Mănăstirea Dobru, oază de liniște sufletească în Ținutul Neamțului

Mănăstirea Dobru, oază de liniște sufletească în Ținutul Neamțului

Județul Neamț are niște locuri parcă desprinse din basme. Pe aceste meleaguri este ctitorită și Mănăstirea Dobru, acolo unde, viața se scurge într-un mod tihnit și firesc. Despre Mănăstirea Dobru s-au zis multe iar povestea obștii a început undeva prin anii 40. O poveste  tragică ce merită spusă. În  această mănăstire sunt peste 40 de ,,viețuitoare”. Oameni care au renunțat la tot ceea ce înseamnă ,,lumesc” pentru Dumnezeu.

Mănăstirea Dobru, Neamț

Sufletul acestui loc de cinste este stareța Ierusalima Movilă. Povestește că de la vârsta de 18 ani a pășit pe poarta mănăstirii și de atunci nu a mai plecat de acolo. Așa a ajuns în obștea Mănăstirii Dobru, printr-o întâmplare. La un moment dat, cu toții ne întrebăm ce o să devenim atunci când v-om crește. Pentru ea, răspunsul a venit destul de repede.

Se spune că multe persoane vin la mănăstire dintr-o chemare. 

,,Îmi amintesc că am venit la mănăstire într-o zi de duminică. Eram însoțită de mama mea și atât de mult m-a impresionat acest loc binecuvântat, încât nu am mai plecat. Nu m-a impresionat frumusețea clădirii, pentru că pe atunci nu exista, ci frumusețea sufletelor de acolo. Mi s-a părut și chiar am văzut niște ființe care radiau într-un mod inexplicabil. Ca și copil am trăit și am crescut într-o familie credincioasă, fapt care a condus la ceea ce sunt eu astăzi”, povestește cu emoție stareța.

…Tabloul măicuțelor nu a dispărut  niciodată din mintea mea…

Stareța povestește că familia a jucat un rol important și că a sprijinit-o la fiecare pas.

,,Familia a fost mereu aproape de mine, chiar s-au bucurat atunci când am ales această cALE. dE MIC COPIL AM FOST CRESCUTĂ CU CREDINȚĂ ÎN dUMNEzeu, cu acea dragoste care nu se poate explica în cuvinte…și  dacă aș explica-o tot nu aș fi pe înțelesul tuturor. Eu m-am lăsat totdeauna în voia lui Dumnezeu.”

 

Pe vremea când a ajuns la mănăstire, stareța povestește că pe atunci, era o obște destul de mică. Odată cu trecerea timpului, obștea s-a mărit.

La mănăstirea Dobru, hărnicia nu are vârstă

Sunt maici de toate vârstele. Acum, ele desfășoară tot felul de activități. Pe lângă ascultările ce țin de biserică, în perioada de primăvară – vară, ele încep activitățile cu grădina de legume, și cu cele trei ateliere: de pictură, sculptură și lumânări.

,,La atelierul de pictură lucrăm icoane pe lemn în tehnica bizantină. pE LÂNGĂ ACEASTA MAI AVEM ȘI UN ATELIER DE SCULPTURĂ ȘI UNUL DE LUMÂNĂRI PENTRU CUNUNII. aVEM MĂICUȚE PRICEPUTE LA TOATE ASCULTĂRILE.”

 

Atelierul de pictură

Mănăstirea Dobru, o adevărată vatră mănăstirească

Mănăstirea Dobru, Neamț

Undeva sub poalele Muntelui Hălăuca, Mănăstirea Dobru este cel mai vechi aşezământ monahal, construită din cele mai vechi timpuri.

Geografic, pe hartă putem găsi Mânăstirea Dobru situată între Mânăstirile Secu şi Agapia. Din punct de vedere duhovnicesc, însă, adică al mărturisirii de credinţă, o găsim în sfera Ortodoxiei tradiţionale (adică cea a Sfinţilor Părinţi), fiind unul dintre sfintele lăcaşuri ridicate din râvnă şi dragoste pentru adevărata credinţă ortodoxă – credinţa dată apostolilor de Însuşi Domnul. Ea întregeşte, astfel, ca un mărgăritar de mare preţ, salba de mânăstiri şi biserici din zona Moldovei, care aparţin Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ce îşi are mitropolia la Slătioara, în judeţul Suceava.

Aşezată chiar sub munte, înconjurată de brazii înalţi ca de o cetate de cetină verde, Mânăstirea Dobru ne întâmpină cu chiliile ei mărunte şi curate, cu arhitectură tradiţională, străjuite şi dominate de frumuseţea şi măreţia noii biserici a aşezământului, construită după 1989, şi bisericuţa mică, de lemn, în care s-au săvârşit sfintele slujbe şi pravila monahală de rugăciune zilnică a maicilor vieţuitoare aici, vreme de mai bine de 40 de ani.

Multă vreme, această mănăstire a fost doar un adăpost pentru călugării alungaţi din marile lavre nemţene şi sucevene  care nu au primit schimbarea calendarului din 1924. După o vreme, acest adăpost monahal a devenit schit, iar ulterior, a devenit mănăstire. Chiar şi în vremurile de mari prigoane împotriva credinţei strămoşeşti, aici au găsit adăpost şi linişte maicile alungate din mânăstirile ce primiseră stilul nou (gregorian sau papistăşesc), dar şi credincioşii din toată Moldova, care nu aveau biserici ridicate în comunele lor.

O istorie uitată

Imagine de ansamblu

În anul 1924, o dată cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian (de sorginte apuseană, eretică) şi introducerea acestuia în uzul Bisericii oficiale, viaţa bisericească din ţară s-a tulburat foarte mult, motiv ce a dus la plecarea din mânăstiri a celor care nu au acceptat sub nici o formă noul calendar.

Când au fost alungaţi din mănăstiri preoţii şi călugării care nu au acceptat schimbarea calendarului, câţiva dintre aceştia – Glicherie Tănase (fost stareţ al Schitului Procrov, ulterior mitropolit, în prezent canonizat), David Bilaşcu, fraţii Veniamin, Galaction şi Pamvu Hoisa (întemeietorul şi primul duhovnic al Schitului Dobru) – au ales calea pribegiei prin Munţii Neamţului, stând ascunşi în bordeie săpate în pământ. În anul 1926, fraţii Ioan şi Mihai Urzică din Vânători, care umblau cu oile prin munţii Sihlei, i-au descoperit. Deşi era interzis, au reuşit, după trei ani, să-i aducă în satul Ungureni, unde au sfinţit un paraclis într-o cameră din casa lui Ioan Urzică, apoi au făcut o biserică.

A fost prima biserică pe stil vechi înălţată într-o comună din România.

În acea vreme, schimonahia Isidora Stănoaie de la Agapia Veche, aflând că sunt preoţi şi credincioşi păstrători ai vechiului calendar în zonă, a părăsit mănăstirea şi, împreună cu câteva ucenice, vin la Vânători Neamţ şi au vieţuit câtva timp în nişte bordeie la locul numit “Chita Mare” de sub Muntele Halăuca. Părintele Pamvu s-a sfătuit cu maica Isidora Stănoaie şi au hotărât punerea temeliei unui schit la Dobru, chiar la poalele pădurii.

S-a ridicat un micuţ paraclis, două corpuri de chilii pentru maici şi o casă de oaspeţi. Schitul avea în acea vreme 24 de vieţuitoare. Vremelnica pace nu a durat decât vreo 7 ani, pentru că în 1936 Biserica din Vînători este dărâmată, iar părintele Pamvu dus la Piatra Neamţ şi arestat. Este închis la Mănăstirea Iezeru din judeţul Vâlcea şi, după un an şi patru luni de chinuri moare şi este aruncat într-o groapă comună. În septembrie, acelaşi an, la o sfinţire de biserică la Buhalniţa, sunt arestate şi nouă maici de la Dobru, în frunte cu Isidora (stareţa) şi Serafima Stănoaie (ulterior devenită stareţă a mănăstirii, până acum cîţiva ani).

Vreme de câţiva ani buni, măicuţele au fost urmărite de către jandarmi…purtate prin procese fără sfârşit și ţinute cu domiciliu obligatoriu, fără drept de a purta haine călugăreşti.

Nici măcar haine negre nu aveau voie să poarte, acest lucru fiind urmărit îndeaproape de către autorităţile statului, dar mai ales de către cele bisericeşti ale stilului nou.

După ce au fost anchetate la Piatra Neamţ şi la Fălticeni, duse sub escortă la Bucureşti, sunt trimise în detenţie la Schitul Vărzăreşti de lângă Rîmnicul Sărat. Peste chiliile de la Dobru cresc mărăcini pentru că maicile nu au mai avut voie să se întoarcă aici, stareţa fiind trimisă forţat la Mănăstirea Agapia, unde şi moare după câtva timp.

Timp de zece ani nu s-a mai putut construi nimic la Mănăstirea Dobru.

Au mai fost încercări de a reconstrui ceva dar asta nu făcea decât să aprindă din nou mânia autorităților, care iarăși risipeau tot ceea ce se injgheba până atunci, cu multă asteneală.

Mai era încă ceva, care le sporea încă şi mai mult amărăciunea: pentru a se putea spovedi şi împărtăşi cu sfintele taine, sau fie numai pentru a auzi o povaţă duhovnicească ori un cuvânt de întărire, ele trebuiau să străbată un drum lung şi plin de primejdii, prin pădurile şi munţii unde stăteau ascunşi ceilalţi preoţi, rămaşi credincioşi Bisericii Ortodoxe de Răsărit, păstrătoare a calendarului iulian, a Sfintei Tradiţii patristice şi a tuturor celorlalte aşezăminte.

Suferința lor cine o poate spune?

A rămas doar amprenta tuturor pătimirilor și a prigoanei prin care a trecut mănăstirea atâția ani de-a rândul. Și chiar dacă frumusețea de astăzi nu mai poartă urmele lacrimilor de atunci, amintirile au rămas încă vii în inimile celor care le-au trăit atunci.

Maicile de la Dobru dormeau cu rândul, 2-3 ore pe noapte, fiind tot timpul gata să fugă în adâncurile pădurii, pentru a nu cădea în mâinile celor cu chipuri omeneşti, însă cu apucături de fiară. Ca nişte adevăraţi soldaţi ai Împăratului Ceresc, maicile erau mereu pregătite pentru chinurile muceniceşti sau chiar pentru moarte. Sub cap, în loc de pernă, ţineau desaga în care aveau tot timpul şiragul (aţa) de metanii, folosit la împlinirea pravilei de închinăciune, cărţile pentru rugăciune (Ceaslovul, Psaltirea şi Bogorodişna).

Din anul 1980 viața obștii a intrat pe un făgaș normal

Obștea a crescut și a întinerit simțitor, prin venirea de maici tinere.

Schitul cunoaşte însă o mare importanţă în perioada următoare, toţi credincioşii pe stil vechi din satele nemţene, chiar din toată Moldova, venind aici la rugăciune. După anul 1973, obştea mănăstirii începe să crească, se reface biserica şi se construiesc noi chilii, o trapeză, o bucătorie mare, alte corpuri de clădiri. Stareţă era maica Serafima Stănoaie, iar preot duhovnic Ignatie Bârgăoanu. Însă şi în aceşti ani maicile de aici au fost prigonite de către autorităţile locale: nu li se punea viza de reşedinţă pe buletine, erau alungate în localităţile lor şi amendate, biserica fiind închisă în mai multe rânduri de către trupele de jandarmi trimise aici.

Abia după anul 1980 viaţa de aici intră în normalitate, primarii comunei din acea vreme ajutând obştea mănăstirii să se dezvolte. În 1987 s-a mărit Sfântul Altar, iar la resfinţire a primit un al doilea hram, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, primul hram fiind cel al Sfântului Ierarh Nicolae. Tot în cinstea marelui Tămăduitor Pantelimon s-a înălţat aici o nouă biserică, mare, frumoasă, încăpătoare, sfinţirea fiind săvârşită de ÎPS Vlasie, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România şi având loc în ziua de 5 august 2001.

…Precum floarea bine-mirositoare, răsădită în pământ bun şi adăpată din izvorul de apă vie, aşa şi Mânăstirea Dobru a răsărit, a înflorit şi a crescut ,,din putere în putere”, fiind liman de scăpare, adăpostire şi mângâiere a multor suflete…

Astăzi, sute de credincioși calcă pragul Mănăstirii Dobru. Vin pentru a se ruga și pentru a descoperi acest minunat locaș de cult ascuns în inima Neamțului. 

Elena-Manuela Ursache