Duiliu Zamfirescu, scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru și academician român

Duiliu Zamfirescu (n. 30 octombrie 1858, Dumbrăveni, județul Vrancea – d. 3 iunie 1922, Agapia, județul Neamț) a fost un scriitor, redactor, jurist, diplomat, senator, ministru și academician român.

Duiliu Zamfirescu s-a născut în familia lui Lascăr și Sultana Zamfirescu. În 1890, s-a căsătorit cu Henriette Allievi, fiica unui bancher și senator italian. Cei doi au avut trei copii: Enrichetta Eleonora Eliza Felicita (n. 1890), Alexandru Antonio Lascăr Cezare (n. 1892) și Lascăr Antonio Liviu.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Duiliu_Zamfirescu#/media/Fi%C8%99ier:Duiliu_Zamfirescu_(1).jpg

Între 1865 și 1873, Duiliu Zamfirescu a urmat școala primară și gimnaziul la Focșani, iar până în 1876 a fost elev la Liceul „Matei Basarab” din București. În toamna anului 1876 s-a înscris la Facultatea de Drept din București. A debutat literar în 1877 în revista „Ghimpele”. După obținerea licenței în Drept în 1880, a fost numit supleant de ocol la Judecătoria Hârșova, iar în 1881, procuror la Târgoviște, de unde însă demisionează rapid din cauza unor conflicte cu ministrul Justiției.

În 1882, s-a stabilit la București, unde a devenit redactor la „România liberă” și a publicat primul său volum de poezie și nuvele, „Fără titlu”, în 1883. În 1884, începe colaborarea cu „Convorbiri literare” și publică romanul „În fața vieții”, care primește o critică negativă de la Constantin Dobrogeanu-Gherea.

În 1885, a câștigat concursul pentru funcția de atașat de legație și a lucrat în Ministerul Afacerilor Străine, fiind și profesor de limba română la Liceul „Sfântul Gheorghe”. În 1888, a început cariera diplomatică la Roma, unde a fost numit secretar al Legației Române, iar din 1892 a activat la misiunile diplomatice din Atena și Bruxelles. În 1898, a devenit membru corespondent al Academiei Române.

În 1906, s-a întors la Roma, ocupând funcția de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1908 și numit președinte al Societății Scriitorilor din România în 1916. În 1909, a fost numit ministru plenipotențiar, reprezentând România în Comisiunea europeană a Dunării și în Comisiunea mixtă a Prutului. După ce s-a refugiat la Odessa în decembrie 1916, a revenit la Iași în 1918.

Între 13 martie și 13 iunie 1920, a fost senator de Putna și ministru de Externe în guvernul condus de generalul Averescu, fiind, de asemenea, președinte al Camerei Deputaților. Duiliu Zamfirescu este astăzi cunoscut mai ales pentru romanele „Viața la țară” și „Tănase Scatiu” (1907).

Duiliu Zamfirescu a murit la 3 iunie 1922, la Agapia, în urma unei afecțiuni hepatice, și a fost înmormântat la Focșani.

Bibliografie

• Apud, Adam, Ioan – Duiliu Zamfirescu: Viața și opera în date, Editura Eminescu, București, 1976
• Nicolau, Mădălina – Duiliu Zamfirescu – corespondență lucidă, articol în Magazin Istoric, nr. 9 (546), An XLVI, serie nouă, septembrie 2012

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Duiliu_Zamfirescu