„Oameni care au fost”.  Ion Agârbiceanu, prozator, academician, canonic şi protopop unit
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „În viaţă, nimeni nu trăieşte din sufletul altuia, ci fiecare din sufletul lui.” -Ion Agârbiceanu

Oameni buni, ca de obicei, joia, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câteva frânturi din viețile unor oameni care au marcat istoria, viața și cultura nației noastre. Astăzi va fi vorba despre un scriitor de seamă și mare om de cultură.Una dintre personalitățile de seamă ale culturii noastre a fost cel care a s-a numit Ion Agârbiceanu și care aplecat la cele veșnice într-o zi de 28 mai în anul1963. Cine a fost Ion Agârbiceanu? Ion Agârbiceanu (născut la 12 septembrie 1882, la Cenade, comitatul Alba de Jos și trecut la cele veșnice la Cluj) a fost scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, academician, canonic şi protopop unit al Clujului. El a fost al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Fiind pădurar priceput și gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl său se va muta mai târziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului. În anul1889, Ion Agârbiceanu începe şcoala în satul său natal, iar din anul1892 a urmat la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, trecând examenul de bacalaureat în anul 1900. Către sfârşitul vieții sale de licean îndrăznește să se apropie de literatură şi trimite revistei „Unirea” din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate sub pseudonimul Alfius. Mai apoi, cea dintâi scriere literară semnată cu numele său apare în anul 1901, tot în „Unirea”, an în care începea şi colaborarea la revista „Familia”, cea înființată cu mai multr decenii în urmă de orădeanul Iosif Vulcan. Între anii 1900 şi 1904, îl aflăm a fi student al Facultăţii de Teologie din Budapesta, acolo unde se integrează foarte bine în cercul studenţilor români, participând la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi. El a continuat să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi niște schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (în perioada1902-1903), semnate sub pseudonimul „Potcoavă”, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (în perioada 1903-1904), iar la „Sămănătorul” trimite versuri în 1903. Prestigiul  său literar ia un avânt semnificativ începând cu anul 1902, atunci când începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. În timp, Agârbiceanu va rămâne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte. Mai apoi, din iulie 1904, atunci când a absolvit facultatea, şi până în toamna anului 1905,activează ca „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, atunci când se întoarce la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. Fiind ipodiacon şi apoi diacon, a fost hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, a fost numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, acolo unde a activat până în mai 1910.

În plan literar, a dobândit ceva notorietate cu volumul „De la ţară” (1906), pentru care este premiat, în anul1907, de ASTRA, colaborează la „Viaţa românească” (din 1906), la „Revista politică şi literară” (Blaj), „Lupta” (Budapesta), „Neamul românesc literar”, „Falanga”, apoi la „Cosânzeana” (Orăştie), „Tribuna” şi „Românul” (Arad), continuând să publice în „Luceafărul”, „Foaia poporului”, „Viaţa românească”. Mai apoi, fiind transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului. În anul 1910, îi apar volumele „În întuneric” şi „Două iubiri”, în 1912, îi apare „Schiţe şi povestiri”, în 1914 „De la sate” şi romanul „Arhanghelii”. Abia în această epocă, Ion  Agârbiceanu se familiarizează cu marea proză universală, mai ales franceză şi rusă, citind mult din Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, L. Andreev. Fără a renunţa la povestire, el se dedică romanului şi scrie, pe unele publicându-le deocamdată în reviste, „Legea trupului (Povestea unei vieţi)”, în 1912, „Căsnicia lui Ludovic Petrescu”, tot în 1912, „Legea minţii (Povestea altei vieţi)”, în 1915. Mai apoi,în toamna anului 1916, se refugiază din Ardeal, mai întâi la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în SUA, prin Rusia, dar evenimentele tulburi de acolo îl întorc din drum. Așa că, în 1917, îl găsim la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul”, apoi la „Neamul românesc”. A fost numit preot militar al Corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, el renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, şi pe care îl editează în perioada februarie 1919 şi martie 1927. Pentru el, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări și îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. În iunie 1919, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921, devine preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, iar în 1923, ajunge membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvârşirea Unirii, ridicând probleme specifice Transilvaniei şi încercând să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii.

Experienţa socială acumulată de el până la 1916 îl face să judece atent viaţa politică de după Unire. Fiind membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat și pasional în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Acesta a fost și motivul care l-a făcut să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în anul 1927, Partidului Poporului. În anul 1928, a fost numit în conducerea ASTRA. De asemenea, el  colaborează la alte reviste şi ziare, printre care se aflau: „Adevărul literar şi artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Cele trei Crişuri”, „Lamura”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „Societatea de mâine”, „Ţara noastră”, „Universul literar”, „Propilee literare”, „Darul vremii”, „România literară”, continuă colaborarea la „Viaţa românească”, „Cosânzeana” etc. Tot acum îi apar volumele „Legea trupului (Povestea unei vieţi)” (1926), „Legea minţii (Povestea altei vieţi)” (1927), „Stana” (1929), „Biruinţa”, „Dactilografa” şi „Dolor” (1930), „Răbojul lui Sf. Petre” (1934), „Minunea” (1936) și ediţia a doua din „Arhanghelii” (1932). De asemenea, el nu-şi uită nici obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios. În anul 1930, a fost numit protopop al districtului, iar în anul următor, 1931, a fost numit arhidiacon, canonic al bisericii catedrale. Ostil violenţei de orice fel, condamnă public mişcările extremiste de dreapta ce-și făceuseră apariția în viața societății românești. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna”, în fruntea căruia s-a aflată până în august 1940. Semnând în ziare fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dând sfaturi şi criticând cu blândeţe.

Dezmembrarea ţării, care a avut loc în 1940, în etapele pe care le știm, îl fac să se refugieze la Sibiu, unde a rămas până în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani. Îi apar, în această perioadă, „Amintirile” (1940), „Jandarmul” şi „De vorbă cu Ilarie” (1941), „Domnişoara Ana”, „În pragul vieţii” şi „Rana deschisă” (1942), „Vremuri şi oameni. Lume nouă” (1943), „Vâltoarea” (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase („Faţa de lumină a creştinismului” fiind cea mai notabilă). Alte romane, precum „Acasă” şi „Pe drumuri”, îi sunt interzise de către cenzură. Odată cu încheierea războiului, Ion Agârbiceanu se întoarce la Cluj, în martie 1945. După o relativă eclipsă în „epoca proletcultistă”, este ales, în anul1955, membru onorific al Academiei RPR. Tematica, mediul şi personajele povestirilor lui Agârbiceanu sunt variate, dificil de clasificat, deoarece scriitorul abordează, după preceptele realismului, domeniile cele mai diverse şi foloseşte în mod curent împrejurările autobiografice.

Solemnitatea povestirii sale este rece la prima vedere, neprietenoasă, privirea ageră şi iscoditoare păstrând o urmă de neîncredere generată, probabil, de timiditate. Scriitorul are un amplu repertoriu de situaţii dramatice, generate mai ales de stingerea şi reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri clare. Personajele lui Ion Agârbiceanu sunt, generic vorbind, nişte inadaptabili, „împresuraţi de o aură a muceniciei”. Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieţii”, Agârbiceanu îi face să parcurgă experienţe dureroase, pentru a le arăta adevărata personalitate. În înțelegerea sa, „a trăi” înseamnă pur şi simplu „a trăi”, a te lăsa cuprins şi dominat de izbucnirile vitalităţii. Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de trăitori la oraș, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor mai depersonalizaţi. Intelectualii descriși de el sunt puţin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite, pe când personajele coborâtoare imediat din ţărănime păstrează o mare forţă expresivă şi, mai ales, „își găsesc locul” în naraţiune.

Ion Agârbiceanu, prozator, academician, canonic şi protopop unit

Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place mult să detalieze și de  aici vine şi înclinarea sa pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. De povestiri, romanele sale se deosebesc mai ales prin caracterul exemplar al personajelor şi prin cel pilduitor al situaţiilor. Interesant este că, izolat şi timid, Agârbiceanu a ignorat opiniile critice despre el, aflându-le doar accidental, pe unele. Ion Agârbiceanu și-a petrecut ultimii zece ani și jumătate din viață sub un regim comunist care a scos în afara legii biserica sa unită cu Roma, refuzând să colaboreze. O mare parte dintre lucrările sale, scrise în litera și spiritul transparenței moralismului său creștin, s-a dovedit incompatibilă cu noua ideologie și aceste lucrări au fost limitate de către cenzura comunistă. Cu toate acestea, regimul comunist l-a considerat util pentru imaginea sa și i-a oferit diverse onoruri.

Ion Agârbiceanu, prozator, academician, canonic şi protopop unit

Mai apoi, întreaga contribuție literară a lui Ion Agârbiceanu a fost disponibilă publicului începând cu anii ’90 ai secolului trecut, dar el rămâne, din păcate, un autor, în mare parte, uitat, cu o singură mare excepție, romanul „Fefeleaga”. Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

http://www.autorii.com/scriitori/ion-agarbiceanu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ion_agarbiceanu.htm

http://www.viatasiopera.ro/agarbiceanu-ion/biografie.html

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/ion-agarbiceanu-125-ani-de-la-nastere-88395.html

https://www.globalinfo.ro/z/biografie_ion_agarbiceanu.htm

https://www.rador.ro/2022/09/12/portret-scriitorul-ion-agarbiceanu-140-de-ani-de-la-nastere/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2022/09/12/o-personalitate-pe-zi-scriitorul-ion-agarbiceanu–977261

https://radiorenasterea.ro/ion-agarbiceanu-scriitor-roman/

https://romanialiterara.com/2022/11/ion-agarbiceanu-100-arhanghelii-iubire-aur-si-decadere/

https://portal.revistatimpul.ro/timpul-alba/ion-agarbiceanu-a-fost-un-scriitor-si-preot-greco-catolic-nascut-la-cenade-judetul-alba/