Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Radiofonia și începuturile sale în România…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 22, 2023
Motto: „Radiofonia este de o mare importanță socială, căci se poate adresa unei lumi întregi.”- Dragomir Hurmuzescu
Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim printre începuturile radiofoniei de pe la noi, un domeniu revoluționar la început de secol al XX-lea, care și-a făcut un pic mai greu intrarea în „spațiul mioritic”, beneficiind de „eterna și fascinanta” noastră rezistență la schimbare. Radiofonia a fost una dintre invențiile revoluționare ale secolului al XIX-lea și în jurul acestei formidabile aplicații ale inventivității umane, a gravitat mult timp informarea inter-umană. Această invenție a depășit presa scrisă și telegraful în viteza transmiterii de informații, dar, așa cum se întâmplă mereu, a fost depășită ulterior de invențiile care i-au urmat, adică televiziunea și mediul online facilitat de internet. În același timp, trebuie să recunoaștem că invenția lui Guglielmo Marconi de la sfârșitul secolului al al XIX-lea nu este astăzi deloc demodată. Folosirea acesteia în continuare arată că „forța” radioului a rămas importntă și utilă umanității. În „măcinarea” poveștii de azi, vă propun să trecem în revistă câteva date despre începuturile radioului pe mapamond și pe la noi. Precizez că, de principiu, la acele vremuri de început de secol al XX-lea, luăm în calcul ca referință teritoriul României de la acea vreme. Iar termenul și noțiunea de radio, de fapt, nu se prea folosea. Cu toate că Guglielmo Marconi este recunoscut ca inventator al radioului ȋncă din anul 1896, sintagma folosită peste tot era cea de „telegrafie fără fir – TFF”.
Trebuie să recunoaștem și aportul deosebit (esențial, chiar), în dezvoltarea radioului al marelui inventator Nikola Tesla. De fapt, Marconi, în realizările sale, a pornit de la telegraful cu fir (care era cunoscut şi care era în exploatare de câţiva zeci de ani) şi a înlocuit firul undele hertziene. Ca să-nțelegem „ce și cum”, trebuie să știm că primele transmisiuni fără fir au fost transmisiuni pur telegrafice, adică se puteau transmite numai linii şi puncte și s-a folosit celebrul alfabet inventat de Samuel Morse. Astfel, fiecare punct şi fiecare linie era formată dintr-un număr mai mic sau mai mare de scântei și fiecare scânteie reprezenta un impuls de unde electromagnetice care se amortizau foarte repede. Pe la începuturile radioului, ideea de a se retransmite vocea umană era aproape de science fiction și nu de realitatea imediată. Astfel, pentru a se putea transmite vocea umană, trebuia găsită o soluţie prin care transmisia să se facă în mod continuu, adică acea „scânteie electrică” trebuia ȋnlocuită cu un arc electric. Practic, această idee a fost dezvoltată de un inginer danez, pe nume Valdemar Poulsen și, ulterior, au apărut emiţătoarele cu arc electric. Trebuie spus că aceste instalaţii erau greoaie, incomode și presupuneau existenţa unor electromagneţi uriaşi, iar arcul electric respectiv se dezvolta într-o incintă prin care circula hidrogen.Etapa de pionierat a TFF-ului a continuat cu apariţia generatoarelor de unde ȋntreţinute, care, de fapt, erau nişte generatoare electrice rotative de ȋnaltă frecvenţă, care aveau avantajul că erau mai uşor de exploatat şi nu mai generau imensul spectru de armonici pe care-l produceau instalaţiile cu arc electric. Toate aceste instalaţii, cu scântei, cu arc sau cu maşini rotative, fiind uriaşe şi necesitând un personal de exploatare calificat, nu erau accesibile decât instituţiilor şi firmelor mari, cu posibilităţi materiale și financiare semnificative. Ca urmare a acestor limitări, în această perioadă a începuturilor radioului, întâlnim TFF (transmisiuni fără fir) numai la armată (cu precădere în marină), la serviciile de poştă sau la marile companii comerciale care generau suficient profit ca să-și permită investițiile și întreținerea aparaturii necesare. Nici nu se punea problema ca oamenii de rând să aibă acces la o astfel de aparatură. Firește, oricine plătea putea să meargă la serviciul de poştă şi să trimită o telegramă în alte colțuri ale lumii unde existau aparate corespunzătoare.
Despre termenul de radio adevărat, în noțiunea modernă a acestuia, putem vorbi cam după anul 1920. De ce atunci? Pentru că la sfârşitul lunii octombrie 1920, în oraşul Pittsburgh din Statele Unite ale Americii, a apărut primul emiţător care se adresa publicului larg, iar acest moment a însemnat un reper revoluţionar, un concept totalmente nou și care nu mai funcționa pe principiul secretizării transmisiilor radio fără fir de până la acel moment, ci schimba paradigma beneficiarilor și toată lumea era invitată să beneficieze de informaţiile transmise prin radio. Firește, concomitent apăruseră şi primele receptoare de radio destinate publicului larg, iar, ca la orice lucru nou, preţurile de achiziție și întreținere a acestora erau încă destul de mari, dar, pas cu pas, preţurile au scăzut, iar radioul s-a răspândit cu repeziciune în toată lumea, prin toate colțurile planetei. Trebuie menționat faptul că această adevărată revoluţie informațională (și industrială, în același timp) s-a bazat pe tubul electronic cu vid, tub a cărui dezvoltare a fost impulsionată decisiv de necesitățile militare din primul război mondial. Practic, utilizarea pe scară largă a tubului cu vid a permis scăderea semnificativă atât a preţului, cât şi a dimensiunilor instalaţiilor radiofonice de emisie, dar și a receptoarelor radio la care avea acces publicul larg. Vorba unor istorici ai radioului, „anul 1920 marchează începerea perioadei pe care o numim, pe drept cuvânt, epoca când radioul era rege.” Era un fenomen faptul că fabricile de materiale specifice utilizării în radio, vânzătorii de instalații de radio precum şi magazinele de specialitate s-au înmulțit semnificativ. Și, aproape concomitent, au apărut radioamatorii. Trebuie amintit, însă, că radioamatorii acelor timpuri nu erau radioamatorii aşa cum ȋi știm astăzi, ci erau, pur și simplu, oameni care îşi cumpărau/construiau un receptor de radio şi ȋşi invitau prietenii la audiţii colective. Firește că, de principiu, era vorba de oameni cu o situaţie materială mai bună cum ar fi: avocaţi, medici, ingineri, ofiţeri, preoţi etc, deoarece aparatele de radio erau încă destul de „pipărate” la preț. Acești radioamatori s-au reunit în diverse asociaţii și, pas cu pas, aceștia au devenit adevăraţi specialişti ai domeniului şi au început să-şi construiască ei înşişi aparatele de radio, aparate care încă se numeau „posturi TFF (Telegrafie/ Telefonie Fără Fir)”. Dacă în America şi în Europa occidentală radioul a pătruns foarte repede, fiind stimulat de o legislaţie permisivă, în România, ca de atâtea ori în istorie când a fost vorba de introducerea lucrurilor și faptelor noi, radioul a pătruns greu, fiind frânat de o legislaţie restrictivă. Trebuie amintit faptul că degeaba protestau specialiştii în domeniu ori asociaţiile de radioamatori şi revistele de profil, statul nostru mioritic rămânea imperturbabil și nu-i păsa. Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, lucrurile au început să demareze, în cele din urmă, iar aceasta s-a datorat, tot ca de atâtea ori în decursul istoriei noastre, unor oameni deosebiţi, unor adevăraţi promotori ai ştiinţei şi tehnicii româneşti și trebuie amintit că acestor oameni minunaţi şi realizărilor lor le datorăm ființarea acestui fenomen și la noi.
Astfel, părintele radiofoniei româneşti este, fără vreun dubiu, profesorul Dragomir Hurmuzescu, cel despre care am mai adus aminte la rubrica „Oameni care au fost”, aici la „Jurnal de Brașov”. Lui Dragomir Hurmuzescu i se datorează prima „lucrare de radio” din România şi, tot lui, i se datorează primul post public de radio, adică un post ai cărui ascultători plăteau pentru ceea ce ascultau. Revenit acasă de la Sorbona, din Franța, unde obţinuse titlul de doctor în fizică, ȋn anul 1896, Dragomir Hurmuzescu a fost numit conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi și, în afară de acest post, Dragomir Hurmuzescu ajunge profesor şi apoi, ȋn decurs de numai câteva luni, director al Liceului Internat din Iaşi. Iniţial, Dragomir Hurmuzescu şi-a concentrat cercetările asupra radioactivităţii, dar, ȋn curând, el şi colaboratorii săi, au ȋnceput să simtă pregnant efectele nocive ale acesteia asupra sănătăţii umane. Ca atare, Hurmuzescu ȋşi ȋndreaptă atenţia asupra noii descoperiri, telegrafia fără fir, și face experienţe, ţine conferinţe şi scrie lucrări pe această temă. Prin anul 1910, Dragomir Hurmuzescu ȋnfiinţează o şcoală de electricitate la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, școală care a fost baza viitorului Institut Electrotehnic din Iaşi, fondat în anul 1913. În acelaşi an, Hurmuzescu înfiinţează, totodată, Institutul Electrotehnic din Bucureşti, care a funcţionat sub egida Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti. Trebuie amintit, în acest context, că, printre cadrele didactice ale institutului, pe lângă profesorul Hurmuzescu, se remarcă prezenţa unor personalităţi de marcă din domeniul ştiinţei şi tehnicii româneşti, precum: Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu, Nicolae Vasilescu-Karpen, Constantin Buşilă, Dimitrie Leonida, Constantin Budeanu etc. Tot la iniţiativa sa, la data de 26 marie 1925, s-a format „Asociaţia Prietenilor Radiotelefoniei”, având sediul chiar în localul Institutului Electrotehnic. În laboratorul institutului respectiv, s-a realizat, sub conducerea lui Emil Petraşcu, un receptor cu cinci și cu acest aparat se organizau audiţii publice, în zilele de joi şi sâmbătă, la orele 21:30. Apoi, în luna iulie a aceluiași an, s-a efectuat şi prima emisiune radio cu ajutorul unui post „Levy” de 50 W. Concomitent, la 12 iulie 1925, se votează „Legea pentru instalarea şi folosinţa staţiunilor şi posturilor radioelectrice”, lege care limita drastic, de fapt, dezvoltarea radiofoniei în România punând piedici fără noimă dezvoltării acestui domeniu revoluționar. Totuşi, profesorul Hurmuzescu nu se lasă doborât de rezistența la schimbare a a unora. Postul de emisie al Institutului Electrotehnic (fabricat de firma Levy) se bucură de niște privilegii și poate să emită, deoarece aparţinea unei unităţi de învăţământ superior în care se desfăşurau activităţi de cercetare. Un prim anunț despe aceasta a apărut ȋn revista „Radiofonia” nr. 14-15 din 06 iulie 1926, iar, cu toate condițiile vitrege de utilizare a radioului pe la noi, la 1 ianuarie 1927, institutul atrăsese deja circa 2000 de abonaţi. Treptat, emisiunile au devenit destul de regulate, joia şi sâmbăta, iar lungimea de undă era 350 m. Practic, acesta a fost primul post public de radio din România, în condițiile în care radioascultătorii plăteau un abonament pentru acest serviciu livrat pe calea undelor. Merită amintit faptul că acest post de emisie radio, după ce a fost scos din uz și abandonat, fiind înlocuit cu altele mai moderne, a fost prezentat, ca o relicvă preţioasă, la „Prima expoziţie a electricităţii din România”, expoziţie organizată de Dimitrie Leonida, ȋn Parcul Carol, ȋn perioada septembrie – octombrie 1928, cu ocazia jubileului de 20 de ani al „Şcoalei comunale de electricieni şi mecanici”, şcoală ȋnfiinţată de profesorul Dimitrie Leonida ȋn anul 1908. Tot sub „patronajul” profesorului Hurmuzescu, la Institutul Electrotehnic se mai realizează, în anul 1927, un post de emisie pe 280 m, cu puterea de 200 W, de către Emil Petraşcu. Cu acest post s-au efectuat transmisiuni în direct de la Ateneu şi de la Opera Română. În același context, în anul 1928, apare „în peisaj” un post de emisie, pe 21,5 m (deci pe unde scurte), cu puterea de 100 W, putere care a fost crescută ulterior la 2.000 W. Finalmente, la data de 1 noiembrie 1928, intră ȋn emisie postul „Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România”. Primul preşedinte al Consililui de Administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România a fost, firește, cel mai de seamă promotor al radioului de la noi, adică profesorul Dragomir Hurmuzescu. Tot Hurmuzescu a fost şi primul preşedinte al Comitetului de Direcţie şi tot el a rostit cuvântul de deschidere, între orele 17.00 şi 19.00, în data de 1 noiembrie 1928. Directorul general al societăţii a fost inginerul George V. Cârnu-Munteanu și primele emisiuni ale societăţii au fost făcute pe lungimea de undă de 401,6 m, cu un post de 400 W, oferit, cu titlu provizoriu, de firma „Marconi’s Wireless Telegraph Company Ltd.” din Londra. Aceeaşi companie a furnizat, un an mai târziu, şi postul definitiv cu puterea de 12 kW.
Referitor la primii pași în radio în „Vechiul Regat”, trebuie spus că primul post de radiotelegrafie din România a fost instalat de Serviciul Maritim Român la Constanţa, ȋn anul 1908. Aproape imediat, și Marina Militară română şi-a instalat şi ea trei posturi sistem „Telefunken” la Călăraşi, Giurgiu şi Cernavodă. În anul 1910, „Compania de Specialităţi” a achiziţionat şi ea trei posturi cu scântei, tot sistem „Telefunken”. Încet, ȋncet radiotelegrafia ȋncepe să fie apreciată la justa ei valoare. În anul 1912, Marina Militară achiziţionează patru posturi cu scântei muzicale, pentru monitoarele sale fluviale. Similar, „Batalionul de Specialităţi” cumpără 14 posturi portative, cu scântei muzicale şi cu puterea de 1,5 kW, de fabricaţie „Marconi” şi un post de 0,5 kW, de fabricaţie „CGR”. În preajma primului război mondial, Emil Giurgea pune ȋn funcţiune un prim post TFF cu scântei, ȋn Parcul Carol și un al doilea post a fost instalat la Filaret. Instalarea a durat trei săptămâni și s-au folosit alternatori muzicali cu puterea de 12 kW. Antena avea un pilon central cu ȋnălţimea de 75 m şi doi piloni laterali, cu ȋnălţimea de 35 m. Bugetul implementării staţiei a fost de 15.000 lei. Pentru a avea o corespondenţă sigură, mai ales pe timp de război, s-a mai construit, ȋn anul 1915, la Băneasa, o staţie TFF mai puternică, de 40 kW cu o antenă susţinută de doi piloni ȋnalţi de 80 m. Trebuie spus că această staţie a costat 170.000 lei şi a fost realizată sub conducerea profesorului Nicolae Vasilescu-Karpen. Înainte de intrarea României ȋn război, ȋn luna august a anului 1916, la Herăstrău a fost pus ȋn funcţiune, tot de către amintitul anterior Emil Giurgea, un post de emisie fabricat de firma „Radioelectrique” din Franţa. Postul avea un alternator cu puterea de 150 kW, la 1000 Hz şi o antenă ridicată pe opt stâlpi cu ȋnălţimea de 100 m, dar, din păcate, postul respectiv a trebuit să fie demontat, ȋn noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1916, ȋn decurs de numai cinci ore, pentru a nu cădea ȋn mâinile germanilor care erau pe cale de a ocupa capitala. Postul de radio respectiv, ȋn continuare sub comanda lui Giurgea, a fost transportat şi remontat tocmai la Botoşani, singurul oraş din Moldova care era alimentat cu energie electrică trifazată la tensiunea de 120 / 208 V, 50 Hz, la fel ca Bucureştiul. Merită amintit faptul că instalaţiile electrice ale Botoşaniului au fost realizate, ȋn anul 1913, de către marele Dimitrie Leonida, după modelul pe care-l dezvoltase la Bucureşti, cu câţiva ani mai ȋnainte.
Remontarea postului respectiv la Botoşani nu a fost lipsită de peripeţii, în condițiile în care alternatorul s-a pierdut pe drum, fiind găsit ȋntâmplător, după mai multe săptămâni, abandonat ȋntr-un şanţ, pe marginea drumului, undeva lângă Urziceni….„Curat murdar, coane Fănică!” Curând după re-punerea ȋn funcţiune a postului de radio respectiv, acesta a rămas, practic. singura legătură cu aliaţii din Antantă, din cauza defectării celuilalt post de radio desemnat acestei legături, cel instalat la Vaslui. Peripeţiile respectivului post de radio au continuat, acesta trebuind să fie mutat de la Botoşani la Iaşi, unde se afla, de fapt, conducerea României, refugiată din capitală. După cum am amintit anterior, din păcate, la Iaşi nu exista curent trifazat, ca la București ori Botoșani, ci numai monofazat. Într-un final, după circa două luni de eforturi, postul de radio respectiv este repus ȋn funcţiune, la Copou, folosind ca sursă de alimentare cu energie un generator trifazat antrenat de un motor de automobil de 150 CP. Nu peste mult timp, peripețiile au continuat și pentru că situaţia de la Iaşi un mai era chiar atât de sigură, același Emil Giurgea, ȋn urma ordinului direct primit de la prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, ȋncarcă postul de radio cu toate „angaralele” ȋn 28 de vagoane de tren, ȋn vederea evacuării ȋn Rusia, la Odesa. Ghinion! Între timp, ȋn Rusia izbucnise revoluţia! Inspirat de un al șaselea simț al său, Emil Giurgea a amânat plecarea trenului cu postul de radio, pretextând că trebuie, mai ȋntâi, să stabilească personal locul de amplasare, la Odesa. Acesta a plecat la Odesa, iar la ajungere acolo a fost ȋntâmpinat de manifestări bolşevice de amploare, fapt care-l convinge rapid că, dacă-l aduce aici, postul de radio nu va mai putea fi recuperat de la bolșevici. Drept urmare, Giurgea se ȋntoarce la Iaşi şi, contrar ordinului primit iniţial de la înalt nivel al statului român, descarcă postul din vagoane şi ȋl transportă, realmente pe ascuns, ȋnapoi la Copou, unde ȋl repune ȋn funcţiune. Acesta a funcționat aici până la sfârşitul războiului, când a fost transportat ȋnapoi la Bucureşti şi instalat la Băneasa, loc unde a funcţionat până ȋn anul 1919, când a intrat ȋn funcţiune, la Herăstrău, un post sde fabricație italiană nou-nouț, cu arc, având puterea de 30 kW şi o antenă pe opt piloni cu ȋnălţimea de 130 m. Menționam anterior și postul de emisie de la Vaslui, acest post fiind comandat, ȋn luna februarie 1915, de către guvernul român firmei SFR („Société Française Radio-Électrique”). În condiţii de război şi cântărind aproape 300 de tone, postul a fost transportat pe mare până la Salonic, apoi pe uscat, până la Niş şi pe urmă pe Dunăre, până ȋn România. Postul de emisie a fost pus ȋn funcţiune ȋn luna iulie a anului1915 la Bucureşti şi asigura legătura cu puterile aliate. Ulterior, în urma mersului nefavorabil al luptelor, în anul 1917, pentru a nu cădea ȋn mâinile inamicului, postul a fost demontat, transportat la Vaslui şi repus ȋn funcţiune. Acest post de radio era alcătuit dintr-un emiţător cu arc de 14 kW, un emiţător cu alternator de ȋnaltă frecvenţă de 300 kVA şi o antenă montată pe opt stâlpi cu ȋnălţimea de 100 m. Aminteam anterior de un moment important ȋn istoria radioului românesc, adică despre postul de TFF cu scântei, din Parcul Carol. Acesta și-a datorat existența și funcționarea celor două personalităţi tehnice de seamă ale timpului, adică același Emil Giurgea şi marele Dimitrie Leonida. Nevoia fusese generată de condițiile geopolitice de la acel moment al istoriei, La izbucnirea primului război mondial, România nu avea nicio posibilitate de a comunica direct și rapid cu aliatul istoric Franţa, cea care intrase ȋn război cu Germania. Pentru că în România nu se ştia mai nimic despre evoluţia evenimentelor de pe frontul franco- german, căpitanul Pichon, ataşatul militar al Franţei ȋn România, l-a rugat pe Emil Giurgea să-l ajute să ia legătura cu patria sa, pentru a afla care este situaţia. Înţelegând importanţa excepţională a momentului, autorităţile locale, conduse de primarul general de atunci al capitalei, Vintilă Brătianu, se mobilizează rapid şi, ȋn doar trei zile, postul de radio a fost instalat ȋn Parcul Carol.
La acea dată, Emil Giurgea era cel mai cunoscut profesionist român ȋn domeniul TFF (transmisiunilor fără fir). Emil Giurgea se născuse ȋn anul 1885 şi, la fel ca şi Dragomir Hurmuzescu, obţinuse un doctorat ȋn fizică la Sorbona, în Paris. În anul 1911, aflându-se la Paris, şi intuind importanţa covârşitoare a acestei noi tehnologii, Giurgea a cumpărat, din fonduri proprii, patru posturi de emisie şi şase posturi de recepţie, pe care le aduce acasă ȋn România. O pereche din aceste posturi a fost pusă, fără plată, la dispoziţia Ministerului de Război şi ulterior, la dispoziţia Administraţiei Poştelor. Un gest mai mult decât onorabil și de laudă!Ar fi interesant de aflat dacă s-ar mai putea întâmpla azi un asemenea gest…Firește, pentru că meleagurile noastre mioritice sunt „impregnate” cu veșnica noastră cârcoteală endemică, s-au găsit destui dintre respectivii cârcotaşi care afirmau cu voce tare și mare că postul TFF instalat ȋn Parcul Carol, nu va putea fi recepţionat nici până la poarta respectivului și că investiția este de nefolosit. De parcă lor le luase cineva vreun ban din buzunarul propriu! Dar, cum aminteam anterior, după un efort titanic, ȋn trei zile, postul de radio respectiv a reușit să recepţioneze buletinul francez care prezenta situaţia frontului. Drept urmare, aproape imediat, aliaţii din Antantă au fost ȋnştiinţaţi, pe canale diplomatice, că România are un post TFF, iar după o lună, comunicaţiile bilaterale cu Italia, Grecia și Franţa ajunseseră să se desfăşoare ȋn mod curent. Merită amintit și un fapt notoriu în epocă, care ne demonstrează că statul nostru și-a păstrat niște năravuri tot endemice, cum ziceam anterior! Mai concret, acest stat al nostru a alocat, pentru ȋntreţinerea postului de radio respectiv, „imensa” sumă de cinci lei pe trimestru şi a desemnat un diriginte de poştă să ţină evidenţa celor cinci lei…Ar fi de râs dacă n-ar fi fost de plâns! Pe la ȋnceputul anului 1915, postul de radio din Parcul Carol a fost cedat/ donat pentru uzul armatei, care l-a demontat şi l-a remontat ȋn vagoane de cale ferată, devenind, astfel, primul tren TFF din Europa. În continuare, legătura cu puterile aliate s-a ţinut prin postul SFR despre care am făcut amintire anterior. Odată cu intrarea României ȋn primul război mondial, tânărul locotenent Dimitrie Leonida a fost și el mobilizat şi a primit ordinul de a înființa un post TFF montat ȋn vagoane de cale ferată. Cum nu ne-am dezmințit nici atunci ca stat, materialele necesare și care i s-au pus la dispoziţie pentru construirea staţiei de radio nu erau nici pe departe corespunzătoare. Drept urmare, Dimitrie Leonida apelează la amicii lui și la materialele care se mai găseau la „Şcoala comunală de electricieni şi mecanici” şi la „Muzeul Tehnic” şi, ȋn decurs de trei zile, la data de 19 august 1916, trenul TFF nr. 2 este gata şi pleacă din Bucureşti spre Roman. Un efort despere care merită a se scrie în cărțile de istorie!
După mai multe dificultăți, antena respectivului post de radio a fost instalată la Roman, ȋntre coşurile fabricii de zahăr, iar postul TFF a intrat ȋn funcţiune, unde a rămas funcțional până la 20 noiembrie 1916. La acea dată, aproape „pe nepusă masă”, s-a primit o telegramă prin care se ordona mutarea staţiei la Buzău. Bănuind că este ceva „putred în Danemarca”, chiar dacă trecuse la executarea ordinului primit pri radio, Dimitrie Leonida cere explicaţii pe linie ierarhică şi, drept urmare, află că telegrama fusese falsă, fiind o diversiune a inamicului. În aceste condiţii, postul care ajunsese deja chiar până la Buzău, a fost instalat chiar acolo, dar, sub presiunea operațiilor militare defavorabile României, postul a trebuit să fie evacuat şi de la Buzău. Printre avatarurile retragerii și dezordinea inerentă evenimentelor, vagoanele postului TFF ajung să fie abandonate ȋn gara Ghidigeni, loc unde Dimitrie Leonida găseşte o fabrică de spirt unde instalează staţia TFF. Apropo de inventivitate, spirit practic și eroism, trebuie spus că ultimii kilometri i-au parcurs luând şinele din urma vagoanelor şi punându-le ȋn faţa lor. Într-un final, antena postului a fost ȋntinsă ȋntre coşul fabricii şi un pilon special ridicat, iar postul de radio a intrat ȋn funcţiune. Dacă la ȋnceputul şi ȋn timpul primei conflagrații mondiale, l-am ȋntâlnit pe priceputul Emil Giurgea ca pionier şi promotor al radiofoniei române, ȋn anul 1925 ȋl găsim, aşa cum din păcate se ȋntâmplă atât de des ȋn societatea românească, ca „frână” a dezvoltării fenomenului radio de la noi, acesta fiind promotor al „Legii Radiofoniei”, lege foarte restrictivă ȋn ceea ce priveşte dezvoltarea radiofoniei române. A făcut multe pentru radio, dar a și folosit prea mult frâna legislativă în a-l dezvolta! În anul 1925, Emil Giurgea ajunsese directorul general al radiocomunicaţiilor, din cadrul PTT. Anterior, prin decretul regal cu No. 3.604/23.07.1921, a fost numit, începând din 1 aprilie 1921, în postul de director de serviciu clasa III și însărcinat cu conducerea direcțiunii radio-comunicațiilor, pendinte de Ministerul Comunicațiilor, poziție din care se implică în sprijinirea „Asociației Prietenii Radiofoniei”.
A făcut parte din colectivul de redacție al „Revistei Societăței de hidrologie medicală și climatologie”, București (1922-1924).În anul 1921, Giurgea promovase o politică de realizare a unei reţele de posturi TFF la nivelul ȋntregii ţări, aceste posturi având o destinaţie strategică, pentru menţinerea comunicaţiilor ȋn telegrafie, cu interiorul ţării şi cu aliaţii. Totuşi, multe staţii erau potrivite şi pentru activităţi de radiodifuziune, ca de exemplu postul de la Galaţi. Posturile care asigurau legăturile cu străinătatea erau prevăzute chiar cu Teletypuri model Carpentier. Postul principal a fost pus ȋn funcţiune ȋn octombrie 1923 la Herăstrău şi era alcătuit din doi alternatori Bethenod de 30 kHz, cu puterea de 100 kW. Acest post asigura legătura cu ţările ȋndepărtate. Pentru legătura cu Europa s-a instalat un post Telefunken cu lămpi, de 5 kW. Acest post era telecomandat de la Poşta Centrală. Pentru legături ȋn interiorul ţării şi cu vecinii, s-au montat posturi cu lămpi la Timişoara, Oradea Mare, Cluj, Cernăuţi, Iaşi, Galaţi şi Constanţa. Cu tehnica am stat bine pe atunci! Mai greu a fost cu mentalitatea oamenilor!
Între timp, emisiunile radiofonice experimentale s-au înmulţit pe teritoriul României. Unele erau realizate de firme străine, ca „Electrophoebus”, altele de către posturile de emisie ale „Institutului Electrotehnic Bucureşti” şi ale „Societăţii Radio-Române”. Este de menționat și faptul că până și Şcoala de geniu, mai precis Regimentul de transmisiuni, a emis de câteva ori programe muzicale. Despre aceasta din urmă, ascultătorul M. Pop scria revistei „Radio Român”:„În ziua de 17 decembrie [1926] între orele 4:35 şi 5 am auzit un nou post de emisiune din Bucureşti. Este vorba despre un post al Şcoalei de geniu. Am auzit extraordinar de tare…un solo şi mai extraordinar de groaznic. Tenorul care a cântat, probabil cu bune intenţii, era de bună seamă situat la o nepotrivită distanţă de microfoane şi modulaţiunile s-au transmis prost. În plus, un hârşâit puternic era datorit probabil defectuozităţii lămpilor. Concertul a fost des întrerupt de intercalaţii ca: Alo, alo, d-nu Colonel Georgescu, alo, alo, s-a auzit? Am dat un concert…” Nici alte transmisiuni româneşti nu erau prea bune. Astfel, postul P.T.T Herăstrău a încercat să transmită tot în decembrie 1926, timp de două săptămâni, programe muzicale, însă acestea se auzeau cu dificultate datorită zgomotului maşinilor şi oscilaţiilor parazite ale lămpilor. Pe 15 noiembrie 1926, fusese începută o subscripţie publică pentru strângerea celor douăzeci de milioane de lei necesare constituirii capitalului public al „Societăţii Române de Radiodifuziune”, însă la final nu fuseseră strânşi decât 159.000 lei. Banca Naţională a României, în „mărinimia sa” ( îmi aduce aminte cu „180 de grade rotație” de modul de azi de funcționare a sa….) a acceptat să acopere restul capitalului şi astfel, pe 22 decembrie1927, Consiliul de Miniştri a aprobat, într-un final, înfiinţarea „Societăţii Române de Radiodifuziune”, cea numită iniţial „Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România”.
Ulterior, anul 1928 a reprezentat o perioadă de organizare a societăţii. Astfel, pe 17 ianuarie a avut loc Adunarea generală de constituire a Societăţii, în cadrul căreia a fost aprobat statutul de funcţionare şi a fost ales primul consiliu de administraţie. Drept urmare, s-au organizat comisiile şi comitetele pe probleme şi s-au angajat tehnicienii necesari. Ulterior, Consiliul de administraţie s-a întâlnit pentru prima dată la 5 martie, iar pe 19 iunie, a fost cumpărat primul imobil al SRR, situat pe strada General Berthelot la nr. 60 din București. În cele din urmă, a fost încheiat un contract cu „Marconi’s Wireless Telegraph Co. Ltd.” pentru cumpărarea şi instalarea unui emiţător radio cu puterea de 18 kW, iar temporar, până la darea în funcţiune a acestuia, a unui emiţător de 400 W. Cu postul radio temporar au fost făcute primele emisiuni de probă pe lungimea de undă 401,6 m ce a fost obţinută cu destule dificultăţi la Adunarea Generală a Comitetului Consultativ Internaţional Telegrafic şi Telefonic, ţinută la Berlin în septembrie 1928.Trebuie menţionat faptul că în 1927, la Institutul Electrotehnic Universitar din Bucureşti, sub îndrumarea inginerului Emil Petraşcu a fost construit un emiţător radio cu puterea de 200W. În anii 1927-1928, acesta a emis pe lungimea de undă de 200 m. Către final de an, la 1 noiembrie1928, la ora 17:00, a început emisia oficială a postului de radio din Bucureşti cu semnalul „Alo, alo, aici Radio Bucureşti!”, urmat de anunţul debutului acestui post. Primul a luat cuvântul prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, acesta afirmând că: „Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului. În curând va deveni criteriu de judecată a gradului de dezvoltare a unui popor.”
Radioul, această invenṭie care a adus mari schimbări în viaṭa omenirii, a fost privit de opinia publică românească la începutul secolului al XX-lea cu teamă, scepticism sau cu rezervă, ca orice noutate. Bine că s-au găsit, totuși, oameni dedicați și pricepuți care l-au adus și „sădit” și pe la noi! Într-o viitoare „moară cu povești” este posibil să re-înnodăm firul poveștii despre radiofonia românească! Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Enciu, Gheorghe, Gen.-lt., „Poşta şi telecomunicaţiile în România”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Denize, Eugen, „Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune”, vol. I, partea I, Editura Casa Radio, Bucureşti, 1998
Mircea Tănase, „TRANSMISIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL”, în „ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS”, XXXIX, 2018
Dr. Ing. Ioniță Dăescu: „Primele emițătoare radio din România” în „Revista de istorie a electrotehnicii românești”, publicaţie a INCDIE ICPE-CA București Vol. 4, nr. 1-2, 2017
https://www.rador.ro/2016/10/20/romanii-si-au-sustinut-de-aproape-90-de-ani-radioul/
https://www.proradioantic.ro/?x=articole&id_stire=208
https://www.art-emis.ro/istorie/inceputurile-cercetarii-radio-in-armata-romana-1913-1918
http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2011_3_15.pdf
https://www.aos.ro/wp-content/anale/RSMVol17Nr2(47)Art.8.pdf
https://www.proradioantic.ro/docs/green-radio.htm
http://www.srr.ro/radio_romania-11855
https://mindcraftstories.ro/tehnologie/radioul-100-de-ani-de-la-prima-emisie-regulata/
https://www.inventatori.ro/guglielmo-marconi-telegraful-fara-fir-antena-de-emisie/
https://jurnalul.ro/calendar/acum-100-de-ani-primarul-parisului-la-bucuresti-610112.html
http://www.radiocom.ro/stiri/istorie_comunicatii/
https://www.radioamator.ro/articole/print.php?id=292
https://www.simplybucharest.ro/?p=21681
