Vasile Maniu, istoric, revoluționar pașoptist, publicist, scriitor

Vasile Maniu (născut pe 24 decembrie 1824 la Lugoj, județul Timiș – decedat pe 10 martie 1901 la București) a fost un istoric, revoluționar pașoptist, publicist, scriitor, om politic, deputat și senator, precum și membru titular al Academiei Române.

Vasile Maniu s-a născut în familia lui Alexandru Popovici Maniu și a Elenei Maniu. Tatăl său provenea dintr-o familie nobilă din Răcăștia, Hunedoara, care s-a refugiat la Lugoj.
Mama sa a decedat când Vasile era încă un copil, iar tatăl său s-a recăsătorit, iar din această a doua căsătorie s-a născut fratele vitreg al lui Vasile, Aurel Maniu.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Maniu#/media/Fi%C8%99ier:Vasile_Maniu.jpg
Vasile Maniu s-a căsătorit cu Olga de Lovich, cu care a avut doi fii: Grigore și Vasile.
Fiind parte dintr-o familie înstărită, Vasile Maniu a beneficiat de o educație aleasă. A studiat cu profesori particulari, învățând limba germană și frecventând școala germană normală și gimnaziul din Lugoj, înființat în 1836. Ulterior, a continuat studiile la Arad și a finalizat liceul la Timișoara. După absolvirea liceului, a studiat dreptul la Budapesta, într-o perioadă în care capitala ungară devenise un centru important al intelectualității românești. A absolvit în 1846, la vârsta de 22 de ani.
Vasile Maniu a fost activ în timpul Revoluției din 1848, fiind implicat în cercurile revoluționare și în contact direct cu societățile secrete bucureștene. A jucat rolul de legătură între Eftimie Murgu și Nicolae Bălcescu și, alături de alți intelectuali bănățeni precum Andrei Mocioni, Ioan Mocioni și Iulian Dobran, a luptat pentru cauza Banatului. A făcut parte din Comitetul Național Român de la Sibiu, având funcția de notar districtual al Făgărașului. După înfrângerea revoluției în Banat, a fost numit comisar districtual al Maidanului și a păstrat acest post până în 1851. În 1853, s-a stabilit la Satu-Mic (azi Victor Vlad Delamarina), lângă Lugoj.
În 1858, Vasile Maniu a părăsit Banatul și s-a stabilit definitiv la București, convins că ideile revoluționare aveau mai multe șanse de a fi puse în practică în Principate decât în Banat sau Transilvania. În 1859, a depus cerere de cetățenie română, care i-a fost acordată în 1869.
La București, Maniu a susținut publicistul I.G. Valentineanu, acuzat de publicarea unor documente ale administrației guvernamentale de la Balta Liman. În paralel, a continuat să mențină legături cu vechii săi camarazi din Revoluția din 1848 și a încercat să atragă atenția opiniei publice asupra situației politice a românilor din Transilvania și Banat. De exemplu, a protestat când Banatul a fost încorporat Ungariei în 1860 și, între 1863-1864, în plină secetă în Banat, a contribuit la mobilizarea ajutoarelor pentru provincia sa natală. În plus, activitatea sa politică s-a concentrat pe promovarea eliberării provinciilor românești de sub dominația habsburgică.
În 1859, Maniu a ocupat funcția de avocat public la Curtea Criminală din București, iar între 1860-1861 a fost avocat public la Înalta Curte din București. Ulterior, a devenit avocat al Eforiei Spitalelor și, între 1868-1869, prim-președinte al Curții de Apel din Iași.
De asemenea, Maniu a fost un publicist activ, colaborând cu ziarele vremii, printre care „Buciumul român”, „Românul”, „Columna lui Traian” și „Trompeta Carpaților”.
În 1876, a fost ales deputat în colegiul IV Ialomița și membru al Academiei Române, fiind secretar al secției de istorie. În aceeași perioadă, a devenit senator în colegiul II Brăila. A activat neîntrerupt în Parlament până în 1888. A murit la 10 martie 1901, la București.

Opera

• Drame:
  • Amelia sau victima amorului, București, 1847
  • Monumentul de la Călugăreni, 1871
  • Congiurațiunea lui Catilina, 1872
  • Proscrisul, 1880
• Studii istorice:
  • Disertațiune istorico-critică și literară, referitoare la originea românilor din Dacia Traiană, 1857
  • Unitatea latină sau cauza romană în procesul naționalităților din punct de vedere istoric, juridic și politic, 1867
  • La mission de l’Occident latin dans l’Orient de l’Europe, 1869

Bibliografie

• Neumann, Victor, Vasile Maniu. Monografie istorică, Editura Facla, Timișoara, 1984.
• Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999, ISBN 973-27-06967
• Cosma, Aurel, Prin Timișoara de altădată, Editura Facla, 1977.

Sursa: https://www.enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Maniu