Primul an de război: 1916

10 minute de istorie cu Daniel Dojan
10 august

Consiliul de Coroană din 27 august 1916, prezidat de Regele Ferdinand I, susține intrarea României în război de partea Antantei. Suveranul a afirmat că s-a învins pe sine iar decizia era adoptată. Armata română intra în război în condiții neprielnice, dispunând de puține mijloace și trebuind să lupte pe un front lung de aproape 1.500 km, între Vatra Dornei și Turnu Severin. Acesta era mai întins decât frontul rusesc de 1.100 km. Din aceste motive, pe acest front nu se puteau desfășura lupte de poziții, ci de continuă mișcare. În momentul intrării în război, armata dispunea de cinci corpuri, fiecare alcătuit din: două divizii, o brigadă de călărași, un regiment de obuziere, un batalion de pionieri. Planul de atac pe linia Carpaților a fost susținut de ruși și sprijinit de francezi, deși guvernul României intuia un atac din sud. În contextul general al războiului, intrarea armatei române în conflict a degajat asediul asupra Verdunului, împiedicând ocuparea acestui important punct. Germania a trebuit să mobilizeze 58 de divizii pe frontul de Est.

Pătrunderea armatei române în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte, începând cu noaptea de 27 august 1916. Trupele române au intrat în Brașov, urmând Valea Jiului, au intrat în Petroșani, apoi au ocupat Târgu Secuiesc, Orșova și Făgăraș. Trecătorile Carpaților au fost cucerite în totalitate. Între timp pentru a opri ofensiva română în Transilvania, la 31 august 1916, ziua declarației de război a Bulgariei contra României, generalul german August von Mackensen, care primise comanda trupelor bulgaro-turce-germane, primește ordin de la feldmareșalul Hindenburg să atace frontiera dobrogeană, având în vedere avantajul tactic: trupele româno-ruse abia erau în curs de concentrare în timp ce armata germano-bulgară se afla deja masată la graniță. Mackensen atacă violent Turtucaia, un veritabil cap de pod al apărării române. Înfrângerea de la Turtucaia, din 5 septembrie 1916, a însemnat o lovitură nu numai militară, dar și morală. Armata română a suferit mari pierderi, în oameni și materiale de război, fiind capturați 25.000 de prizonieri. O nouă armată a fost constituită sub comanda generalului Alexandru Averescu, care a declanșat acțiunea de la Flămânda, dar care s-a dovedit un eșec tactic, deoarece puternica ofensivă din Transilvania a Puterilor Centrale a slăbit și mai mult frontul.

Un punct strategic important era trecătoarea dinspre Transilvania spre Moldova, astfel că între 11 și 27 octombrie 1916 a avut loc o primă bătălie a „Grupului Oituz”, având misiunea de a realiza o apărare stabilă. Prin atacuri de noapte de zi la baionetă, Divizia 15 Infanterie condusă de generalul Eremia Grigorescu, denumită „Divizia de fier”, a reușit să ocupe pozițiile inamicului. O altă bătălia s-a dat în sud de Carpați, în zona Defileului Jiului, care era principala trecere din Transilvania în Muntenia, aici trupele conduse generalul Ion Dragalina, au luptat în condiții extrem de dificile. Nota ziarul britanic ”Times” că: „forțele românești din vest, așezate într-o poziție periculoasă, au opus o rezistență disperată și au luptat timp de trei zile vitejește contra celor mai bune trupe germane. Datorită acestei conduite vitejești, armatele române au întârziat cu două luni înaintarea coloanelor austro-germane spre zona muntoasă și au împins în noiembrie începerea celei de-a doua bătălii”.

În ce-a de-a doua bătălie a Jiului, trupele germane străpung apărarea și trec spre Muntenia.
Bătălia pentru București, acțiunea de pe Argeș și Neajlov a constituit de cea complexă desfășurare armată românească în campania din 1916. Comanda trupelor a fost încredințată generalului Constantin Prezan, sprijinit de șeful misiunii militare franceze Henri Berthelot. În ziua de 30 noiembrie 1916 a început ofensiva românească, o divizie reușind să pătrundă în spatele celei germane. Trupele inamice au fost divizate și au pierdut legătura cu cele bulgare și germane, însă ceea ce se contura ca o posibilă victorie a fost imediat răsturnată. Grupul român al apărării Dunării și-a anulat ofensiva, deoarece Divizia 40 Infanterie rusă a comunicat că nu poate acționa. Generalul rus Socec, în loc să continue ofensiva, s-a retras spre Est, concomitent cu aceste defecțiuni, artileria inamică acționa cu violență. Ziua de 3 decembrie 1916 avea să aducă înfrângerea pentru armata română. Pe 6 decembrie 1916, generalul german August von Mackensen intră în București.
Principalele cauze ale înfrângerii armatei române au fost subdezvoltarea industrială a țării și lipsa de echipament militar adecvat. Marele Stat Major român nu pregătise un plan de operații suficient de cuprinzător și detaliat, care ar fi fost esențial pentru coordonarea forțelor disperate pe un front atât de imens. Așa cum au dovedit-o evenimentele, transferarea improvizată a unităților de pe un front pe altul a slăbit, capacitatea de ofensivă și defensivă a armatei în întregul ei. Lipsa de ofițeri și insuficienta instruire a majorității trupelor pe linia frontului au făcut ca aceste probleme să fie și mai serioase. În sfârșit, armata română a fost nevoită să se confrunte cu o concentrare de forțe inamice, mult mai puternice decât cea așteptată, ca urmare a eșecului ofensivei rusești în Galiția și inexistenței unui susținut atac aliat pe frontul din Salonic și pe cel italian.
Retragerea în Moldova, devenită centru al rezistenței românești, a creat probleme deosebit de grave. În afara de faptul că teritoriul a fost supus unui regim de teroare din partea inamicului, românii au fost constrânși să incendieze câmpurile petroliere și rafinăriile. Transportul și cazarea refugiaților, care erau aproximativ 1,5 milioane de oameni, au creat situații crunte. Iarna a fost extrem de grea, iar lipsa alimentelor, medicamentelor și personalului sanitar au creat victime. Tifosul exantematic a secerat 300.000 de vieți omenești, iar această boală nu făcea distincție între civili și militari.
Cât despre refugiați se spunea: „Trenurile erau îmbâcsite de călători, vagoanele arhipline, încărcate chiar şi pe acoperişurile lor de oameni de toate vârstele; mulţi erau acăţaţi de scări; chiar şi pe maşină, pe botul ei, pe tender, în toate colţurile pe unde se putea urca vedeai o mulţime de nenorociţi atârnând ca ciorchinele de struguri. Convoiuri întregi de sute şi mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă, mai mult neîmbrăcaţi, vedeai pretutindenea. Trăsuri, căruţe trase de cai, cară cu boi, încărcate cu tot felul de obiecte şi printre ele copii înghesuiţi, treceau mereu şi greoiu în şireaguri neîntrerupte pe şoselele desfundate de ploaie care nu mai înceta, şi de urmele copitelor şi ale roţilor”, relata Vasile Bianu.

Sursa: Anastasie Iordache, Istoria Românilor, vol. VIII, Ed. Enciclopedică, București, 2003
Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2017