Barbu Știrbey, om politic, om de afaceri și membru de onoare al Academiei Române

Barbu Știrbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea – d. 24 martie 1946, București) a fost om politic, om de afaceri și membru de onoare al Academiei Române. Cunoscut drept „eminența cenușie” a vieții politice românești, a avut o influență semnificativă asupra deciziilor regale în timpul domniei regelui Ferdinand I, acționând ca intermediar între acesta și Ion I. C. Brătianu, liderul Partidului Național Liberal.

Barbu Știrbey provenea dintr-o veche familie nobiliară, fiind fiul prințului Alexandru Dimitrie Știrbey și al Mariei Ghica-Comănești, nepot al domnitorului Barbu Știrbey. A studiat în străinătate, absolvind liceul „Louis-le-Grand” și Facultatea de Drept a Universității din Paris. Deși format ca jurist, s-a dedicat afacerilor, devenind unul dintre cei mai importanți fermieri și industriași ai României.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_A._Știrbey#/media/Fișier:Barbu_Stirbey.jpg

Revenit în țară, s-a căsătorit cu Nadejda Bibescu, cu care a avut patru fiice. A fost ales deputat de Craiova în 1901, însă nu s-a implicat activ în viața de partid. A preferat un rol discret, influențând deciziile politice prin legăturile sale cu regele Ferdinand și cu Ionel Brătianu, cumnatul său.

La 21 decembrie 1913 a fost numit administrator general al domeniilor Coroanei, funcție care i-a consolidat poziția în anturajul regal. Relația sa apropiată cu regina Maria – despre care s-a vorbit mult în epocă – i-a sporit influența la Curte. Prin Știrbey s-a creat un canal neoficial de comunicare între suverani și conducerea liberală, fapt care a dus la formarea primei „camarile regale”.

Barbu Știrbey a fost un remarcabil om de afaceri. A dezvoltat la Buftea o serie de întreprinderi – o fabrică de conserve, o moară, o lăptărie, o pepinieră de viță americană și o fabrică de vată și pansamente. A introdus în România culturile de bumbac și orez.
Deținea moșii întinse în mai multe județe și a fost președinte al consiliilor de administrație pentru companii importante, precum Steaua Română, Uzinele și Domeniile Reșița, Titan-Nădrag-Călan, Astra și Societatea Generală de Asigurări. Era considerat unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii.

La 4 iunie 1927, la cererea regelui Ferdinand I, a format un guvern de uniune națională, din care au făcut parte reprezentanți ai principalelor partide. Cabinetul a rezistat doar două săptămâni, fiind forțat să demisioneze la 20 iunie 1927, după retragerea miniștrilor liberali la ordinul lui Brătianu.

Restaurația carlistă din 1930 l-a determinat să se autoexileze în Elveția și Franța, din cauza conflictului deschis cu regele Carol al II-lea, care îl considera o influență nedorită asupra reginei Maria și asupra tatălui său. Știrbey s-a întors în țară la 15 octombrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, regele Mihai I l-a trimis în misiune diplomatică la Cairo, unde a negociat cu Aliații condițiile ieșirii României din război. La 12 septembrie 1944 a fost membru al delegației române de la Moscova, care a semnat armistițiul cu Națiunile Unite.

În 1945, a fost propus de partidele istorice și de rege pentru formarea unui guvern de uniune națională, dar presiunile sovietice au impus instalarea guvernului Petru Groza. În 1946, bolnav de cancer hepatic, Barbu Știrbey a încetat din viață la București, la vârsta de 72 de ani. Unele surse au susținut că ar fi fost otrăvit.

Funcții deținute

• Deputat (1901–1905)
• Administrator general al domeniilor Coroanei (1913–1927)
• Președinte al Consiliului de Miniștri (4 – 20 iunie 1927)
• Ministru de Interne (4 – 20 iunie 1927)
• Ministru de Externe (4 – 20 iunie 1927).

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007, pp. 680–682
• Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859–2003), Editura Meronia, București, 2003, pp. 253–255.