Michael Haneke, regizor și scenarist austriac

Michael Haneke (născut pe 23 martie 1942, în München, Germania) este un regizor și scenarist austriac, cunoscut pentru filmele sale dure și provocatoare, care l-au consacrat ca o figură centrală a cinematografiei europene la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Multe dintre lucrările sale abordează teme precum alienarea socială și brutalitatea în mediile contemporane ale clasei de mijloc.

This file is licensed under the Creative Commons Attribution-Share Alike 4.0 International license.

Sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:M.Haneke_2013_crop.jpg

Născut dintr-un regizor de teatru german și o actriță austriacă, Haneke a fost crescut, în mare parte, de o mătușă în Wiener Neustadt, Austria. După ce a studiat filosofia, psihologia și dramaturgia la Universitatea din Viena, a început să lucreze la dezvoltarea scenariilor pentru un post public de televiziune din Baden-Baden, Germania de Vest. În 1974, Haneke a început să regizeze piese de teatru, iar ulterior a regizat și filme pentru micile ecrane. În perioada 1974-1997, a realizat zece producții, majoritatea fiind scrise de el, care au fost difuzate de televiziunea germană sau austriacă. Acestea variau de la povești originale despre viața de la sfârșitul secolului XX, până la adaptări ale operelor lui Joseph Roth și Franz Kafka. Un film remarcabil din această perioadă a fost Lemminge (1979), un studiu al majorității generației sale, care l-a stabilit pe Haneke ca un observator atent al disfuncționalităților și al neliniștilor sociale.

Cariera sa cinematografică a început cu Der siebente Kontinent (1989; The Seventh Continent), un film bazat pe un eveniment real care descrie rutina obositoare și, în cele din urmă, sinuciderea unei familii din clasa de mijloc din Viena. Acesta a fost primul film din trilogia sa „glaciația emoțională” (emotionalen Vergletscherung), urmat de Benny’s Video (1992), în care un adolescent comite o crimă dintr-o curiozitate rece, și 71 Fragmente einer Chronologie des Zufalls (1994; 71 Fragments of a Chronology of Chance), un mozaic de momente ce culminează într-un act de violență întâmplătoare. Deși unii critici au considerat filmele sale simple exerciții de nihilism, Haneke le-a văzut ca încercări de a arăta spectatorilor cum structurile societății burgheze inhibă empatia morală și comunicarea interpersonală.

În Funny Games (1997), un film în care doi tineri torturează o familie pentru amuzament, Haneke a creat o lucrare provocatoare despre divertismentul horror, refuzând să adauge elemente emoționale sau momente cathartice, ceea ce a reprezentat o critică deliberată la adresa practicilor Hollywood-ului. Prin controversele pe care le-a stârnit, Funny Games i-a extins audiența internațională. În Code inconnu (2000; Code Unknown), Haneke a distribuit-o pe Juliette Binoche pentru a urmări, episodic, viețile interconectate ale mai multor oameni pe o stradă din Paris. În La Pianiste (2001; The Piano Teacher), cu Isabelle Huppert, regizorul a explora frustrările psihosexuale ale unei femei de vârstă mijlocie, adaptând romanul scriitoarei Elfriede Jelinek. Ambele filme au fost bine apreciate de critici.

Haneke a continuat să lucreze în limba franceză, filmând Le Temps du loup (2003; Time of the Wolf), o poveste despre haos post-apocaliptic. Cu toate acestea, succesul său cel mai mare a venit cu Caché (2005; Hidden), în care apariția misterioasă a unor videoclipuri de supraveghere declanșează un thriller voyeuristic, dar și o meditație asupra tensiunilor postcoloniale. Filmul a câștigat trei premii la Festivalul de Film de la Cannes, inclusiv pentru cel mai bun regizor.

În 2007, Haneke a realizat un remake în limba engleză al filmului Funny Games, însă nu a avut un impact semnificativ la box office. Apoi, în 2009, a regizat Das weisse Band (2009; The White Ribbon), un film despre cruzimile și misterele unui sat din nordul Germaniei, cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial. Acesta a câștigat Palme d’Or la Cannes și a obținut nominalizări la premiile Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film străin și cea mai bună fotografie. O altă Palme d’Or a fost câștigată de Haneke pentru Amour (2012), un portret neașteptat de afectuos, dar lipsit de sentimentalism, al unui cuplu vârstnic care se confruntă cu moartea. Amour a primit cinci nominalizări la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, regizor și scenariu original, câștigând premiul pentru cel mai bun film străin.

După ce a regizat filmul TV Così fan tutte (2013), Haneke a revenit în cinematografe cu Happy End (2017), o dramă despre o familie disfuncțională din Franța, pe care a și scris-o.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Michael-Haneke