De ce planeta Jupiter nu s-a transformat în stea?

Cea mai mică stea cunoscută din galaxia Calea Lactee se numește EBRM J0555-57Ab, o pitică roșie aflată la 600 de ani-lumină distanță. Având o rază medie de aproximativ 59.000 de kilometri, aceasta este doar puţin mai mare decât planeta Saturn. EBRM J0555-57Ab este cea mai mică stea cunoscută care poate susţine fuziunea hidrogenului în nucleul său, acesta fiind procesul care menține stelele arzând până când rămân fără combustibil.

În Sistemul Solar există două obiecte mai mari decât această stea specială. Unul este Soarele, evident, iar celălalt este planeta Jupiter a cărei rază medie este de 69.911 kilometri.

Deci, de ce este Jupiter o planetă și nu o stea? Răspunsul scurt este simplu: Jupiter nu are o masă suficientă pentru fuziunea hidrogenul în heliu.

EBRM J0555-57Ab are o masă de aproximativ 85 de ori mai mare decât masa lui Jupiter. Dacă ar fi avut o masă mai mică atunci fuziunea hidrogenului nu s-ar fi produs. Dacă Sistemul Solar ar fi fost diferit, atunci Jupiter s-ar fi putut transforma într-o stea?

Jupiter și Soarele sunt mai asemănătoare decât ne-am putea aştepta. Chiar dacă Jupiter nu poate fi stea, masa sa este de 2,5 ori mai mare decât cea a celorlalte planete din Sistemul Solar.

Fiind un gigant gazos, Jupiter are o densitate foarte scăzută: în jur de 1,33 grame pe centimetru cub. Densitatea Pământului este de 5,51 grame pe centimetru cub. Este interesant să remarcăm asemănările dintre Jupiter și Soare.

Densitatea Soarelui este de 1,41 grame pe centimetru cub, în condițiile în care cele două obiecte cosmice sunt foarte asemănătoare din punct de vedere al compoziţiei. Masa Soarelui este reprezentată de aproximativ 71% hidrogen și 27% heliu, iar masa lui Jupiter reprezintă 73% hidrogen și 24% heliu. Din acest motiv, Jupiter este uneori numită stea eșuată.

Stelele și planetele se formează prin două mecanisme foarte diferite.

Stelele se ”nasc” atunci când un nod dens de materie dintr-un nor molecular interstelar se prăbușește sub propria gravitație şi se roteşte pe măsură ce intră într-un proces denumit colaps gravitaţional. Pe măsură ce se rotește, materia din jurul acestui nod se acumulează într-un disc de acreție stelară.

Prin creșterea masei și gravitației, nucleul protostelei se comprimă tot mai mult devenind din ce în ce mai fierbinte. În cele din urmă, acesta devine atât de comprimat și de fierbinte încât se aprinde și fuziunea termonucleară începe. Conform înțelegerii noastre despre formarea stelelor, din materia rămasă din discul de acreție stelară se formează planetele.

Astronomii cred că în cazul unor giganți gazoși precum Jupiter, procesul de ”acreție planetară” începe cu mici bucăți de rocă înghețată și praf din discul de acreţie stelară. Pe măsură ce orbitează protosteaua, aceste bucăți de materie încep să se ciocnească, contopindu-se între ele ca urmare a electricității statice.

În cele din urmă, masa aceste pâlcuri în creștere poate ajunge până la aproximativ 10 mase terestre, astfel încât o cantitate tot mai mare de gaz din discul înconjurător este atrasă gravitațional.

Din acel moment, Jupiter a crescut treptat până la masa sa actuală, care este de aproximativ 318 ori masa Pământului și 0,001 din masa Soarelui. Odată ce a acumulat toată materia disponibilă din jurul său, Jupiter s-a oprit din creștere fără să ajungă la masa necesară pentru fuziunea hidrogenului. În concluzie, Jupiter nu a fost niciodată suficient de masiv pentru a deveni o stea.

Jupiter are o compoziție similară cu a Soarelui nu pentru că a fost o “stea eșuată”, ci pentru că s-a născut din același nor de gaz molecular care a dat naștere Soarelui.

Sursa: stiintaonline.ro