Rubin Patiția, avocat român

Rubin Patiția (21 august [stil vechi 9 august] 1841 – 13 iunie 1918) a fost un avocat român din Imperiul Austro-Ungar și un important activist politic. Originar din Transilvania, și-a făcut studiile în drept și s-a stabilit în Alba Iulia în anii 1870, unde a folosit poziția sa profesională pentru a susține comunitatea românească locală. A devenit cunoscut mai ales ca semnatar al Memorandului Transilvaniei din 1892, fapt ce i-a adus ulterior și încarcerarea. După 1900, s-a retras treptat din viața politică, murind spre finalul Primului Război Mondial, chiar înainte de Marea Unire a Transilvaniei cu România.
Rubin Patiția s-a născut în Câmpeni, județul Alba, în Țara Moților. Tatăl său, Ioan, era preot ortodox, iar sora sa mai mică s-a căsătorit de asemenea cu un preot. În primăvara anului 1848, l-a întâlnit pe Avram Iancu în casa părintească, un moment marcant pentru formarea sa, care a fost profund influențată de Revoluția de la 1848.

Fotografia de grup cu semnatarii Memorandumului. Rubin Patiţia este ultimul din rândul de sus (de la stânga la dreapta)

Sursa foto: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Fișier:SemnatariiMemorandumului.jpg

A urmat cursurile primare la Neagra, apoi școala săsească din Sibiu (3 clase), gimnaziul românesc din Beiuș, gimnaziul luteran din Sibiu (cu predare în germană) și din nou un an la Beiuș, unde și-a desăvârșit cunoștințele de limba română. A absolvit examenul de maturitate în 1862, iar în 1866 a finalizat studiile la Academia de Drept săsească din Sibiu.

Deși a solicitat o bursă pentru a studia la Universitatea din Viena, aceasta i-a fost refuzată de Mitropolitul Andrei Șaguna, astfel că a început ca practicant la Curtea de Apel din Târgu Mureș, apoi ca grefier la tribunalul din Abrud. În 1872, contractul său nu a fost reînnoit, probabil din cauza acuzațiilor de „agitație anti-maghiară”, și s-a mutat la Alba Iulia, unde a ocupat funcția de asistent de magistrat. Aici a militat pentru păstrarea limbii române în administrație, intrând în conflict cu autoritățile locale. Din 1878 a început să profeseze ca avocat în privat, apărând în special țărani români și refuzând cazurile aduse de speculanți sau cămătari.

În 1870 s-a căsătorit cu Ana Rațiu, fiica unui preot din Alba Iulia, și s-a mutat în casa socrilor. Cuplul a avut doi băieți (unul devenit ofițer, celălalt jurist) și o fiică, căsătorită cu avocatul Zaharia Munteanu, implicat la rândul său în mișcarea națională românească.
Patiția a fost cofondator al filialei ASTRA din Alba Iulia în 1870, devenind secretarul acesteia în 1872 și membru pe viață din 1887. A participat ca delegat la conferințele naționale ale electorilor români din Transilvania, în 1881 și 1884, și a înființat o bibliotecă publică în școala ortodoxă locală (închisă ulterior de episcopul Nicolae Ivan).

În februarie 1885, pentru a marca centenarul martirilor Horea, Cloșca și Crișan, Patiția a organizat o manifestare simbolică, ceea ce a atras atenția autorităților austro-ungare. A fost arestat pentru posesia și distribuția romanului Horia, interzis la acea vreme, și închis șase săptămâni.

A jucat un rol activ în mișcarea Memorandului Transilvaniei, susținând trimiterea documentului direct împăratului Franz Joseph. În 1892 a făcut parte din delegația care a încercat să-i înmâneze împăratului petiția – o tentativă eșuată, dar documentată de el într-o relatare de primă mână. Ca membru al comitetului executiv al Partidului Național Român (PNR) între 1892–1905, a fost judecat și condamnat în 1894 la închisoare pentru implicarea sa în redactarea și susținerea Memorandului. A fost încarcerat la Vác până în 1895, perioadă pe care a documentat-o amplu.

După eliberare, a continuat să apere în instanță activiști acuzați de „agitație”, inclusiv membrii unor coruri patriotice. A fost acuzat de violență împotriva autorităților, dar achitat. Totuși, semnarea unui manifest i-a adus o nouă condamnare, executată în Alba Iulia în septembrie 1896. A sprijinit pozițiile lui Ioan Rațiu și ale ziarului Tribuna, fiind un critic vehement al politicilor de maghiarizare ale guvernului Bánffy. După moartea lui Rațiu în 1902 și schimbarea direcției PNR către activism, s-a retras treptat din politică.

În 1906 a vizitat pentru prima dată România, cu ocazia Expoziției Jubiliare de la București, și a ajuns până la Constanța, unde a văzut Marea Neagră. A participat la aniversarea a 50 de ani de la înființarea ASTRA, la Blaj, în 1911. A lăsat în urmă un manuscris de aproximativ 1.000 de pagini, cu caracter autobiografic și memorialistic, păstrat la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.

Rubin Patiția a murit în Alba Iulia în iunie 1918, cu puțin timp înainte de Marea Unire. Casa sa, moștenită de ginerele Zaharia Munteanu, este astăzi monument istoric.