1896 – Legea învățământului primar și normal-primar (Legea Poni)

Adoptată la 30 aprilie / 12 mai 1896, la inițiativa profesorului Petru Poni, această lege a marcat un pas important în democratizarea educației din România, prin sprijinul clar oferit de stat pentru învățământul primar. Legea a contribuit la lărgirea accesului la educație pentru un segment mai vast al populației, în special din mediul rural.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Poni#/media/Fișier:Petru_Poni.jpg

Una dintre inovațiile esențiale ale legii a fost înființarea Casei Școalelor, instituție însărcinată cu gestionarea fondurilor pentru construirea clădirilor școlare și achiziționarea mobilierului necesar. Această instituție a funcționat până la desființarea sa de către regimul comunist.

Petru Poni a reluat ideea unificării sistemului de învățământ primar, revizuind unele modificări anterioare aduse de Take Ionescu și adăugând propriile propuneri:

• Structura învățământului primar rural era împărțită în trei etape obligatorii: curs inferior, mediu și superior.
• Au fost înființate cursuri complementare și școli primare superioare, menite să asigure formarea de bază pentru învățământul suprarprimar.
• A fost crescută vârsta obligatorie pentru frecventarea școlii de la 12 la 14 ani.
• Absolvenții puteau urma cursuri practice în domenii precum agricultura, silvicultura și pomicultura.

Deși legea a adus un progres important, au rămas discrepanțe între învățământul urban și cel rural:

• Durata studiilor: 4 ani în orașe, 5 ani în sate.
• Resursa umană: în mediul urban era alocat câte un institutor pentru fiecare clasă, în timp ce în rural un singur învățător acoperea toate clasele.

Legea prevedea și înființarea Casei Școalelor, o instituție prin care statul acorda împrumuturi și subvenții pentru construcția școlilor, având ca obiectiv principal remedierea lipsei acute de spații educaționale, una dintre principalele piedici în dezvoltarea învățământului românesc.