Meditații duhovnicești – Nu mă recunosc în voi

Nu mă recunosc în voi

 La sfârșitul secolului al XIX-lea Nietzsche, prin gura lui Zarathustra, profețea: Dumnezeu a murit. A venit apoi secolul XX cu tragedia celor două războaie mondiale, cu ateismul bolșevic ce s-a întins ca o plagă asupra Europei și se părea că, într-adevăr, Dumnezeu murise. Pe de altă parte, progresul tehnologic îi dădea omului sentimentul că poate contura o lume fără cer, o lume sieși suficientă. Au rămas, desigur și oaze de spiritualitate, dar ele n-au putut da măsura umanității. Au putut da, cel mult, norma ei, pentru că norma o dă excepția (să fii bun, să-ți ajuți aproapele, să crezi în Dumnezeu) dar nu au putut da măsura; măsura o dă cantitatea. Au venit apoi revoluțiile culturale, mișcarea feministă, curentul New Age iar astăzi, la începutul mileniului trei, putem spune că, de fapt, nu Dumnezeu a murit, ci omul. Omul care, suficient sieși, nu mai are nevoie de Dumnezeu. De aceea, paradoxal, din așezarea relației om – Dumnezeu, putem afirma că trăim într-o lume fără oameni, sau, mai exact, într-o lume cu foarte puțini oameni. Acestei stări de fapt i se aplică vorba lui Nichita Stănescu: „Pentru un om, o, câtă lume”. Omul, zice David Esrig într-un interviu, s-a dovedit în secolul trecut capabil de atâtea orori încât te întrebi pe bună dreptate dacă nu cumva, venind, Mântuitorul și-a cam pierdut timpul cu noi. Am discutat, continuă el, cu Beckett treaba asta și el era preocupat de același lucru. Astfel, dincolo de întrebarea dacă există mântuire se ridică o alta. Merităm să fim mântuiți? Eu sunt sceptic în privința aceasta, mărturisește David Esrig. De la sfântul Maxim Mărturisitorul încoace se vorbește despre dimensiunea cosmică a Întrupării, morții și Învierii Mântuitorului. Cosmosul și omenirea în întregul ei, susține creștinismul, au fost salvate de la pieire prin Întrupare și Înviere. Dar astăzi nu mai percepem dimensiunile cosmice ale jertfei Mântuitorului. Astăzi ne uităm în jur și vedem o lume de șapte miliarde de oameni care prin gesturi nesăbuite au îmbolnăvit planeta, care se luptă pentru supraviețuire, care se zbat să trăiască unii pe spinarea celorlalți.

Ce e omul Doamne, ca să te gândești la el? Se întreba, acum mai bine de două milenii, psalmistul. A existat întotdeauna, în marile culturi, tema îndurării. Dar merită omul ca cineva să se îndure de el? Creștinismul, prin doctrina conturată de-a lungul secolelor, răspunde afirmativ. Din iubire, Dumnezeu s-a îndurat de om, în timp ce omul, o demonstrează istoria de după Întrupare, a călcat cel mai adesea alături de drumul propus de Dumnezeu, pașii alături de drum fiind făcuți, în multe cazuri, în numele divinității. Au existat desigur și sfinți, sute de sfinți, mii de sfinți, zeci de mii, știuți și neștiuți, dar pot ei înclina balanța, când pe celălalt talger apasă, grea, masa miliardelor de oameni ce calibrează, ca să folosesc limbajul lui David R. Hawkins, doar la nivelurile falsității, adică la nivelul mândriei, mâniei, dorinței, fricii, suferinței, apatiei, urii, vinei, rușinii? În parabola fecioarelor care așteaptă Mirele, așa cum apare ea în Evanghelia după Matei 25, 1-12, se spune: Mai pe urmă au venit și celelalte fecioare și au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”. Dar El, drept răspuns, Le-a zis: „Adevăr vă spun că nu vă cunosc pe voi!”. De fapt, zice un teolog, traducerea exactă ar fi: Nu mă recunosc în voi, nu mai regăsesc, lucrător, chipul Meu în voi, pentru că sunteți morți din punct de vedere sufletesc. Un lucru, știm de la Hegel, nu se poate oglindi în oricare alt lucru ci doar în altul al său. Ori omul zilelor noastre și-a umbrit în așa măsură chipul divin încât Mântuitorul nu se mai poate oglindi în om, nu se mai poate recunoaște în el. Neputându-se oglindi nu ne poate ajuta, iar fără asistență divină rămânem noi între noi, într-o lume fără cer, care funcționează doar pe orizontală și care, mai devreme sau mai târziu, se va autodistruge.

Noi nu suntem moștenitorii nici unui testament, cuteza să afirme acum câțiva ani un savant din Occident, făcând aluzie la Vechiul și Noul Testament și propunând, în seria Science Masters, tradusă și la noi de editura Humanitas, 12 volume semnate de profesori de la marile universități ale lumii. Eu văd acest proiect ca pe un năvod aruncat peste lume. Recolta va fi următoarea generație de gânditori și de oameni de știință ai planetei noastre, afirma Daniel C. Dennett, inițiatorul seriei de difuzare a informației științifice într-o formă atractivă, serie publicată, simultan, în peste 25 de limbi. Dar dacă vom ajunge, cu toată evoluția noastră tehnologică, științifică, să trăim într-o lume în care majoritatea oamenilor vor fi morți din punct de vedere sufletesc, de unde mai poate veni salvarea? Cine se mai poate îndura de om, din moment ce a eclipsat chipul divin ce i-a fost sădit în momentul în care a fost creat, iar Dumnezeu nu se mai poate recunoaște în el? Sau poate, în acea lume comodă, pe care omul și-o va perfecta, nici nu se va mai pune problema salvării…

Dan Iacob