George Gregorian, poet român

George Gregorian (pseudonim al lui George Ionescu Bruciu; n. 23 martie 1886, Sinaia, județul Prahova – d. 24 noiembrie 1962, București) a fost un poet român.
Fiul preotului Grigore Negrea Bruciu, Gregorian și-a urmat studiile liceale parțial la Brăila și a obținut bacalaureatul la o vârstă înaintată. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din București, dar nu a finalizat studiile.

Sursa foto: AI
În 1910, debutează cu versuri în revista Convorbiri critice. A colaborat la numeroase publicații, printre care Flacăra, Rampa, Contimporanul, Mișcarea literară, Calendarul, Porunca vremii, Universul, publicând atât versuri, cât și articole diverse. Între 1940 și 1944, a fost director al publicațiilor Gazeta refugiaților și Rampa teatrală și cinematografică. De-a lungul carierei, a mai folosit și pseudonimele George Anonimu, Ionescu-Brăila și Ionescu-Filaret.
În 1921, și-a publicat prima carte, Poezii, urmată de volumele Țării mele (1925), La poarta din urmă (1934), Săracă țară bogată (1936), Lumini de seară (1936) și Două fete dintr-un neam (1941). A obținut premii pentru poezie patriotică și Premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumele Poezii și Săracă țară bogată. În 1944, a fost exclus din Societatea Scriitorilor Români din motive politice.
Debutul său în Convorbiri critice a fost elogiat de criticul Mihail Dragomirescu, care a apreciat poemele Pe Golgota, În Sahara și Omul. Aceste lucrări de mari dimensiuni au un caracter didacticist și tratează teme precum relația dintre om și Creator, dar și o călătorie inițiatică spre moarte. Un leitmotiv al operei sale este ideea sfârșitului, a morții inevitabile, regăsindu-se în versuri precum: „Și grei deasupră-mi stropii bat / Cu degete din infinit / Lovind ca-ntr-un coșciug uitat / în care mortul s-a trezit / Să moară cu adevărat” (Noapte de toamnă).

O altă latură a operei sale este sarcasmul față de prozaismul vieții cotidiene, abordând banalitatea existenței și absența idealurilor. Poezia lui Gregorian este caracterizată prin diversitate tematică și stilistică, trecând de la meditațiile despre viață și moarte la evocările sensibile ale viețuitoarelor mărunte (Șopârla, Balada broaștei, Vrabia). De asemenea, cultivă pamfletul, uneori cu un ton social invectiv, dar cuvintele triviale sunt adesea „înnobilate artistic”, așa cum se întâmplă în poezia lui Tudor Arghezi.

Volumele La poarta din urmă și Țării mele reflectă o maturitate artistică, în care predomină tema metafizică. Autoritatea divină este contestată și acceptată simultan, iar trecerea timpului și inevitabilitatea morții sunt motive recurente în poezie: „Sunt doi, cei doi / Din visul și bătrânul meu gunoi / Din anii mei ce desfrunziră toamne / Ca și cei doi, din tine, Doamne” (Cei doi). De asemenea, Gregorian meditează asupra succesiunii vârstelor, a anotimpurilor și a ciclicității istoriei, cu un ton de regret și împăcare față de fatalitatea morții (ex: Peste un veac sau zece).
În volumele Țării mele, Săracă țară bogată și Două fete dintr-un neam, poezia lui Gregorian adoptă un caracter patriotic, exprimând un protest social viguros, dar și incitări naționaliste. Versurile devin mai retorice și, uneori, încep să fie încărcate de invective, pierzându-și sensibilitatea lirică în favoarea unui mesaj direct și ferm.

Opera literară

• Poezii, București, 1921
• Țării mele, București, 1925
• La poarta din urmă, București, 1934
• Săracă țară bogată, București, 1936
• Lumini de seară, București, 1936
• Două fete dintr-un neam, București, 1941,

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/author/0037296/index.html#bio