Mărturie emoționantă: Adrian Andrieș, de 25 de ani „polițist-duhovnic” pentru semenii săi din spatele gratiilor (Foto/Video)

Are 45 de ani, este polițist și mai bine de jumătate din ani i-a petrecut împreună cu cei care au primit o palmă de la viață. De 25 de ani, agentul șef principal de poliție Adrian Andrieș lucrează la Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Piatra Neamț. Mai pe scurt, arestul poliției. Un loc ce sperie doar la auzul numelui, însă pe care Adrian Andrieș l-a însuflețit și a fost duhovnic pentru sute de suflete care s-au perindat, vremelnic, în camerele de reținere.

L-au ajutat, spune el, credința în Dumnezeu și dragostea față de semenii săi. O mică parte din povestea de viață a omului și polițistului Adrian Andrieș a fost prezentată într-o emoționantă mărturie rostită în biserica Parohiei „Sfântul Iosif Muncitorul” din Piatra Neamţ, în prezența episcopului de Iași, PS Iosif Păuleț, mai multor preoţi, persoane consacrate și credincioşi din comunitate sau parohii învecinate.

Cu emoție în glas, vădit marcat de eveniment, Adrian Andrieș a dat mărturie despre drumul său de credinţă susţinut mereu de Euharistie şi Liturghie, apoi a vorbit despre întâlnirile neaşteptate cu oameni aflaţi în situaţii dificile, care i-au dat speranţă că din momente întunecate se poate naşte mereu o rază de încredere şi de compasiune.

După salutul milităresc: „Să trăiți!”, Adrian Andrieș a evocat cuvintelepărintelui Arsenie Boca atunci când un grup de soldați a sosit la mănăstirea Prislop: „Iată, s-a întâlnit oastea Domnului cu oastea țării!”. Apoi, sugrumat de emoție și de nodul de la cravată, a citit mărturia care i-a impresionat pe cei prezenți.

Mărturie emoționantă

Mă numesc Adrian Andrieș, am 45 de ani și lucrez la Arestul Inspectoratului de Poliție din Piatra Neamț de 25 de ani. Sunt soț și tată, am o fetiță de 7 ani, Adriana.

 Am acceptat să depun această mărturie  din respect față de preoții comunității noastre și în amintirea Vinerii Sfinte de anul trecut, atunci când polițiștii italieni care lucrează în penitenciare au condus Calea Sfintei Cruci alături de victimele infracțiunilor, deținuți și familiile lor. A fost o seară memorabilă și de efect întrucât Pandemia de coronavirus ne-a prins pe fiecare dintre noi izolat la domiciliu. Nici Calea Sfintei Cruci prezidată de către Papa Francisc nu a mai fost cea de altădată, susținută de credincioși în fața Colosseum-ului, ci după cum bine ne amintim a fost o Vinere rece și întunecată  pe esplanada Bazilicii Sfântului Petru, asemenea imaginii din închisori.

 Ce pot să vă spun despre mine? 

 Provin dintr-o familie credincioasă, din  Roman. Bunici, părinți, rude m-au educat în dragostea și respectul față de biserică, de Sfânta Euharistie, de sfinți, de oameni în general. Cred că educația primită a prins rod întrucât anii copilăriei și adolescenței i-am petrecut prin participarea zilnică la Sf. Liturghie, rozariu, și la activitățile pe care preoții vremii le desfășurau cu noi, tinerii. Deja mama mă vedea preot, dar nu neg că într-un colț al inimii mele acest gând îmi dădea curaj. 

 După cum știm cu toții, bunul Dumnezeu râde cel mai bine atunci când noi ne facem planuri și după cum vedeți din preot am ajuns polițist. 

 Chiar și așa, dragostea față de cele sfinte mi-a rămas în inimă. Mă bucur pentru că pot vorbi aici, în fața dvs, având în dreapta mea pe Sf. Anton, scumpul meu ocrotitor în munca pe care o desfășor. 

 În anii școlii militare alergam în timpul liber la biserica Sfântului Anton din Câmpina unde imaginar făceam schimb de uniforme și îi ceream ocrotirea în vocația aleasă cu aceste cuvinte: „Sf. Antoane ți-a fost dragă haina monahală, ajută-mă și pe mine să port cu demnitate această uniformă!”

 În mărturia din această seară nu voi descoperi vreo minune sau ceva deosebit. Este vorba despre oameni. Fiecare dintre noi putem aduce lumina acolo unde ne desfășurăm activitatea prin tot ce ne-au învățat părinții și morala creștină. Așa îmi zic și arestații când trec pe la camerele lor: „d-l Adrian, când veniți dvs se luminează camera”. Poate pentru că sunt chel, le răspund.

Sunt mulți sau puțini cei 25 de ani la arest? Nu știu! Dar roadele încep să se vadă. Fiind un oraș mic, mă întâlnesc pe stradă cu mulți foști arestați care îmi mulțumesc pentru cuvintele de încurajare din timpul detenției lor. Am aflat cu emoție cum un om a avut de gând să își pună capăt zilelor din cauza depresiei având totul pregătit în detaliu, dar într-o noapte, trecut de ora 2, mi-a povestit cum am apărut din senin la ușa camerei sale și l-am abordat cu blândețe, l-am încurajat și i-am „proorocit”(în ghilimele, bineînțeles) că o să ne întâlnim în curând în libertate. I-am oferit ceva lumesc, „o țigară”, iar din acel moment gândurile lui s-au schimbat. 

 Și astăzi ne întâlnim zi de zi, la școala unde copiii noștri sunt colegi.  Vă rog să nu îmi considerați cuvintele mărire de sine. A trebuit o mărturie, iar eu am venit cu o mărturie.

 În decursul anilor am fost ajutat de către preoții catolici, dar și ortodocși (fiind mai numeroși) să procur cărți de rugăciune la rugămintea persoanelor private de libertate. Unde nu s-a putut am cotizat din propriul buzunar. Vă fac o confidență și vă mărturisesc cu frică știind că mă aude familia: mai șterpelesc câte ceva din frigiderul de acasă sau din raftul de haine și duc la serviciu pentru a ajuta câte un amărât care nu este căutat de familie.

 Bine faci, bine primești se adeverește în practică atunci când foștii arestați mă salută bucuroși pe stradă și ajung la vorba soției mele care este medic: „fiecare cu pacienții lui”!!

 Vă mulțumesc din suflet pentru atenția acordată iar ca răsplată cer de la Domnul o favoare pentru dvs: să vă pună pe toți în Inima Sfântului Iosif! Vă mulțumesc!