ramurii de fete şi nimeni să nu-i tulbure” nici dacă va veni un alt principe în Ardeal. La punctul al șaselea, „dacă va putea lua din mâna păgânilor Timişoara, Felnacul, Cenadul, Becicherecul, Panciova şi Berinul să fie a Măriei Sale până la Dunăre pe veci din fiu în fiu şi fiice”.
În documentul care conţine doar şase puncte, adică un program minimal, elaborat foarte probabil de către Mihai pe vremea când se afla în exil pe la Viena şi la Praga după ce şi-a pierdut tronul, arătând cu ce eforturi a luptat şi „cu multă muncă şi oboseală împăratul să-mi dea mie şi urmaşilor mei aici în ţara aceasta” adică domeniile amintite situate în Transilvania şi altele în Moravia şi Boemia unde să se retragă. După cum au consmnat istoricii pricepuți amintiți anterior, trebuie să recunoaștem că este un fapt rar, unic chiar, în istoria medievală a românilor în care un voievod propune într-un document scris să poată dobândi tronul nu numai urmaşii pe filieră bărbătească, ci şi pe a celei feminine. Mihai știa că o dinastie se poate menţine şi prin reprezentantele de gen feminin, având un exemplu mai mult decât elocvent pe contemporana sa, Elisabeta I a Angliei precum şi tradiţia bizantină a împărăteselor Irena (797-802), Zoe şi Teodora (1041-1050) şi Iolanda (1217-1219) împărăteasă în Imperiul Latin din Constantinopol. Firește, insistența lui Mihai în a transmite tronurile Ţărilor Române şi urmaşilor pe filieră feminină este dovada voinţei sale de a forma o dinastie ereditară. Din cele rezultate din documentele privitoare la solicitările pe care Mihai le adresează împăratului austriac și pe care n-a ezitat să le pună în practică în scurta sa domnie peste toate Ţările Române, rezultă faptul că acestea au vizat concentrarea puterii politice, militare, legislative, judecătoreşti, economice, precum şi protecţia asupra bisericii tradiţionale româneşti, în mâna domnului, trăsături esenţiale de exercitarea unei domnii absolute. Adică Mihai voia să consolideze instituția domniei în arealul românesc. În cele din urmă, tocmai pentru aceste înfăptuiri şi pretenţii a fost acuzat de inamicii săi în scrisorile către împărat şi către sfetnicii lui. Astfel, cardinalul Malaspina îi scria împăratului la curtea sa de la Viena că: „am descoperit că el doreşte cu tot dinadinsul să fie domn al acestei Ţări pentru că în afară de convocarea dietei, împarte posesiuni cui îi place dintre români şi exercită toate acele acte de jurisdicţie pe care le putea exercita un stăpân absolut”. După cum menționam anterior, aceeaşi caracterizare i-a făcut-o şi Pezzen în scrisoarea către banul Mihalcea că vrea să fie „domn absolut în Ardeal luat pe numele împăratului, a convocat dieta de la sine putere şi a impus ţării sarcini grele, a făcut donaţii după plac şi a maltratat pe comisarii imperiali şi a primit cu cinste pe solii sultanului”. Aici, Pezzen a mințit ca un escroc, apropo de maltratări fictive ale soliilor imperiale, dar cine să-l pedepsească în istorie?
Inițial, Mihai Vodă credea sincer că schimbându-şi suzeranul mahomedan, sultanul, cu unul creştin, împăratul austriac, va putea realiza dezideratele pe care și le propusese. S-a înşelat, după cum ştim astăzi! Creştinii pentru care luptase nu erau aceia pentru care el şi-a pus viaţa şi ţara în primejdie. Este un fapt consemnat de nemiloasa istorie că solicitările şi rapoartele lui Mihai către împărat şi către alţi prinţi creştini nu l-au ajutat, astfel încât, în toamna anului 1600, s-a văzut înconjurat de duşmani.„Omnis contra Mihaelis” (Toţi împotriva lui Mihai) era deviza nemeșimii maghiare care a reuşit să-l atragă de partea ei şi pe generalul Basta. Înfrânt la Mirăslău de către aceștia, la 18 septembrie 1600, Mihai a mai trecut pentru ultima dată prin Alba Iulia pentru a-şi recupera tezaurul cu care spera să reînceapă lupta. De aici, Mihai a plecat în pribegie pe la Viena şi Praga…Speranţele lui Mihai au renăscut în 1601, dar s-au năruit definitiv în august 1601 pe câmpia de lângă Turda. Solicitările sale cuprinse în patru documente şi întărite prin semnătura şi însemnările sale originale de pe ultimul dintre acestea arată preocuparea lui Mihai Viteazul de a făuri, realmente, un prim program ce urmărea unirea celor trei ţări române într-un stat sub domnia sa şi sub protecţia împăratului creştin de la Viena. Orice ar spune diverși denigratori de-ai săi, aceasta este ilustrarea gândirii politice a lui Mihai Viteazul în contextul evoluţiei statelor feudale europene de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi nu conotaţia dată de unii istorici contemporani ce nu se sfiesc să-l numească pe Mihai drept un „condottier” şi „aventurier de duzină”…Nu le dau numele pentru că-mi repugnă demersul lor și chiar n-am chef să-i fac „vedete” mai mult decât se cred ei!
Oricum am privi aceste documente, „Testamentul…” poate fi considerat primul program politic românesc privind realizarea unităţii naţionale. Și oricum am privi epopeea vieții lui Mihai Vodă, domnia sa avut o importanță crucială în spațiul românesc, fapt datorat efortului domnitorului de a scoate țara de sub apăsătoarea dominație otomană, utilizând în acest scop alianțele și integrând efortul său militar în conceptul cruciadei târzii. Tocmai această dimensiune de veritabil luptător cruciat l-a proiectat pe Mihai Viteazul în conștiința europeană a timpului său, făcându-l să fie apreciat de liderii politici ai Occidentului și considerat unul dintre oamenii politici remarcabili ai epocii. Am mai relatat și cu alte ocazii că, în bogatul tezaur de carte veche pe care l-a adăpostit şi-l adăposteşte biserica voievodală „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, se află o cronică în limbă germană gotică însumând 707 pagini, lipsindu-i fila de titlu şi primele file, dar păstrând finalul, care ne îngăduie să cunoaştem că „s-a tipărit la Nürenberg prin Johann Lanszenberger, în tipografia lui Johann Sihmachers. ano MDCCIII (1603)”. Este o impresionantă cronică, care redă evenimentele care s-au petrecut în Transilvania şi Ungaria începând cu anul 1452, cu victoria lui Huniade şi moartea sa, cu amănunte despre evenimentele din perioada lui Mihai Viteazul. Maniera în care această cronică prezintă evenimentele, complexitatea lor şi mai ales competenţa de a le surprinde, dovedeşte că prezentările sunt făcute de un martor ocular implicat şi apropiat autorităţilor timpului şi aflat în mijlocul evenimentelor.„Cronica Transilvaniei din vremea lui Mihai Viteazul”, de la Nurnberg, din 1603, redactată în limba germană a fost publicată inițial în facsimil de părintele Vasile Oltean, directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti din Braşov, în toamna anului 2018.
Ulterior, la doi ani distanță, la editura Andreiana, părintele Oltean a tradus cronica în limba română și a rezultat un document excepțional, cu mărturii pe care ar trebui să le citească, din scoarţă-n scoarţă, toți românii, dar și detractorii marelui voievod, cei ce l-au etichetat cu titlurile de „aventurier şi condotier al istoriei”, să vadă cam ce părere aveau nemţii contemporani lui despe acesta! „Este cea mai veche cronică despre Mihai Viteazul, la un an şi jumătate de la moartea lui, are 707 pagini, cu nişte aprecieri formidabile despre Mihai Viteazul şi de câte ori se spune despre Mihai Viteazul, spune Mihai der Tapfere, adică Mihai Eroul, ceea ce m-a satisfăcut în mod deosebit. Este aprecierea pe care străinii o au, la 1603, faţă de Mihai Viteazul“, îmi spunea mai demult despre această cronică părintele Vasile Oltean. În acelaşi muzeu (foarte drag mie), se mai află şi un portret al lui Mihai Viteazul, realizat la Budapesta de un pictor maghiar, o imagine cvasi-necunoscută de către marele public. Este o pictură foarte veche, iar imaginea seamănă foarte bine cu cea pe care a realizat-o Nicolae Cretan la Praga, atunci când Mihai Viteazul s-a întâlnit cu împăratul Rudolf. Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei noastre din toate timpurile. Oştean înzestrat cu calităţi excepţionale, a fost şi un diplomat care a ştiut sa aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa ţara. Soluţiile sale dovedesc ataşament pentru ideea de apărare a civilizaţiei europene, pe care o şi exprima tranşant, continuând o tradiţie a istoriei româneşti. În acest sens, nu numai ca s-a integrat Ligii Creştine, dar a asociat țelurilor acesteia elementul eliberării popoarelor din Balcani de sub dominaţia otomană, cu gândul la independenţa acestora.
A recâştigat independenţa țărilor române şi a fost înfăptuitorul primei uniri politice din istoria poporului român, unire pe care a încercat s-o consolideze, întemeind-o pe existenţa poporului român din cele trei ţări. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, asa cum vor fi şi împlinirile de mai târziu. Noi să fim harnici să pătrăm moștenirea lui Mihai! Se pare că mergem înainte doar din inerție, că eforturi mari nu prea facem în a onora această moștenire! Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
- Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Militară, 1968
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente, III/1, p.363; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. I, Documente externe, Bucureşti, Editura Academiei, 1982
Giurescu, Constantin C. – Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007
- Rezachevici, Cunoscuta însemnare a lui Mihai Viteazul privind stăpânirea ţărilor române şi semnificaţia ei reală, în Apulum XIII, 1975
9 AUGUST. Asasinarea lui Mihai Viteazul; de Prof. dr. Cristian Alexandru Marin
http://ziarullumina.ro/mihai-viteazul-intr-o-cronica-din-1603-tiparita-la-nrenberg-135791.html
http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_3/21_zaharia.pdf
https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2009/M%20Georgita.pdf
http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/P/Panaitescu-Mihai_Viteazul.pdf
http://ziarullumina.ro/mihai-viteazul-primul-domnitor-al-unirii-tuturor-romanilor-136115.html
https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/mihai-viteazul-si-prima-unire-a-romanilor
Mihai Viteazul (1593-1601). Lupta antiotomană. Unirea Ţărilor Române
https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/470-mihai-viteazul-1558-1601
http://www.dacoromania-alba.ro/nr52/viteazu_testamentul_politic.htm
https://www.scribd.com/document/36628110/Mihai-Viteazul-Diplomat
https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/3883/mihai-viteazul-domn-al-unirii-1558-1601#
https://www.academia.edu/35593807/Mihai_Viteazul
https://historia.ro/sectiune/general/stapanirea-lui-mihai-viteazul-in-transilvania-567149.html
https://www.armyacademy.ro/reviste/3_2004/r3.pdf
