„Mașina Timpului”. În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă.”-  Papa Ioan Paul al II-lea

Stimate amice și stimați amici, voi profita, din nou, de faptul că aici avem oricând acces la „Mașina Timpului” și putem face călătorii înapoi în timp oricând dorim, măcar pe baza unor surse care au binevoit a ne lăsa scrise fapte, date și-ntâmplări despre cele care „au fost”! Astfel, vă propun și azi o călătorie înapoi cu multe decenii, tot într-o lună de început de an și să ne aducem aminte că-ntr-o zi de 15 ianuarie a anului 1943, Mihai Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe al României de la acea dată, propunea omologului său italian, contele Galeazzo Ciano (unul dintre „aliații” care nu ne-a iubit prea mult, dimpotrivă), ieșirea simultană din război a Italiei, României și Ungariei. Răspunsul îl știm deja, pentru că timpul a demonstrat că acest demers nu a avut niciun rezultat, iar propunerea lui Mihai Antonescu a fost repetată și în vara aceluiași an, dar tot fără rezultate. Înainte de a trece la subiectul propriu-zis, trebuie să ne oprim pentru câteva rânduri la marea încleștare desfășurată pe frontul de Est în arealul Stalingradului. De ce? Pentru că, după cum se cunoaște azi, bătălia de la Stalingrad, încheiată la 2 februarie, tot în 1943, a fost, fără vreun dubiu, un punct de cotitură în desfășurarea celui de al doilea război mondial și a jucat un rol important și în atitudinea ulterioară a decidenților români față de mersul războiului. Această mare bătălie a fost una în care au fost angrenați, conform tuturor surselor „care contează”, aproape trei milioane de combatanți, iar pierderile au fost, ca atare, imense. Aceste pierderi au fost estimate de mai multe surse la 628.000 de militari în rândul trupelor germane, italiene, maghiare și române și la peste un milion de militari sovietici și vreo 40.000 de civili. Referitor la civili, părerea mea personală (care contează mai puțin, firește) este că această cifră este cu mult mai mare. Dar mai trebuie să ne gândim și la faptul că cifrele furnizate de regimul sovietic au fost întotdeauna puse sub semnul întrebării…Mai trebuie adăugat și că, în urma capitulării din 2 februarie 1943, sovieticii au capturat circa 90.000 de prizonieri dintre care doar vreo 6.000 ar fi supraviețuit. Această bătălie a fost una în care forțele Axei au pierdut cam un sfert din efectivul total de pe Frontul de Est și nu și-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri grele. Istoria noastră ne mai spune că armata română a participat la această mare bătălie și a înregistrat pierderi uriașe, circa 155.000 de militari căzuți sau dispăruți (dintre care șase generali). Am ținut să amintesc acest moment de cotitură care a fost, poate, chiar momentul în care Ion Antonescu a înțeles că soarta războiului a luat-o într-o direcție perdantă pentru România, iar alianța cu Germania nazistă ar putea duce România spre un dezastru iminent. Mareșalul Antonescu a constatat anterior, de altfel, că niciunul dintre avertismentele formulate de comandanții români privind vulnerabilitatea liniei frontului româno-german în fața unei probabile ofensive sovietice nu a fost luat în seamă în seamă de către comandamentele germane. Privind „de sus” pe aliați români, mulți comandanții germani au acuzat armata română că a cedat prea ușor presiunii sovietice, în condițiile în care nicio cerere de întăriri ori sprijin nu a fost aprobată de către comandamentul german și nici avertismentele românești n-au fost băgate în seamă! Istoria ne mai spune și că aceste învinuiri nedrepte au provocat reacții firești din partea lui  Antonescu. Nu încerc „să spăl” aici amintirea nimănui și nici să ridic statui, dar trebuie să privim, atât cât se poate, cât mai obiectiv faptele istorice!

Anterior capitulării de la Stalingrad, într-o telegramă trimisă la 9 decembrie1942 către feldmareșalul german Manstein, se sublinia că România a pus la dispoziția Germaniei aproape totalitatea forțelor sale militare „îndeplinind un rol european foarte îndepărtat de modestele ei idealuri naționale și politice”, dar i-a și subliniat că „această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligațiune fără restricțiuni” pentru că, „nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce considerăm noi a da, între Germania și România neexistând până la această dată nicio convenție, nici politică nici militară.” Poate fi și aici una dintre vinile lui Antonescu în a oficializa sau nu alianța cu Germania pentru continuarea războiului dincolo de Nistru! A crezut într-un „gentlemen’s agreement” și a fost luat de fraier! Dar asta este istoria și totul se plătește! În respectiva „misivă” trimisă lui Manstein, amintind și despre comportamentul discriminatoriu al trupelor germane față de militarii români, Antonescu nota că soldatul român „nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puțin de un camarad de arme, chiar când greșește. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile…nu poate fi pedepsit decât de ofițerul român.” Tot în marja neînțelegerilor cauzate de mersul mai prost al războiului, trebuie să amintim și nemulțumirile provocate la București de acțiunile generalului Hauffe, șeful Misiunii Militare Germane în România, un susținător fervent al Mișcării Legionare, „mentorul” unui foarte activ serviciu de spionaj în țara noastră, dar și cel care, mințind cu bună știință eșaloanele ierarhice militare superioare românești, afirmase că, în spatele frontului român de pe Don, s-ar afla desfășurate două divizii germane de infanterie gata să intervină la nevoie în sprijinul marilor unități românești prinse în durele lupte de la Stalingrad și împrejurimi. Minciuna mai mult decât evidentă a generalului Hauffe a fost demonstrată foarte simplu după ce, la ordinul lui Ion Antonescu, un avion militar românesc trimis în recunoaștere a constatat absența totală a oricăror unități și mari unități germane care ar putea susține frontul românesc. În ceea ce-l privește pe „mincinos”, la cererea mareșalului Antonescu, Adolf Hitler l-a înlocuit pe generalul Hauffe cu generalul Hansen. Se pune întrebarea legitimă dacă  și-a dat seama Ion Antonescu în timpul și imediat după bătălia de la Stalingrad dacă războiul este pierdut sau nu…Unii spun că acesta ar fi încercat să tatoneze o schimbare politică, iar alții îl blamează, afirmând că nu a încercat nimic…Percepțiile ni le poate schimba doar lectura și studiul! Și/sau faptul că avem sau nu aceeași bibliografie!

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

La început de an 1943, pe 10 ianuarie, avea loc la Cartierul General al lui Hitler de la Rastenburg, o întâlnire a acestuia cu mareșalul Antonescu, în cadrul căreia s-a încercat aplanarea diferendelor apărute pe parcursul bătăliei de la Stalingrad, inclusiv prin angajamentul Germaniei de a furniza cantități însemnate de armament necesar refacerii armatei române. Anterior, la alte întâlniri similare, Hitler promisese „chestii” similare, dar pe teren, militarii români luptau tot „la baionetă” și-n izmene rupte, încercând să facă față unor forțe sovietice din ce în ce mai bine dotate (mai ales de către americani, ceea ce „uită” azi rușii)…Câteva zile mai târziu, vicepremierul Mihai Antonescu se întâlnea cu ambasadorul italian la București, iar la mijloc de ianuarie 1943, acest ambasador prezintă la Roma propunerea lui Mihai Antonescu pentru ieșirea simultană din război a Italiei și a României. Mulți afirmă că mareșalul n-ar fi știut despre demersul colaboratorului său, dar este foarte greu de crezut că demersul celui mai apropiat colaborator al lui Ion Antonescu s-ar fi făcut fără știrea și aprobarea acestuia. Nu putem fi chiar atât de naivi!

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

Vă propun să ne întoarcem puțin cu câțiva ani înainte, atunci când, după ce generalul Ion Antonescu a devenit „Conducător al statului” iar regele Carol al II-lea s-a văzut în postura de a fi nevoit să abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica externă românească a parcurs rapid şi decisiv ultimii paşi pe drumul către integrarea în sistemul politic şi diplomatic al Axei, de care nu prea avea scăpare în contextul geopolitic de atunci. La scurt timp după sosirea trupelor germane pe teritoriul românesc, în octombrie 1940, în pregătirea războiului împotriva URSS pe care Hitler îl pregătea pas cu pas, Ion Antonescu a semnat, în luna noiembrie 1940, adeziunea României la Pactul Tripartit, unde fusese invitat insistent să adere. Câteva luni mai târziu după această „alipire” a României la această alianță (care tocmai ce ne ciuntise anterior țara), la data de 12 iunie 1941, la München, în cursul întrevederii pe care a avut-o cu Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, în numele poporului român, că România va participa, alături de Germania, cu toate forţele sale la războiul împotriva URSS. Iar țara noastră a participat din prima clipă a declanțării operației Barbarossa împotriva sovieticilor, iar, la sfârşitul acţiunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice româneşti anexate de URSS în urma notelor ultimative din iunie 1940, generalul Ion Antonescu a optat, în contradicţie cu poziţia exprimată de către reprezentanţii partidelor istorice aflate în opoziţie, pentru continuarea participării armatei române la războiul din Est împotriva sovieticilor. În opinia lui Ion Antonescu, doar prin această continuare a luptelor alături de Germania, România putea să spere, după o eventuală viitoare înfrângere a URSS, că va determina Germania să anuleze „Arbitrajul” de la Viena din august 1940, adică actul pe care majoritatea dintre noi îl știm drept Dictatul de la Viena. Pe plan extern, în condiţiile în care şi Ungaria şi Finlanda au continuat să participe activ la războiul anti-sovietic, Marea Britanie a declarat război acestor state, dar şi României, la data de 5 decembrie 1941. Ulterior, la câteva zile după intrarea în război a SUA, după atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, România, urmând exemplul Germaniei şi Italiei, le va declara la rândul ei război. SUA, la drept vorbind, nu prea a „băgat în seamă” declarația României, dar, la insistenţele Moscovei, se vor considera oficial în stare de război cu statul român începând cu data de 5 iunie 1942, atunci când vor notifica acest lucru în mod oficial, iar câteva zile mai târziu, la data de 12 iunie 1942, a avut loc şi primul bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploieşti, bombardament care nu și-a atins scopul planificat.

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

Totuși, evoluţia nefavorabilă a războiului de pe frontul din Est, începând cu sfârşitul anului 1942, îl va determina pe vicepremierul guvernului român și ministrul de externe, Mihai Antonescu, să caute niște soluţii pentru pregătirea ieşirii din război a României. În acest scop, Mihai Antonescu a obţinut sprijinul şi colaborarea ministrului italian la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, oficial cu care împărtăşea convingerea că aliaţii Germaniei, inclusiv Italia, trebuie să încerce să evite dezastrul care se prefigura pentru Reich, dar şi pentru statele mmbre ale Axei. Drept urmare, memorandumul convenit cu Mihai Antonescu a fost înmânat de Renato Bova Scoppa contelui Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, în ziua de 15 ianuarie 1943, așa cum menționam pe la începutul acestor rânduri.

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

Dar contele Galeazzo Ciano nu l-a putut convinge pe „Il Duce”, adică pe Benito Mussolini, de justeţea şi oportunitatea propunerilor înaintate de Mihai Antonescu, rezultatul obţinut fiind respingerea acestora, dar şi demiterea lui Ciano din funcţia de ministru de Externe. Așa că, pe 6 februarie 1943, Benito Mussolini l-a concediat pe ginerele său, contele Galeazzo Ciano, din funcția de ministru de exserterne al Italiei, după ce tot el îl numise pe acest post. Dacă inițial italienii se „îmbătaseră cu apă rece” apropo de câteva succese militare inițiale împotriva unor adversari mult mai mici, istoria și războiul au demonstrat, încă o dată, că sunt imprevizibile, iar după o serie de înfrângeri ale Axei în Grecia și în Nordul Africii, contele Ciano a început să susțină varianta încheierii unui acord de pace cu Aliații. Cum menționam anterior, Mussolini era total împotriva acestui scenariu și drept urmare, pe 6 februarie 1943, l-a concediat pe Ciano, care a fost trimis pe post de ambasador la Vatican.  Din punctul de vedere al părții române, acest prim eşec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate de aderarea la Pactul Tripartit şi de participarea la războiul anti-sovietic nu îl va dezarma însă pe Mihai Antonescu în încercările sale. Ministrul român de Externe a optat pentru o nouă abordare, insistând pe încercarea de a se valoriza, de către diplomaţii români aflaţi la post în capitalele lumii, a oportunităţilor pe care le ofereau statele neutre pentru iniţierea de contacte directe cu reprezentanţi ai anglo-americanilor. Firește, stând foarte bine la capitolul „spionaj”, această veritabilă „efervescenţă” a acţiunilor româneşti în cercurile diplomatice din statele neutre nu a trecut neobservată la Berlin. Drept urmare, la puțin timp după inițierea aceasta de contacte, în cursul întrevederii care a avut loc la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943, Adolf Hitler i-a prezentat mareşalului Ion Antonescu un material amplu privind „iniţiativele” diplomatice româneşti în statele neutre, subliniind că responsabilitatea acestora aparţine ministrului român al Afacerilor Străine, vicepremierul său Mihai Antonescu. Firește, în cadrul întrevederii, mareşalul Antonescu s-a arătat uimit şi a reafirmat loialitatea României faţă de Germania până la sfârşitul războiului, dar a ţinut, în același timp, şi să-şi apere principalul colaborator, afirmând că nu este posibil ca acesta să fi iniţiat negocieri de pace cu anglo-americanii. Personal, nu cred, sub nicio formă, că mareșalul nu a știut nimic de demersurile vicepremierului său! Dovadă că mareşalul Antonescu ştia foarte bine ce se petrece și că era de acord cu asta, trebuie amintit că el însuşi l-a însărcinat ulterior, în septembrie 1943, pe ataşatul militar al României la Ankara să le comunice Aliaților anglo-americani că românii vor coopera cu trupele anglo-americane, dacă vor intra în România, şi le vor pune la dispoziţie 22 de divizii complet echipate. Speranţele românilor erau legate de mult aşteptata debarcare a anglo-americanilor în Balcani, care nu s-a mai produs, pentru că odată cu „Conferinţa Celor Trei Mari” de la Teheran (Stalin, Roosevelt și Churchill), la sfârşitul anului 1943, URSS va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european. Fiind pus la curent de mareșal cu suspiciunile (rezonabile și dovedite, de fapt) germane, Mihai Antonescu îşi va reorienta demersurile începute, din nou, înspre Italia şi, la data de 1 iulie 1943, i-a propus lui Benito Mussolini, în cursul întrevederii avute cu acesta la reşedinţa Ducelui de la Rocca della Caminate, să ia iniţiativa unei oferte de pace către aliaţii anglo-americani, cu sprijinul şi în numele tuturor „micilor aliaţi” ai Germaniei. „Ducele” şi-a arătat disponibilitatea de a participa la acest demers, dar istoria l-a adus în postura de a-și plăti datoriile față de ea și, la 25 iulie 1943, a fost înlăturat de la putere, consecinţa directă fiind sfârşitul inițiativei avute de ministrul român de Externe.

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

Situația generală începea să piardă mult din culorile mai „roz” de pe la începutul campaniei din Est, iar înfrângerile suferite de către armatele germane și ale aliaților lor pe frontul de Est, precum şi ofensiva generalizată a Armatei Roşii l-au determinat, în cele din urmă, pe mareşalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forţe armate în România înaintea sosirii trupelor sovietice. Astfel, așa cum aminteam anterior, din ordinul mareşalului Ion Antonescu, la data de 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României la Ankara, în Turcia, i-a comunicat ataşatului militar britanic de acolo, generalul A.C. Arnold, că „românii vor coopera cu trupele anglo-americane care ar intra în România şi că acestora li se vor pune la dispoziţie importante resurse financiare şi alimentare, combustibil şi 22 de divizii complet echipate”. Istoria ne-a dat cu tifla, din păcate, iar speranţele româneşti puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită inițial, se pare, de către premierul britanic Winston Churchill, au fost însă risipite la „Conferinţa celor Trei Mari” care a avut loc la Teheran în 28 noiembrie – 1 decembrie 1943. Practic, din acel moment, URSS devenea stăpâna „arealului” sud-est european și va fi cea care va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european. Practic, iminenta pătrundere a Armatei Roşii în zona Balcanilor, precum şi perspectiva ca tancurile sovietice încărcate cu „mujici” înarmați să-şi deschidă drumul nestingheriți spre Marea Mediterană, i-au convins pe britanici să înceapă tratative cu URSS pentru delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. Așa că, la data de 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, şi ambasadorul sovietic, Feodor Gusev, au început negocieri, la Londra, pentru recunoaşterea preponderenţei sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia. În paralel, istoria ne mai spune că preşedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat american, şi-a dat acordul personal pentru o înţelegere bilaterală anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni. Firește, guvernul român (dar şi opoziţia) de la Bucureşti, care nu erau la curent cu aceste evoluţii din tabăra Aliaţilor, au continuat să spere într-o înţelegere cu anglo-americanii, „marotă” care a continuat și după ce sovieticii au pus cizma în teritoriile românești și au instaurat regimul comunist. Astfel, la Cairo, prinţul Barbu Ştirbey, emisar al opoziţiei plecat în primăvara anului 1944 (dar plecat cu aprobarea mareşalului Ion Antonescu, că altfel nu avea cum), negocia, secondat apoi și de Constantin Vişoianu, cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi Uniunii Sovietice. Firește că  acum lștim că erau negocieri purtate „în gol”, menite să nu aibă vreun rezultat palpabil și pozitiv pentru România, a cărei soartă era deja decisă. Aliaţii anglo-americani nu vedeau însă în aceste tratative decât un nou mijloc de a-i induce în eroare pe germani referitor la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în Europa. După debarcarea din Normandia  din 6 iunie 1944, puterile aliate nu au mai acordat nicio atenție și nu au mai continuat negocierile de la Cairo cu reprezentanții opoziției românești, deşi aceasta transmisese Aliaților un plan de acţiune pentru înlăturarea de la putere a guvernului Antonescu.

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

Trebuie menționat adiacent că, în paralel cu discuţiile/negocierile de la Cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu reprezentantul guvernului Antonescu, dar şi cu cel al opoziţiei de la București. Astfel, s-a ajuns în situaţia în care la Stockholm sovieticii negociau de fapt cu două echipe româneşti de negociere. Una era condusă de Frederic Nanu, în numele mareşalului, iar cealaltă era coordonată de secretarul legaţiei româneşti, George Duca, în numele regelui Mihai şi al liderilor partidelor politice istorice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Interesant este faptul că se pare, inițial, sovieticii ar fi preferat un armistiţiu încheiat direct cu Ion Antonescu. Conform unor păreri destul de plauzibile vehiculate în mediul istoricilor noștri, sovieticii nu prea voiau să aibă de-a face cu regele şi cu opoziţia unită, care erau, clar, „în plasa” aliaților occidentali, ci ar fi vrut să aibă de-a face mai mult cu mareşalul Antonescu, într-un asemenea demers. Motivul este destul de simplu: încheierea unui armistiţiu cu Antonescu ar fi fost, în sine, un succes de propagandă deosebit de eficient, adică ar fi fost vorba despre unul din principalii aliaţi ai lui Hitler care părăsea coaliţia Axei şi s-ar înţelege cu URSS.Concret, ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontai şi diplomatul rus Vladimir Semionov au avut convorbiri cu ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, dar și cu consilierul de legaţie George I. Duca, acesta din urmă acţionând fără ştiinţa şefului său de misiune diplomatică. Diplomaţii apropiaţi de Iuliu Maniu, liderul PNŢ, aflat în opoziție, diplomați care activau în centrala Ministerului Afacerilor Străine, erau „dirijaţi” de către directorul Cifrului, Grigore Niculescu-Buzeşti. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la Bucureşti, îl informa pe Iuliu Maniu şi transmitea instrucţiunile opoziţiei reprezentanţilor diplomatici partizani ai acesteia. Astfel, condiţiile de armistiţiu ale URSS au fost comunicate lui Frederic Nanu, la Stockholm, şi lui Ştirbei şi Vişoianu, la Cairo, la 12 aprilie 1944, şi prevedeau, ca elemente principale: revenirea la frontiera româno-sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate şi caducitatea Arbitrajului de la Viena. Totodată, în cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii au agreat solicitările transmise din partea mareşalului Ion Antonescu și care se refereau la: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relaţiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-şi retragă trupele din România, trupele române declanşau operaţiile militare; delimitarea unei zone care să nu fie ocupată de trupele sovietice şi unde se va afla reşedinţa guvernului român; înţelegere pentru situaţia grea a economiei româneşti în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război. Termenul de „au agreat” este unul eufemistic, pentru că pe sovietici nu-i durea gura să zică „harașo” la niște demersuri pe care, firește, nu aveau de gând să le respecte nicio secundă!

Istoria ne mai spune că guvernul şi opoziţia de la București au reacţionat diferit faţă de ofensiva declanşată de către Armata Roşie la data de 20 august 1944 pe linia Iaşi-Chişinău şi la perspectiva reală a unei ocupaţii militare sovietice a României. Mareșalul Ion Antonescu continua să susţină că negocierile de armistiţiu nu pot fi începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să acţioneze ca mediator al armistiţiului dintre România, SUA şi Marea Britanie.Firește, erau niște condiții nerealiste, dar Antonescu nu avea de unde să știe ce se decisese deja despre soarta sa și a României. Pe de altă parte, opoziţia, Blocul Naţional Democratic, sprijinită de regele Mihai şi de unii comandanţi militari, a decis declanşarea acţiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu. Drept urmare, în cursul întrevederii din 23 august 1944, la refuzul mareşalului de a începe imediat negocierile de armistiţiu, regele a ordonat arestarea celor doi Antonescu, şi apoi a colaboratorilor cei mai apropiaţi ai mareşalului. Ce aurmat se cunoaște: a fost instituit un nou guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şeful „Casei Militare” a regelui, cu Grigore Niculescu-Buzeşti drept ministru al Afacerilor Străine. Dintru început, pentru noua putere de la Bucureşti, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condiţiilor de armistiţiu. Nu era, însă și un imperativ al momentului și pentru sovietici, care „ne jucau din ambreiaj”, ocupând, practic România și debușând în tot arealul Balcanilor. Ca urmare, sovieticii au tot amânat semnarea unei convenții de armistițiu, făcând fix ce doreau în perioada în care nu erau semnate documente oficiale bilaterale. În cele din urmă, o delegaţie condusă de reprezentantul comuniştilor în guvern, Lucreţiu Pătrăşcanu, căreia i s-au alăturat cei care negociaseră în numele fostei Opoziţii la Cairo, Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, s-a deplasat la Moscova pentru a semna această convenție cu sovieticii. În linii mari, Convenţia de armistiţiu semnată la 12/13 septembrie 1944 între URSS și România prelua condiţiile comunicate anterior la 12 aprilie 1944, fixa cuantumul reparaţiilor de război la 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de şase ani prin livrări de produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de război şi dizolvarea organizaţiilor fasciste, obligaţii care urmau să fie supervizate de către Înaltul Comandament Aliat (de fapt, de către sovietici).Ulterior, „instalarea confortabilă” a trupelor sovietice în România şi Bulgaria, şi pericolul ca Armata Roşie să ajungă lejer în Grecia şi să aibă iețire la Marea Mediterană l-au determinat pe premierul britanic, Winston Churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. Astfel, prin celebrul „acord de procentaj” din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influenţa sovietică în România, stabilită la 90%, s-a fixat acelaşi procent pentru influenţa britanică în Grecia. Trebuie să ne mai amintim și faptul că, după ce armta română luptase, împreună cu cea sovietică, împotriva trupelor germano-maghiare și eliberaseră Ardealul la 25 octombrie,  în luna următoare, adică în noiembrie 1944, administraţia română din Ardealul de Nord a fost înlocuită brusc cu autorităţi militare sovietice. Stil sovietic sadea! Prin această măsură, Moscova urmărea creșterea presiunii asupra guvernului român, atât în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor economice stipulate în Convenţia de armistiţiu, cât şi în domeniile politicii interne și externe ale României. Ulterior, după cum se cunoaște, intervenţia directă şi brutală a Moscovei a fost decisivă în impunerea, la data de 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, în realitate, sub controlul Partidului Comunist din România și care „dădea raportul” permanent la Moscova. Vicepremier şi ministru al Afacerilor Străine a devenit Gheorghe Tătărescu, fostul prim-ministru din timpul lui Carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea să arate Moscovei că în România mai sunt şi alte forţe politice în afara comuniştilor dispuse să promoveze cooperarea cu URSS. Imediat după instalare, noului guvern i s-a comunicat că URSS este de acord cu revenirea administraţiei române în Transilvania, arătând, astfel, vezi Doamne, mărinimia „mărețului conducător” de la Kremlin!

În căutarea păcii în 1943, la mijloc de ianuarie…

Totuși, trebuie să ne mai amintim și că, la insistenţele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat, în cele din urmă, ca în cabinet să fie introduşi câte un reprezentant al PNŢ şi PNL, ca miniştri fără portofoliu, pentru a obţine din partea Washingtonului şi Londrei recunoaşterea guvernului dr. Petru Groza. Oricum, pe sovietici nu prea-i mai interesau practic, aceste „reglaje fine” pentru că ei aveau tancurile prezente la București și mujicii răspândiți peste tot, așa că nu îi mai interesau jocurile altora! Ulterior, la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărescu, asistat de comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, şi-a desfăşurat activitatea sub controlul strict al delegaţiei sovietice, lucru previzibil, de altfel. Practic, nu aveau nicio marjă de manevră în afara „lesei” sovietice! În apărarea intereselor legitime ale României, au intervenit mari diplomaţi şi oameni politici români aflaţi în exil, printre care foşti miniştri ai Afacerilor Străine, foşti miniştri şefi de legatie şi un fost prim-ministru: Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, Viorel Tilea, generalul Nicolae Rădescu. Cu toate că prin memoriile, articolele de presă şi interviurile în care aceştia au prezentat opiniei publice internaţionale şi oficialilor occidentali situaţia ţării aflată, practic, sub ocupaţie sovietică, au solicitat condiţii corecte de pace pentru România, demersurile acestora nu au avut parte de niciun rezultat. Sorții nu ne erau favorabili, iar decizia fusese luată cu mai mult timp înainte! Către finalul rândurilor de azi, voi mai consemna că Tratatul de pace semnat de România la 10 februarie 1947 consfinţea pierderea, în favoarea URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi a unor insule de pe Braţul Chilia, Totodată, acest tratat pecetluia şi staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, până ce URSS încheia tratatul cu Austria. Asta era doar un „fonfleu” diplomatic, pentru că, practic, până la sfârşitul anului 1947, România a devenit un stat satelit al URSS, care i-a impus prin forţă, prin mijlocirea comuniştilor români, modelul sovietic de socialism. Astfel, la 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Tătărescu a fost eliminată din guvern, iar ministru al Afacerilor Străine a devenit „celebra” Ana Pauker, secretară a CC a PCR. Coordonatele democraţiei româneşti de până atunci, determinate de pluralismul politic şi regimul de monarhie constituţională, au dispărut în neant începând cu abdicarea forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, România fiind proclamată republică populară. Urmările le știm! Sau credem că le știm! Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Neagoe, Stelian – Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

C. Nicolescu, Nicolae C. – Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Scurtu, Ioan – Pe marginea prăpastiei. 21 – 23 ianuarie 1941, 2 volume, Editura Scripta, Bucureşti, 1992

Magherescu, Gheorghe – Adevărul despre mareşalul Antonescu, 3 volume, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991

http://www.rador.ro/2016/02/05/initiativa-unei-iesiri-din-razboi-era-a-lui-antonescu-%E1%B9%A3i-trebuia-sa-coaguleze-italia-ungaria-si-romania-in-aceeasi-actiune/