Creștinul, purtătorul unei prezențe

Creștinul, purtătorul unei prezențe

Să nu-mi ții o predică! Cu aceste cuvinte suntem întâmpinați de semenii noștri când vrem să le spunem ceva, pentru că duminică de duminică, din fața altarelor, majoritatea preoților țin predici care nu învață, în fapt, pe nimeni, nimic. Am întâlnit în periplul lecturilor mele și cuvinte de foc, izvorâte din reala apropiere de Dumnezeu, de Împărăția Lui. Am încercat de aceea să le sintetizez în paginile ce urmează, fără a mai indica autorul, pornind de la premiza că de primă importanță este lămurirea de sine, dumirirea și nu erudiția. Cei vechi își trăiau viața sub orizontul așteptării lui Mesia, iar așteptând se lăsau locuiți de mireasma celui ce avea să vină. Astăzi, predicăm bucuria nuntirii cu Mirele Hristos, dar ceasul nostru de nuntă n-a venit încă. Îl avem pe Mire doar pe buze, doar în minte, dar inima ne este plină de orizonturi lumești. De ce ne întristăm atunci că Domnul nu e cu noi? Perorăm despre păcat și har fără să știm despre ce vorbim. Ce e păcatul dacă nu separarea, ruperea de lumea lăuntrică și de lumea lui Dumnezeu? Unde ești, Adame? Strigă El, dar nu-i mai recunoaștem glasul.

Am odrăslit o lume a noastră, dar ne simțim singuri în ea, iar adâncul din noi năzuiește spre alte orizonturi. Dincolo de toate părăsirile și înstrăinările, există ploaia harului ce știe de culesuri, ce se revarsă cu gândul la roadă și nu la rod. Câștigăm bani și ne desfătăm, fără să știm că în momentul triumfului lumesc am pierdut harul, cărarea întru bucurie.

Harul este selectiv și el poate adăsta asupra noastră când suntem treierați de suferință și chin, de sete, de neodihnă, ne poate locui când am pus surdină eului, când nu ne mai onorăm trupurile și sufletele, când ne-am dezbrăcat de noi înșine, când am consfințit să renunțăm la tot. Abia atunci putem simți că suntem primiți de Cel fără de nume, de Acela care nu are unde să-Și plece capul, pentru că Se odihnește pe fiecare pernă, cu fiecare dintre noi. Nu trebuie decât să întredeschidem ușile ființei, uși ce au clanță doar în interior, și El va intra și va prânzi cu noi la masa Cinei celei de taină, la masa euharistică. Dar avem ușile ferecate cu o mie de lacăte, iar Cel ce are iarba fiarelor, iarba deschizătoare de uși, n-o folosește, spre a nu ne ciunti libertatea.

Nu trebuie confundată moașa de țară cu miracolul nașterii. Putem avea multe moașe, dar miracolul nașterii Lui în noi este unic și irepetabil. Nu poți provoca un miracol. El se întâmplă sau nu se întâmplă, iar adevărata naștere se produce doar atunci când am înțeles că suntem sterpi. Dincolo de dogme, de grupări religioase, biserica este a celor născuți din nou, a celor înnoiți lăuntric, iar formele, toate formele (liturghia, rugăciunea, postul, privegherea), sunt zadarnice dacă nu au drept capăt de drum omul nou. Această carte nu vizează originalitatea, ci lămurirea. La capătul lecturii, dacă cititorul reușește să facă măcar un pas către lămurirea de sine, acest pas este cel mai mare câștig al lui și, în același timp, cea mai mare bucurie a mea. Suntem cu toții călători pe Drumul Damascului, iar alături ne stă o Prezență de care ne putem lăsa locuiți. Adesea vorbim despre Ea, dar ochii noștri sunt ținuți să n-o vadă, inima e ținută să nu se umple de Ea.

Trebuie să avem inimile, ne amintește Alexander Schmemann, pătrunse de iubirea Lui și pline de lepădarea de sine. Întregul sistem al Bisericii, disciplina și ritualul ei sunt la origine rodul spontan și nestăvilit al principiului religiei duhovnicești din inimile membrilor ei. Dar când seducțiile lumii și poftele cărnii au stins viața dumnezeiască, a mai rămas din Biserică doar o carcasă goală, o imitație ridicolă, precum mormintele văruite despre care vorbește Domnul. Religia este ca un pântec în care ființa umană poate fi concepută și trezită la viața spirituală, poate fi hrănită și crescută într-un spațiu protejat, securizant, coerent. Dar trebuie să avem grijă ca matricea să nu devină mormânt. Este ceea ce se întâmplă atunci când credințele (relative), se transformă în adevăruri absolute și doctrinele în ideologii. Nu îi declară Iisus lui Nicodim că trebuie să se nască din nou, de sus? A se naște înseamnă a ieși din matricea care ne-a conceput. A se naște din punct de vedere spiritual înseamnă a ieși – în spirit – afară din pântecele religiei (ceea ce nu vrea să spună neapărat că trebuie să încetăm să practicăm). Este ceea ce a făcut Hristos. Cu prețul vieții sale, El a ieșit din matricea religiei care limita pe Dumnezeu, Realitatea ultimă, la Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob, care diviza umanitatea între evrei și păgâni. Făcând aceasta, el a intrat în prezența universală și infinită a lui Dumnezeu, în ascultarea Duhului viu în inima oricărui lucru, în conștiința unității lui ontologice cu Tatăl, cu toată omenirea și cu întreaga creație. Nu mai era nici evreu, nici grec, nici creștin, ci Fiul Omului. O ființă deplin unificată în plenitudinea ei cosmoteandrică, fără nicio divizare interioară. O ființă de pace și iubire. Problema Bisericii este aceea că s-a grăbit să-și recreeze o matrice, un pântece în care l-a închis, nu pe Hristos –  căci el este ireductibil – , ci imaginea reductoare (canonică) pe care și-a făcut-o despre El și, odată cu aceasta, pe toți credincioșii.

Suntem eterni călători întru Împărăția lui Dumnezeu, iar în timpul călătoriei adevărul ființei noastre – Hristos – este asaltat de adevărurile celor cu care ne amestecăm pașii: tradiționaliști sau tradiționali, extremiști sau toleranți, new age-iști ori creștini practicanți, proeuropeni, antieuropeni, credincioși, atei, indiferenți, hedoniști, esteți, critici literari, teologi ai vorbirii despre Dumnezeu, trăitori ce vorbesc cu Dumnezeu, adepți ai căii tantra ori ai căii omului-dumnezeu, navigatori pe internet sau navigatori prin lume, colecționari de plăceri sau colecționari de lacrimi și tânguieli, fiecare căutând să-și impună felul de energie ce-l locuiește. Așa încep războaiele, cu mai multe feluri de energii care se înfruntă, iar omul începutului de mileniu este într-un război continuu cu sine, cu semenii și cu bunul Dumnezeu. În aceste condiții, nu este de mirare că mulți se îmbolnăvesc, își pierd liniștea somnului, nu mai văd florile, cerul sau un chip frumos. Ne risipim în starea de veghe și în starea somnului cu visele lui răscolitoare, iar ființa noastră a devenit câmpul de bătălie al atâtor feluri de energie.

La începutul anului 2010, începeam cartea Pecetea cu următorul text: Venim în această lume și năzuim să punem o pecete pe ea. Trec anii și înțelegem că, de fapt, lumea a pus o pecete pe noi. De pe pragul jumătății de veac ce mi-a fost dată până acum, am încercat să rememorez pecețile pe care lumea aceasta de pământ și de cer le-a pus asupră-mi: a poeziei, a filosofiei, a religiei, a studiilor tradiționale…

Să ne amintim însă că nimic nu vine din afară dacă nu vine și din tine; fiecare pecete a găsit în ființa mea ceara de cuget și simțire pe care să se imprime. Dar ființele trec, la răstimpuri, prin sabie și prin foc și atunci se probează tăria peceților pe care le poartă. Multe se șterg atunci, pentru că n-au fost decât simple exerciții de gândire, un simplu desen la nivelul intelectului, chiar dacă au lăsat impresia, prin zbaterile sufletești ce l-au însoțit, că sunt mai mult decât atât. Abia după aceea, dezbrăcat de pecețile superficiale care, acum înțelegi, te oboseau pentru că-ți ocupau gândurile și-ți nelinișteau sufletul, nefiind, în adânc, ale tale, te vei simți liber. Atunci vei cunoaște adevărul ființei tale și acest adevăr te va face liber. Și vei putea, abia acum, să spui: „Afirm, în fiecare zi, adevărul ființei mele!”Astăzi, sub pecetea ideilor, stărilor și lecturilor ce mi-au fost date de atunci încoace, rostesc:

Afirm, în fiecare zi, adevărul ființei mele – Iisus Hristos.

 Important este să fii pe Calea Hristos, să mergi în cele patru zări simțind sub tălpi Piatra Hristos. Adevăratul mers este o prelungire a bunei așezări. Cântece de sirenă caută să ne abată din drum, spre a ne dezlipi ochii din ochii Domnului. Dar dacă ne luăm vederea de la El, ne pierdem, ne risipim în iarmarocul lumii, suntem înnecați de valurile ce se ițesc împrejurul nostru, odrăslite de furtuna simțurilor, a patimilor, a intelectului, a sufletului, a eului ce trăiește în orizontul fricii, foamei și erosului. Dacă ne pironim ochii în ochii Lui, dacă vederea noastră devine vederea lui Hristos, dacă gândirea noastră devine gândirea Lui și voia noastră voia Lui, putem păși în raiul pe care ni l-a promis. De obicei, dăruim doar ce avem: un gând, un zâmbet, o îmbrățișare, un ban sau o avere. Dar când ești locuit de har, începi să dai din ce nu ai, din cele ale Lui și, abia atunci, dobândești darurile Sfântului Duh. Dacă nu ajungem la lămurirea de sine, la starea lăuntrică de rai, la pace și echilibru, lecturile, citatele, erudiția, originalitatea sunt părelnicie.

Drumurile-n spirit nu suferă întoarceri. Pot fi căderi, ispite, poticneli, dar flacăra spiritului, odată aprinsă, mistuie ființa până la străluminare. 

Dan Iacob