Certuri care nu mai au sfârşit, glasuri ridicate, nervi, reproşuri. Recunoaşteţi personajele?
Părinţi de pretutindeni, nu sunteţi singuri!
De câte ori nu v-aţi întrebat retoric, într-un moment de răbufnire, de ce sunteţi aşa de năpăstuiţi de soartă? Ne referim la neuronii ucişi de neînţelegerile cu proprii copii. De ce al meu? De ce mi se întâmplă mie? Am făcut totul să nu-i lipsească nimic şi de ce nu-i bine? Astea sunt numai câteva din nelămuririle părinţilor vis-à-vis de nivelul de bună înţelegere, comunicare şi satisfacere al odraslelor lor.
Câteodată, familia e împărţită în două tabere: aripa tânără şi noi, babacii.
Noi.
Ne ascundem de ei, nu le spunem toate durerile sau fricile noastre pentru a-i lăsa să guste copilăria aşa cum se cuvine. Să nu treacă prin ce am trecut noi când eram copii. Să le fie mai bine decât ne-a fost nouă. Că vor avea o viaţă înainte să se chinuie! Ascundem cât de roase sunt pingelele încălţărilor pentru a nu le strica buna dispoziţie cu văicăreli. Ei nu observă de câţi ani poartă tata aceeaşi haină, dar lor li se “updatează” garderoba aproape de fiecare dată când cer, sau, uneori, fără ca măcar să ceară lucrul ăsta. Se gândesc că e haina lui dragă de care nu vrea să se despartă. Nici prin cap nu le trece că părinţii lor nu ies prea des pentru că ei trebuie să “socializeze” frecvent cu prietenii la o pizza sau la un film. Dar nici nu le reproşează nimeni! Aşteptăm ca ei să vadă singuri toate acestea şi să realizeze sacrificiile. Dar nimic! Şi atunci concurăm cu propriile fapte anterioare. Facem sacrificii şi mai mari şi mai des şi apoi aşteptăm iar. Acelaşi nimic de mai înainte! Ridicăm ştacheta sacrificiilor până în momentul în care simţim că ne-am atins limitele. Şi atunci izbucnim! Consiliu de familie, reproşuri, pedepse! Până seara ne trece! În ziua următoare tot noi vom fi cei care ne vom face autocritica. Ce părinte denaturat sunt! Cum am putut să spun aşa ceva? Dacă nu pentru el, atunci pentru cine muncesc? Şi totul se reia ca într-un carusel, însă răbufnirile vor fi din ce în ce mai rare şi mai slabe în intensitate. Până ajungem să ne acceptăm “crucea” şi să facem totul pentru ca lor să le fie cât mai bine.
Ei.
Ne ascund, la rândul lor, o sumedenie de lucruri. Calitatea parcursului şcolar, prieteniile, iubirile, eşecurile. În mare măsură pentru că nu consideră că am înţelege. Ei sunt adolescenţi, noi nu. “Cum ar putea să mă înţelegă mama că mă doare că X-ina nu a râs la gluma mea? Nu poate să înţeleagă! Ea nu face altceva decât să meargă la serviciu, să facă mâncare şi curăţenie şi să se certe cu tata de la neajunsuri. O persoană atât de ancorată în realitate nu ar putea să înţeleagă o durere “metafizică”. Cum să le spun că mă doare în partea dreaptă? O să mă ducă la doctor şi nu o să mă mai lase la fotbal. Sau, şi mai rău, nu o să mai am voie să ridic greutăţi şi, dacă mâine acceptă X-ina invitaţia în oraş, cum o să mai iau în braţe să fiu şi eu ca ăla din a XII-a?” Aşa gândesc ei! Din cauza asta se ascund de noi! Ne văd ca pe nişte sclavi vieţii care nu sunt în stare să aprecieze albastrul cerului, să se bucure de cântecul păsărilor sau să vibreze la zărirea în depărtare a unei siluete. În mintea lor suntem nişte stânci. Fără simţiri, incapabili să râdă, nedoritori de distracţii, răi şi anoşti. Dacă ar şti ei că suntem însetaţi după trăirile lor şi că ei sunt cei care ne ţin la distanţă…
Idee de leac.
Pentru a nu fi făcuţi K.O. de aceste greutăţi, pentru a nu cădea fără vlagă înainte de vreme, trebuie să relaţionăm.
Comunicarea este, de cele mai multe ori, rezolvarea multor probleme. Şi a acesteia. Dacă le vom spune că şi pe vremea noastră şcoala era grea şi că şi noi aveam probleme cu trezitul dimineaţa şi cu “diriga”? Dacă le vom povesti cum, la prima întâlnire, tatăl tău a sărit în curtea unui vecin să fure un trandafir să mi-l dăruiască? Dacă le vom mărturisi că nesomnul nostru se datorează grijii pentru ca lor să le fie bine, nu ca să-i spionăm? Dacă ne vom deschide sufletul în faţa lor ne vom apropia mult de simţirile lor, ba chiar, vom deveni eroi în poveştile pe care le vor spune colegilor.
Orice părinte iubitor doreşte să fie eroul copilului său!
Si fiecare copil este centrul universului pentru cei care-l cresc.
Iulia Chiper
#Postat de
ASM Agency
Opiniile cititorului
Continue reading
