Hortensia Papadat-Bengescu, prozatoare, romancieră și nuvelistă română

Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876, comuna Ivești, județul Galați – d. 5 martie 1955, București) a fost o prozatoare română de mare valoare.

Fiică a generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe (născută Ștefănescu), nepoată a generalului G. Bengescu-Dabija, junimist, Hortensia a urmat între 1887 și 1894 cursurile pensionului „Bolintineanu” din București, destinată pentru domnișoare. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae Papadat, alături de care va trăi o viață de familie caracterizată de numeroase mutări prin țară, având cinci copii. Aceste responsabilități familiale i-au întârziat cariera literară.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hortensia_Papadat-Bengescu#/media/Fi%C8%99ier:Hortensia_Papadat-Bengescu.jpg

Deși începuse să scrie articole în limba franceză încă din 1912 și publicase versuri și proză poematică în 1913, debutul literar propriu-zis s-a produs abia în 1919, la 43 de ani, cu volumul de proze scurte Ape adânci, care a fost apreciat de critici precum Garabet Ibrăileanu și Tudor Vianu. În același an, a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, iar Hortensia Papadat-Bengescu a exprimat cu mândrie acest moment important al carierei sale literare: „Aparțin acum unei grupări literare. Cei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici prețul unei ambianțe”. Toate lucrările sale au fost citite întâi în cenaclu, pentru a fi apoi publicate, beneficiind de sprijinul criticii literare.

Anul următor i-a adus noi realizări literare: a publicat prozele Sfinxul și Romanul Adrianei, iar piesa sa Bătrânul a fost pusă în scenă. În 1923, a devenit membră a Societății Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu a adoptat o proză mai „obiectivă”, iar acest lucru este vizibil în ciclul familiei Hallipa, care include lucrări ca Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) și Străina (1948, pierdută). Aceasta este o cronică incisivă a societății românești realizată prin tehnici narative inspirate de literatura proustiană.

„Romanele ciclului Hallipa, deși scrise la intervale mari și relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după cea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună”, observa Nicolae Manolescu.

În 1933, s-a stabilit definitiv în București. În 1936, a primit Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Național pentru proză.

În ultima perioadă a vieții sale, se îmbolnăvește grav, iar singurul proiect literar finalizat este nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris. Celelalte lucrări rămân neterminate.

Romanele sale sunt considerate printre primele exemple autentice ale prozei psihologice românești, fiind remarcate pentru acuitatea observației și complexitatea tehnicilor de analiză. Hortensia Papadat-Bengescu este văzută ca una dintre scriitoarele care au contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, aducându-i urbanitate, stil și cerebralitate într-o perioadă în care literatura română era încă dominată de un caracter rural și primitiv. După cum o spunea Simona Popescu, „scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistență și cerebralitate, urbanitate și stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală și inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu.”

Bibliografie:

• George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităților feminine din România, Editura Meronia, București, 2012.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Hortensia_Papadat-Bengescu