În mâinile cui ne lăsăm copiii

            Timpul solicită din ce în ce mai mult pe oameni. Rareori ne permitem concedii mai lungi, ieşiri cu prietenii sau odihnă prin deconectare de la tot ce înseamnă împrejur. Asta fiindcă trebuie să afectăm foarte mult timp supravegherii copiilor noştri, pe lângă toate celelalte obligaţii ale vieţii. Adesea venim acasă de la serviciu atât de extenuaţi, încât considerăm că şi cea mai subţire şoaptă pe care am rosti-o ne va seca definitiv de energie. Nici nu mai încape vorba despre comunicarea educativă cu odraslele noastre! Ei au energie, pun o sumedenie de întrebări la care trebuie să răspunzi pe înţelesul lor dacă nu vrei ca o întrebare să mai nască vreo trei.

 Nevoile lor de cunoaştere prin întrebări sau prin explorarea mediului înconjurător trebuie să fie îndrumate de către noi, părinţii. Dar de unde să mai găsim atâta energie? Am lăsat-o pe toată la locul de muncă, la cumpărături sau în slalomul drumului către casă.

Iată de ce, când ajungem acasă istoviţi, preferăm să ne izolăm total. Pentru a salva ultima picătură de putere vitală ce ne-a mai rămas. Dar cei mici nu se lasă! Ne îmbie să ne jucăm cu ei, se prefac că le e foame sau că îi doare ceva numai ca să capete atenţie, ne asaltează, într-un final, cu o mulţime de întrebări. Nu avem cum să-i reducem la tăcere decât satisfăcându-le nevoile. Dar cine mai are putere de joacă? Cine mai poate gândi coerent pentru a răspunde întrebărilor? Cine mai poate umbla brambura prin casă ca să le arate şi să le denumească obiecte şi fenomene? Noi nu!

Ce e de făcut!?

Tehnologia ne vine în ajutor şi ne oferă cea mai bună soluţie în ceea ce priveşte găsirea unei bone de încredere. Device-ul! Indiferent de marcă, diagonala ecranului, proprietar, îl încredinţăm copiilor care învaţă foarte repede să îl folosească. Suntem fericiţi că ne lasă să ne tragem sufletul şi ne gândim că într-adevăr e şi tehnologia asta bună la ceva. Însă, cu timpul, copiii noştri nici nu o să ne mai bage în seamă, o să plângă după un joc pe telefon, tabletă sau calculator. O să vorbim singuri, mâncarea pregătită pentru ei va rămâne neatinsă, vor da buzna la toaletă în ultimul moment, până şi în parc, la locul de joacă, vor sta tot cu ochii în noua descoperire.  Sau nici nu vor mai vrea să iasă din casă. Vor vorbi numai despre personajele sau acţiunile din jocurile sau filmele ce le văd pe ecrane iar noi nu vom avea cum să interacţionăm cu ei pentru că nu am avea subiecte comune de discuţie. Crescând, locuinţa va fi pentru ei numai mediul în care se vor transpune în lumile fantastice pe care tehnologia  le-a inserat în mintea lor. Depinde de noi dacă vrem să-i aducem la realitate mai curând. Dacă ne complacem în aceste circumstanţe, ne vom înstrăina complet de ei şi vom deveni numai nişte sponsori.  Pentru plata abonamentului de telefon, pentru plata internetului sau pentru achiziţionarea unui alt device mai performant.  Sponsori,  nu părinţi! O să ne cadă greu! Dar, iniţial, noi am dorit-o, chiar dacă nu voiam să se ajungă aici!

Nu spun că trebuie să ţinem copiii izolaţi de ce înseamnă tehnologie, ci doar să monitorizăm permanent gradul în care sunt dependenţi de ea.

Ce-i mult, strică, ce-i puţin, n-ajunge!

Calea de mijloc este cea mai bună!

Iulia Chiper