Alexandru Cazaban, scriitor, ziarist, editor și conferențiar român

Alexandru (Alecu) Cazaban s-a născut la 6 octombrie 1872 în Iași și a murit în 1966 la București. A fost scriitor, ziarist, editor și conferențiar român, membru al Societății Scriitorilor Români și al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., dar și membru al Sindicatului Ziariștilor din București. Provenea dintr-o veche familie franceză stabilită în Moldova, care a dat mai multe personalități culturale României, printre care actorul Jules Cazaban, compozitoarea Mansi Barberis, sculptorul Ion Irimescu sau pianista Rodica Suțu. A fost căsătorit cu Elena I. Kovalsky și a avut o fiică, Matilda.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Cazaban#/media/Fișier:Alexandru_Cazaban.jpg

Deși copilăria i-a fost marcată de dificultăți financiare, a absolvit Liceul Național din Iași și s-a înscris la Facultatea de Arhitectură din București, pe care nu a finalizat-o. A lucrat ca desenator tehnic în diverse instituții, printre care Primăria din Galați, Direcția Generală a Telegrafelor și Ministerul Lucrărilor Publice. În timpul Primului Război Mondial, a editat la Iași ziarul „Dușmanul”, alături de Rudolf Suțu, ca o reacție împotriva ocupației germane. Din 1920 a fost angajat la Direcția Generală a Artelor din Ministerul Culturii și Artelor, iar în 1936 a devenit membru al Consiliului de Administrație al Societății de Difuziune Radio Telefonică. A avut contacte directe cu mari personalități ale culturii române, precum Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea sau Constantin Dobrogeanu-Gherea.

În literatură, Alexandru Cazaban s-a remarcat prin nuvele, schițe umoristice, piese de teatru și povestiri vânătorești, în care a surprins cu autenticitate și umor viața oamenilor de rând. A colaborat la publicații importante ale vremii, precum „Moftul român”, „Viața Românească”, „Universul”, „Luceafărul” sau „Viitorul”. Printre cele mai cunoscute volume se numără „Bolta rece” (1899), „Încurcă-lume” (1903), „Cutreierând” (1905), „Chipuri și suflete” (1908), „Oameni cumsecade” (1911), „De sufletul nemților” (1916), „Între frac și cojoc” (1922), „Pasărea rătăcită” (1929), „Povestiri vânătorești” (1939), „Grija stăpânului” (1955) și „Văzute și auzite” (1958). A scris și piese de teatru, precum „Elogiul posterității” și „Nevasta mea are talent”.

Pentru contribuțiile sale culturale, i s-au acordat mai multe distincții, printre care Medalia Bene-Merenti clasa I (1922), Ordinul Coroana României în grad de comandor (1926), Ordinul Meritul Cultural clasa II, Ordinul Muncii clasa a II-a (1954) și Ordinul Muncii clasa I (1962), acesta din urmă cu ocazia împlinirii a 90 de ani.

În anul 2018, la Muzeul Național al Literaturii Române din București, a fost comemorat printr-un eveniment organizat de Asociația Memorie și Speranță, ca o recunoaștere a valorii operei sale în cultura română.