IZVOR DA APĂ VIE Tradiții de Boboteaza și Sf. Ion

Boboteaza sau Botezul Domnului este sărbătoarea celebrată de creștini
cu mare drag, fiind a doua sărbătoare din ciclul zilelor de mare sărbătoare ale
noului an, celebrată în ziua de 6 ianuarie, este sărbătoarea care marchează
purificarea prin apă, lustrația generală ce urmează în urma alungării tuturor
forțelor ostile și malefice, apropierea sfârșitul zilelor înfrigurate, dar și al
sărbătorilor de iarnă și totodată, al celor dedicate nașterii lui Iisus Hristos.
Semnificând botezul lui Iisus Hristos în apa Iordanului de către Sf. Ioan
Botezătorul sărbătoarea în ciuda vechimii este legată prin semnificație,
simboluri mistice creștine și păgâne de tradiții și obiceiuri frumoase prin
ineditul lor și semnificația profundă ce a fost păstrată acestei sărbători de
către creștinii ortodocși, cât și cei catolici care are darul de a umple sufletul
oamenilor cu dragoste și să alunge spiritele rele.
Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea sa din Egipt, viețuia în
Galileea, în cetatea sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-și înaintea
oamenilor puterea și înțelepciunea Dumnezeirii Sale până la vârsta de
treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei mai înainte de
treizeci de ani să aibă rânduiala de dascăl sau de preot. Apoi împlinindu-se
cei treizeci de ani și venind vremea dumnezeieștii Lui arătări, „a fost cuvântul
lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimițându-l pe el ca să se
boteze cu apă“. Deci ascultând Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit în părțile
Iordanului, propovăduind botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor.
Pe lângă înțelesurile sale creștine însă, Boboteaza are și o serie de
tradiții și obiceiuri specifice poporului nostru. De Bobotează se trag focuri de
pușcă și de pistoale, la biserică atunci când ies preoții cu crucea spre a face
agheasmă, zicând că picioarele Mântuitorului au fost pe acea lespede ce se
află în apa Iordanului, pe care era făcut zapisul de greșeala lui Adam. Şi când
a călcat Mântuitorul pe ea, a pocnit, cum se aud puștile acum la noi.

Se spune că atunci când Ioan Botezătorul a venit la râu ca să boteze
Domnului Iisus Hristos, ca cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea,
diavolii au venit câtă frunză și iarbă, trăsnind și pocnind pe apa Iordanului, că
se auzea cine știe de unde zgomotul, pentru a întrerupe ceremonia Botezului.
Dar Dumnezeu a rânduit ca preoții să citească și să sfințească apa, iar când
au început oamenii a împușca și-a striga ,,Chiraleisa”, termen ce provine din
neo-greacă însemnând ,,Doamne, miluiește!”,, gheața s-a rupt sub diavoli și
cu toții au căzut în apă și s-au înecat; de aceea acum nu mai sunt așa de
mulți. Pe cei care au mai rămas îi omoară Sf. Ilie cu tunul, iar la om nu mai au
voie sa vină.
La Bobotează, când cufundă preotul crucea în apă, toți dracii ies din ape și
rătăcesc pe câmpuri pustii până ce trece sfințirea apelor. Şi nimeni nu-i vede,
afară doar de lupi, care se iau după dânșii și unde-i ajung, acolo îi și omoară.
Din cauza aceasta se spune în popor că nu e bine să se lase în ziua de
Bobotează rufe întinse la uscat, căci se crede că, atunci când se împușcă din
puști, în decursul sfințirii, precum și când strigă oamenii după sfințirea apei
,,Chiraleisa”,, omul capătă putere, se simte mai tare și mai cu curaj pe când
Ucigă-l-Crucea, fiarele sălbatice și toate blestemele de pe oameni se
împrăștie, se refugiază la locașurile lor prin pădure, anul rămânând curat
până la Sf. Andrei, când fiarele sălbatice revin și rămân până la Crăciun când
le alungă din nou băieții cu colindele, cu pocnetele de bice și cu plugușorul.
De mult la Botezul Domnului se făcea copcă pe gârlă, ca și azi, iar Vodă
mergea cu alai la marginea apei ca și astăzi. După ce crucea era cufundată
în apă, doi sau mai mulți oameni se aruncau după dânsa. Cine o prindea,
acela căpăta bacșiș bun de la Vodă. Cei ce se aruncau erau din cei
bolnăvicioși. După ce scoteau crucea din apă, se însănătoșeau. Şi astăzi se
mai aruncă tinerii mai curajoși în apă după cruce. Din momentul în care
preoții sfințesc apa, atunci toate apele, curgătoare sau stătătoare, rămân
sfințite, timp de două săptămâni, în unele zone se spune că chiar și șase
săptămâni.
În seara de 6 spre 7 ianuarie se strâng mai mulți tineri în fața bisericii și
se pregătesc de iordănit. Apoi a doua zi de dimineață, tinerii călare pe cai
frumos împodobiți purtând în mâini un steag, merg pe la casele oamenilor,
botezând steagul cu apa din fântână.
Unul din tineri, și anume conducătorul, care pe alocuri poartă numele de
popă, duce căldărușa cu agheasmă, în care-și strâng banii, iar ajutoarele din
alai poartă unul săculețul de tămâie și legătura de busuioc, de care este legat
un clopoțel, cu care ,,iordănesc” pe oameni, și un altul, sau mai mulți dacă
satul e mare, poartă o țepușă de lemn, pe care vor strânge bucăți de carne.
După ce stropeau casa cu apă și aruncau tămâie pe acoperiș, rosteau o
urare de belșug și prosperitate: ,,Cum aruncăm apa, Așa să fie holda
bogată.” După ce sfințesc și apa din fântână, cântă Iordanul, aceleași cuvinte
pe care le rostește preotul în ajunul Bobotezei, botează cu busuiocul pe toți
membrii familiei, cu apă sfințită pe cap, iar după aceea, luându-i pe toți de-a
rândul în brațe, îi ridică în sus de trei ori rostind: ,,În Iordan, botezându-te /

Domnul, cu crucea lui cea sfântă/ La anul să fie / An mai bogat / Mult mai
curat.” După care înconjură stropind cu agheasmă casa, grajdurile și alte
acareturi, pentru a nu se apropia șerpii.
În unele locuri stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere căpeteniei
să i se aducă un iordănitor a se lupta cu el. Prin lupta cu iordănitorii, gazda se
făcea mai tare, dobândind putere, căci se credea că în lupta cu iordănitorul,
în timpul luptei, este ajutat de Sf. Ioan. Spre seară tinerii se adună la
marginea satului pentru o întrecere de cai sau ,,încurarea” lor. În felul acesta
se aflau caii iuți sau leneși după care fac apoi o paradă prin tot satul.
Ionii și Ioanele, iordănitorii, îi duc în brațe cu de-a sila la gârlă sau la
fântână ca să-i scalde iar în unele părți se adună în această zi băieții și fetele
anume la fântâni, unde le toarnă cu ciutura apă în cap celor care vin la
fântână după apă. Sunt iertați doar cei ce le dăruiesc câte ceva.
În noaptea de Bobotează gospodarii de la sate scot mesele în curte,
lângă fântână, unde mănâncă, joacă, chiuie și se veselesc. În nordul țării era
mai înainte datină ca tineretul să aprindă un foc mare ritualic, din paie. crengi
și frunze uscate pregătite dinainte. Când flăcările focului se înălțau tinerii
prindeau a juca hora în jurul lui ca apoi să sară pe deasupra flăcărilor. Focului
acesta, ca și jucatul ritualic împrejurul lui se numeau ,,Ardeasca“ și este o
parte componentă a unor ritualuri magice de „îmbărbătare“ a soarelui în
drumul lui spre anotimpul călduros, ritualuri ce se regăsesc, în ceremonialul
Lăsatului de Sec. Este obiceiul, ca de la acel foc, să fie aprinse și arse parțial
niște bucăți de cârpe, care ulterior se păstrează, în speranța că ar fi bune de
leac, afumându-se cu ele la nevoie cei ce suferă de vătămătură și de dureri
de urechi. Totodată pentru evitarea bolilor de urechi, de la Bobotează, nu se
mai spune Plugușorul și nici colinde. Femeile fac o turtă de cenușă
frământată cu agheasmă și o păstrează pentru tot anul, spre a sfinți cu ea
vasele care s-ar întâmpla să se spurce în cursul anului.
În timpul slujbei de sfințirii apelor, sătenii de la mic la mare, se spălau
cu apă de râu în credința că astfel vor fi rumeni și sănătoși tot anul. În ziua de
Bobotează se boteză cu agheasmă sămânța de pus sub brazdă iar cine își
stropește cu agheasmă pușca, va avea succes la vânătoare. De Bobotează,
unii oameni iau o mână de grâu și-l aruncă în pod, zicând: „Să dea
Dumnezeu să crească grâul așa de mare ca până în pod“.
Tradiția populară spune că la Bobotează se deschide cerul și îngerul
păzitor îi spune celui de însurat sau celei de măritat încotro îi va fi norocul. Se
spune că dacă de Bobotează, dimineața, înainte de sfințirea apei, un flăcău
sau o fată se împiedică, alunecă și cade, acea persoană se va căsători în
acel an. Dacă o fată vede mai întâi, printre flăcăii ce se duc sau se întorc de
la sfințirea apei, pe unul călare pe un cal alb, e semn că se va mărita în
câșlegile acelea sau în anul acela. Acum este semnalul ca flăcăii să meargă
pe la casele fetelor de măritat în pețit. În ziua de Bobotează, fetele vor să fie
stropite cu agheasmă în credința că împrăștie popa cu busuiocul pețitorii în
toate părțile.

În această zi sunt interzise certurile în casă, vorbele urâte, sudălmile și
drăcuirile și nu se dă nimic cu împrumut.
În ziua de Bobotează, credința populară spune cum că mamele care au
avut nenorocirea să nască copilul mort sau cărora le-au murit copiii mai
înainte de a fi fost botezați, pentru a nu li se transforma copiii în moroi, iau
agheasmă și se duc împreună cu preotul și toarnă peste mormântul acelor
copii, ca să îi boteze, numindu-i numai Ion sau Ioana în credința că, dacă vor
urma trei ani la rând, acest ritual la Bobotează, pot fi socotiți botezați și trecut
în rândul celorlalți creștini morți.
Alt aspect important al sărbătorii, având aceeași imagine, de graniță
temporală între două anotimpuri „deschiderea cerurilor“, este susținut de
numeroase credințe populare din domeniul meteorologiei: previziunile se
bazează tocmai pe existența acestui moment de cotitură, pe întoarcerea
către anotimpul călduros. Dacă dimineața de Bobotează va fi promoroacă și
sunt țurțuri pe la streșini, primăvara va fi timpurie și frumoasă iar în cursul
zilei de va fi vreme frumoasă are să fie belșug și sănătate. În ziua de
Bobotează crivățul de va sufla cu putere, va fi un an îmbelșugat. Dacă
vremea la Bobotează este geroasă, după ieșirea cu Iordanul se va înmuia iar
dacă vremea a fost blândă, se va înăspri. În tradiția populară se spune că
până la Bobotează e dricul iernii, de la Bobotează crapă gerul iar iarna e pe
ducă.
În popor se spune că: „Dacă am dat Boboteaza la spate, nu-mi mai este
frică de iarnă, am pus mâna pe primăvară!“.
După Bobotează a doua zi se serbează Sfântului Ion Botezătorul
sărbătoare cunoscută în popor şi sub numele de “Sfânt-Ion”,
,,Înaintemergătorul Domnului” sau ,,Soborul Sfântului Prooroc Ioan
Botezătorul” şi marchează punctul final al sărbătorilor de iarnă şi reprezintă
totodată şi încheierea oficială a sezonului rece deschis la Sfântul Nicolae, pe
6 decembrie. Este o lună de iarnă autentică nu numai prin dificultăţile ei dar şi
prin cumularea de sacralitate cu sărbători importante într-un ciclu de treizeci
de zile.
Sfântul Ioan Botezătorul, a fost cel mai mare om care s-a născut pe
pământ din femeie, dar cel mai mic în Împărăţia Cerurilor. El s-a născut cu
şase luni înaintea lui Iisus Hristos, în cetatea Orini. Părinţii Sf. Ioan
Botezătorul au fost Zaharia şi Elisaveta, rudenie a Fecioarei Maria. Elisaveta
nu putea avea copii căci era neroditoare. În timp ce oficierii slujbei, lui Zaharia
i s-a arătat Arhanghelul Gavril, care îl înştiinţează că nevasta sa, Elisaveta va
avea un copil şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt.
Arhanghelul îi mai spune că numele copilului său va fi Ioan. Pentru că nu a
crezut spusele îngerului, Zaharia rămâne mut până la naşterea fiului său.
După ce Elisaveta a născut, Zaharia a spus că numele copilului va fi „Ioan”.
La vârsta de 30 de ani, Ioan Botezătorul a primit chemarea.
Misiunea pe pământ a Sfântului Ioan a fost aceea de a pregăti poporul
pentru primirea lui Mesia şi de a-L descoperi pe Acesta şi a-L face cunoscut

poporului lui Israel. Mesajul pe care Sfântul Ioan îl transmitea era ,,Pocăiţi-vă,
că s-a apropiat împărăţia cerurilor!’’.
Evanghelistul Ioan reda mărturia Botezătorului: ,,Cel ce m-a trimis pe
mine să botez cu apă, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul
pogorându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul
Sfânt. Şi am văzut şi mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu’’ .
Sfântul Ioan a fost un model al smereniei, un îndreptar pentru fiecare
dintre noi spre a ne birui mândria şi de a avea capacitatea de a ne jertfi
pentru aproapele nostru, aşa cum a făcut el pentru Iisus Hristos şi cum singur
mărturiseşte că ,,Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească.”
În fiecare an, pe 7 ianuarie sărbătorim Soborul Sfântului Ioan
Botezătorul. Biserica noastră creştin-ortodoxă i-a închinat Sfântului Ioan
Botezătorul mai multe date la care este prăznuit şi anume pe 23 septembrie
se sărbătoreşte zămislirea lui. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este
sărbătorită în fiecare an pe 24 iunie, tăierea capului pe 29 august, prima şi a
doua aflare a capului sunt prăznuite pe 24 februarie, iar a treia aflare a
capului pe 25 mai.
După cum este obiceiul, Biserica a rânduit ca după unele mari sărbători
ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului
să fie cinstit principalul personaj secundar al marii sărbători. Astfel, în ziua
după Botezul Domnului se face prăznuire de sfântul Ioan Botezătorul şi
Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în
pustie ,,Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !”, turtureaua pustiei
care a bine-vestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti, răsăritul ce a
vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la
graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament.
Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia
Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus, Ioan îşi împlineşte misiunea
botezând pe Iisus în apele Iordanului.
În tradiţia populară unele sate din nord încă se mai practică obiceiul
Vergelului sau spargerea Crăciunului şi se manifestă prin ospeţele şi
manifestările orgiastice care păstrează amintirea manifestărilor specifice
cultului zeului Dionisos, iar în nord aceiaşi petrecere zgomotoasă a femeilor
căsătorite, organizată în aceiaşi zi este numită Ziua Femeilor, Iordănitul sau
Tontoroiul Femeilor, de fapt, un ritual strict, o petrecere a nevestelor bătrâne
care primeau în grupul lor pe cele mai tinere. Fetele de măritat pregăteau
coşuri cu mâncare şi băutură şi însoţite de feciorii din sat, care plătesc
muzicanţii, merg în curtea unde se ţine Vergelul. În horă intră fetele care se
vor mărita în cursul anului, petrecerea încheindu-se cu o masă mare care, de
asemenea, curmă oficial şirul sărbătorilor de iarnă. Dimineaţa ospăţul se
încheia cu deplasarea tuturor participanţilor la râu şi stropirea lor cu apă. În
paralel se practică şi ,,Iordaneala’’, adică stropitul oamenilor cu agheasmă
nouă, luată de la biserică în ziua de Bobotează, pentru a fi feriţi de boli în
decursul anului.

De Sfântul Ioan Botezătorul în puţine zone mai dăinuie un alt obicei
frumos moştenit din practicile păgâne, numit ,,Zăuritul” sau ,,Udatul Ionilor” la
persoanele ce poartă acest nume sfânt. La porţile tuturor care au acest nume
se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Mai mult,
cei care au acest nume sunt purtaţi cu mare alai prin sat până la râu, unde
sunt botezaţi sau purificaţi. Se spune că dacă un flăcău a fost „iordănitor” un
an, trebuie să continue trei ani la rând.
Tradiţia mai spune că de Sfântul Ioan toată lumea trebuie să fie veselă,
să petreacă pentru că cine nu se veseleşte în această zi va fi trist tot timpul
anului.
Sfântul Ioan fiind protectorul copiilor sărbătoarea se ţine pentru ca
pruncii să se nască sănătoşi, fără malformaţii sau diformi.
Creştinii respectă această zi şi o sărbătoresc aşa cum se cuvine pentru
a fi sănătoşi şi feriţi peste an de necazuri, pentru a avea noroc şi spor în ceea
ce fac şi să le fie ferite gospodăriile de foc şi animalele de fiarele sălbatice
Credința populară spune că după Sfânt-Ion se duce neaua ,,se botează
gerul”, adică se înmoaie frigul şi începe să se facă mai cald. Dacă iarna a
adus-o Sfânt-Nicoară cu cal alb, Sfânt-Ion va merge pe cal negru, adică va
duce iarna.
Dacă în această zi va fi ger, vitele vor fi sănătoase peste an.
Ioan este un nume iudaic: ,,Iohanan” prescurtare din ,,Iehohanan” ce se
traduce prin ,,Dumnezeu s-a milostivit”. Foarte mulţi români poartă numele de
Ion (forma neaoşă), Ioan sau Ioana sau diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică,
Nica, Ionuţ, Onut, Ionela, Nela, Ionica sau Oana, alcătuind cea mai bogată
familie onomastică din România.
La mulţi ani, tuturor cititorilor ce poartă numele Ion şi al derivatelor sale !
Dan HORGAN

Bibliografie:
– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti,
1976.
– Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.
– Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională”
Bucureşti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc.
Editura: Electra, 2011
– Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.
– Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
– Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
– Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
– Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.
– Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.
– Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.
– Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.
– Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009
– Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

– Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.
– Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.
– Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
– Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.
– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.