Astăzi, 24 ianuarie 2025, sărbătorim 166 de ani de la Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române a marcat realizarea unui proces istoric de lungă durată, care a început cu conștiința unității de neam și limbă a românilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania, fiind susținut de schimbările socio-politice din Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Sentimentul unității de neam a fost prezent încă din secolele al XV-lea și al XVII-lea în principatele române. De exemplu, Ștefan cel Mare se referea la Moldova și Țara Românească sub denumirea de Vlahia și „l’altra Vlahia” (cealaltă Vlahie), iar lucrările tipărite în limba română de diaconul Coresi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea aveau scopul de a întări legătura culturală dintre români. În 1599, Mihai Viteazul a fost întâmpinat cu entuziasm de țăranilor din Transilvania, care, potrivit cronicarului maghiar István Szamosközy, au simțit o mare încredere în principiul lor și s-au unit cu frații lor din Moldova și Țara Românească. Cronicarii din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir, au subliniat importanța unității de neam și limbă în spațiul carpato-danubiano-pontic. Ideile acestor autori au fost preluate și dezvoltate de reprezentanții Școlii Ardelene, iar în 1791, românii din Imperiul Habsburgic au formulat memoriul „Supplex Libellus Valachorum”, care solicita drepturi politice și economice pentru români.

Răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821) și Tratatul de la Adrianopole (1829) au accelerat sfârșitul feudalismului și au deschis calea pentru debutul capitalismului în principatele române. Unității etnice i s-a adăugat și dorința de unire economică, având în vedere avantajele obținute prin crearea unui singur spațiu economic: o piață internă unică și dezvoltarea relațiilor comerciale. Totuși, vechile structuri feudale, precum exploatarea țăranilor, existența vamilor interne și suzeranitatea Porții Otomane, care impunea taxe și tribut, stagnau progresul. Aceste obstacole puteau fi depășite prin formarea unui stat unitar cu o economie puternică, capabilă să câștige independența.

Ideea unirii a fost exprimată și în 1829, cu prilejul Tratatului de la Adrianopole, dar și în Regulamentele Organice din 1831-1832, care reglementau relațiile dintre Moldova și Țara Românească. În deceniile patru și cinci ale secolului XIX, activitatea culturală a contribuit la renașterea conștiinței naționale, prin promovarea termenilor „român”, „România” și „Dacia”. În această perioadă au apărut lucrări și publicații importante, precum „Deșteptarea României” de Vasile Alecsandri și „Cântarea României” de Alecu Russo, iar ziarele „Curierul românesc de ambe sexe” (1829) și „Albina românească” (1829) au sprijinit dezvoltarea identității naționale.

Revoluția de la 1848 a permis formularea primelor programe politice semnificative ale pașoptiștilor români, care visau unirea deplină a celor două principate. La Blaj, pe 3 mai 1848, românii din Transilvania au cerut unirea cu Țara Românească, iar după înăbușirea revoluției, exilații au continuat lupta pentru cauza românească în Europa. În ciuda opoziției unor puteri externe, precum Imperiul Otoman și Austria, mișcarea a câștigat susținerea unor personalități culturale europene și a progresistilor din diverse țări.

Această luptă a dus, în cele din urmă, la realizarea Unirii Principatelor, un vis al românilor care a devenit realitate într-un context european complex.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Principatelor