Traian Iancu, poet român

Traian Iancu s-a născut la 8 mai 1923, în Făget, județul Timiș, fiind fiul Anei (născută Stănescu) și al lui Milentie Iancu, țărani din Banat. A urmat cursurile Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj între anii 1936 și 1943, continuându-și apoi studiile la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, pe care a absolvit-o în 1951.

Din 1953 a activat în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, unde a ocupat funcția de director administrativ timp de peste 25 de ani. A fost, de asemenea, vicepreședinte și director al Fondului Literar, precum și reprezentant al României în Consiliul Confederației Internaționale a Societăților de Drepturi de Autor și ale Compozitorilor, între 1966 și 1976.

Sursa foto: AI

Debutul literar l-a avut în 1940, publicând versuri în revistele „Primăvara Banatului” și „Răsunet” din Lugoj. Primul său volum de poezie, Dragostele mele, a apărut în 1969. Printre temele centrale ale creației sale se numără dragostea pentru patrie și popor, frumusețea naturii natale, omenia și prietenia sinceră. A semnat și librete de operetă, printre care Plutașul de pe Bistrița (1956), Carpații (1966) și Târgul de fete (1969).

Traian Iancu a fost distins cu Premiul pentru Poezie al Asociației Scriitorilor din București (1975) și cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1984).

A trecut în eternitate pe 4 mai 1997, la București, cu doar câteva zile înainte de a împlini 74 de ani.

Domenii de interes: literatură, poezie, muzică, artă
Cărți reprezentative: Dragostele mele (1969), Puntea soarelui (1971), Noi (1972), Să iubim ce-i de iubit (1975), Bucuriile noastre (1978), Doina (1981), Iubire de oameni (1984), Grădina (1986), Cântecul iubirii (1989)