12 august 490 î.Hr.: Bătălia de la Marathon

Pe 12 august 490 î.Hr., trupele grecești aliate, conduse de Miltiade, au înfrânt armata persană trimisă de împăratul Darius I în Bătălia de la Marathon. Unele surse sugerează că această bătălie ar fi avut loc pe 12 septembrie.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Maraton#/media/Fi%C8%99ier:Greek_Phalanx.jpg

Conform legendei, mesagerul atenian Pheidippides a alergat cei 42 de kilometri de la câmpul de luptă până la Atena pentru a anunța victoria grecilor. La sosire, el a strigat „Nenikikamen!” (Am învins!), după care s-a prăbușit și a murit.

Bătălia de la Marathon a fost un moment decisiv în cadrul Războaielor medice, fiind prima înfrângere majoră a perșilor într-o confruntare directă. Această victorie a marcat sfârșitul primei invazii persane în Grecia și a distrus mitul invincibilității persane, deschizând calea pentru alte succese grecești, cum ar fi cele de la Salamina și Plateea.

Bătălia de la Maraton, desfășurată în anul 490 î.Hr., a avut loc între armata persană invadatoare și o alianță a orașelor-state grecești, având un rol decisiv în Războaiele Medice. A fost prima înfrângere semnificativă a perșilor într-o bătălie deschisă, marcând sfârșitul primei invazii persane în Grecia și forțând retragerea acestora în Asia. Deși conflictele au continuat, această bătălie a distrus mitul invincibilității persane și a pregătit terenul pentru viitoarele victorii grecești la Salamina și Plateea.

La finalul secolului al VI-lea î.Hr., Imperiul Persan era în expansiune, cucerind o parte din Tracia în timpul expediției lui Darius I (521-486 î.Hr.) împotriva sciților din nordul Dunării în 514 î.Hr. Predecesorul său, Cirus „cel Mare”, anexase în 546 î.Hr. regatul Lidiei, care controla, cel puțin nominal, toate coloniile grecești din Ionia, unde se dezvoltase o confederație prosperă de douăsprezece polisuri. Sub Darius, stăpânirea asupra orașelor grecești din Ionia a devenit mai aspră, fiind instituite tributuri anuale fixe, ceea ce a generat nemulțumiri.

Nu doar constrângerile economice, ci și dorința profundă de libertate a dus la revolta ioniană din 499 î.Hr. Darius a trimis armate considerabile pentru a suprima revolta, însă doar Atena și Eretria au răspuns pozitiv cererilor de ajutor ale ionienilor. Expediția navală a acestora în 498 î.Hr. a ajuns până la Sardes, unde au incendiat palatul satrapului persan și templul zeiței Cybele, dar apoi au fost nevoiți să se retragă în grabă.

Lăsați singuri, ionienii au fost înfrânți decisiv în 494 î.Hr. la Lade, iar Miletul, cel mai important oraș al confederației ioniene, a fost distrus. Perșii au recăpătat controlul asupra Ioniei, instituind un regim de teroare. Polisurile Atena și Eretria, care susținuseră revolta ioniană, au devenit ținte prioritare pentru Darius I, motivat de răzbunare și dorința de a preveni sprijinul grecilor pentru eventualele revolte din Asia Mică.

Pretextul formal al expediției persane era răzbunarea pentru incendierea templului din Sardes de către contingentul atenian care participase la expediția din Asia Mică. În 492 î.Hr., Mardonius, ginerele lui Darius, a condus o expediție preliminară care a recucerit Tracia și a forțat Macedonia să devină vasală Persiei. Însă, fiind rănit, Mardonius a fost nevoit să se retragă în Asia Mică.

Anul 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor pentru ofensiva persană. Darius a trimis ambasadori în principalele orașe-state grecești, cerându-le supunerea. Atena și Sparta au refuzat categoric. În 490 î.Hr., o imensă armată și flotă persană a pornit spre Grecia, condusă de Artaphernes, nepotul lui Darius, și de Datis, comandantul flotei. După ce au cucerit insulele Naxos și Delos, au asediat și distrus Eretria, deportând supraviețuitorii în Persia.

Flota persană a navigat apoi spre coasta Attică, pregătindu-se să pedepsească Atena. Fostul tiran atenian, Hippias, exilat, îi însoțea pe perși, sperând să-și restabilească puterea în Atena. În august 490 î.Hr., flota persană a ancorat în golful Maraton, la doar 42 km de Atena.

Armata persană, conform lui Herodot, număra aproximativ 25.000 de soldați și 1.000 de călăreți, deși sursele antice exagerează cifrele. Armata ateniană, sprijinită doar de Plateea, număra aproximativ 10.000 de hopliți. În fața pericolului, Atena a cerut ajutorul Spartei, care însă nu a ajuns la timp din motive religioase.

Miltiades, unul dintre strategi, a convins Atena să accepte lupta în câmp deschis. Armata persană, considerându-se avantajată numeric, a continuat debarcarea. Miltiades a aranjat trupele grecești într-o formație strategică și a declanșat un atac rapid, hopliții atacând în pas alergător. Cu toate că perșii i-au subestimat, grecii au rezistat atacurilor și au contraatacat, reușind să învăluie și să zdrobească armata persană.

Perșii au suferit pierderi grele, aproximativ 6.400 de soldați, și 7 corăbii arse. Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici, doar 192 de morți. Eroii atenieni au fost îngropați într-un tumul care domină câmpia Maratonului până în zilele noastre.

Deși flota persană a rămas intactă, amenințând Atena, hopliții atenieni s-au regrupat rapid și au prevenit o debarcare persană la Faleron. Persii au renunțat la invazie și s-au retras în Asia Mică. Bătălia de la Maraton a marcat începutul declinului invincibilității persane, influențând decisiv viitoarele confruntări dintre greci și perși.