Grigore Pintea, cunoscut ca Pintea Viteazul

Grigore Pintea, intrat în istorie și în folclor sub numele de Pintea Viteazul, s-a născut la 25 februarie 1670 în satul Măgoaja (Comitatul Solnoc-Dăbâca, astăzi în județul Cluj). Provenea dintr-o familie înstărită – fiul lui Cupșa Pintea și al Mălinei (n. Costan) – pe ale cărei domenii avea să se formeze ulterior actuala comună Cupșeni (județul Maramureș).

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania se afla sub dominația austriacă, iar noile obligații fiscale și militare impuse de împăratul Leopold I au generat ample mișcări de nemulțumire, cristalizate în răscoala curuților. În acest cadru, principele Francisc Rákóczi al II-lea a inițiat o luptă de eliberare, susținut de țărănimea iobagă și de promisiunile de ajutor venite din partea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a țarului Petru cel Mare al Rusiei.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pintea_Viteazul#/media/Fișier:Pintea.jpg

Pintea s-a alăturat armatei lui Rákóczi, având rang de căpitan. Sursele epocii îl descriu ca pe un om instruit, cunoscător al mai multor limbi și al tacticilor militare dobândite în garnizoanele imperiale. A fost apreciat drept un bun diplomat și negociator, dovadă fiind protocolul din 1700 încheiat cu comandantul cetății Sătmar, contele Löwenburg. Istoricul Nicolae Densușianu îl considera „unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea”.

Primele mențiuni documentare despre cetele de haiduci conduse de Pintea apar în 1694, în zona Băii Sprie. În anii următori, faima sa crește: în 1699 intră chiar în Baia Mare, provocând neliniște autorităților. Împăratul Leopold I a emis, la 23 aprilie 1701, un decret prin care oferea o recompensă de 500 de taleri celui care l-ar fi capturat, viu sau mort.

Pintea și oamenii săi au acționat în comitatele Sătmar, Maramureș, Bihor și în districtul Chioar, devenind un sprijin important pentru răscoala antihabsburgică și antifeudală izbucnită în 1703. Rákóczi însuși, în memoriile sale, nota cu entuziasm curajul lui Pintea și al haiducilor săi.

În vara anului 1703, trupele lui Pintea participă la asediul Băii Mari. La 14 august, în timpul luptelor, acesta este împușcat mortal în fața porții de sud a orașului, lângă Bastionul Măcelarilor. Potrivit unor relatări, a fost ulterior executat din ordinul consilierului Ștefan Decsy și înmormântat într-un loc rezervat răufăcătorilor. Rákóczi a ordonat o anchetă privind moartea sa, însă cazul a fost mușamalizat.

Pintea Viteazul a rămas în memoria colectivă ca un erou al libertății și dreptății. În biserica din Budești se păstrează o cămașă de zale și un coif atribuite lui, iar la Muzeul din Baia Mare se află armele și harnașamentul său. Numeroase toponime din Maramureș – precum Izvorul Pintii, Fântâna lui Pintea sau Peștera lui Pintea – amintesc de prezența cetei sale.

Folclorul local abundă în legende despre vitejia sa, calul năzdrăvan și comorile ascunse în munți. Mormântul său simbolic se află în Pasul Gutin, pe drumul spre Baia Mare, unde o placă de marmură amintește de sfârșitul său.

Potrivit lucrării lui Ioan cavaler de Pușcariu – Date istorice privitoare la familiile nobile românești din Ardeal (1892–1895) – familia Pintea își are originea într-un anume Ioan Wlad, atestat în anul 1486.