Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Plecarea lui Cuza de pe tronul României…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on februarie 7, 2024
Motto: „Eu trebuie să fac Unirea, căci sunt dator către naţia care m-a ales şi către istoria faţă de care trebuie să fiu responsabil. Unirea este credinţa mea politică”- Alexandru Ioan Cuza
Astăzi, vă propun la „Mașina Timpului” să ne „plimbăm” tot cu peste un secol și jumătate în urmă, în același context istoric rezultat în urma Unirii Principatelor Române. Dacă săptămânile trecute ne aduceam aminte împreună, aici la „Mașina Timpului”, despre Unirea Principatelor Române precum și despre reforma organismului militar românesc sub oblăduirea lui Cuza, astăzi, vă propun să ne aducem aminte de ceea ce s-a întâmplat în ziua de 11 februarie 1866, (11/23 februarie, în funcție de stilurile de calendar utilizate). La această dată, Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866), a fost silit să abdice, ca urmare a complotului organizat de conservatori şi liberalii radicali, ulterior acesta fiind exilat. Realitatea este că domnitorul Cuza a pierdut mult din popularitatea căpătată prin înfăptuirea Unirii pentru că, în cele din urmă, nu a reuşit să păstreze un echilibru cu contemporanii săi „făcători” de legi și de putere în arealul de trăire românesc. Unii au spus în epocă și alții continuă să afirme și azi că Alexandru Ioan Cuza ajunsese să creadă că doar el a făcut Unirea, ceea ce era, firește, greşit, el fiind, totuși, atât produsul, cât și „instrumentul” Unirii. Adevărul este că elita politică românească a făcut-o, iar el a fost ales să o simbolizeze și s-o ducă la îndeplinire. La fel cum este la fel de real faptul că elita politică românească l-a crezut pe Cuza un personaj menit a fi manipulabil, ceea ce a fost departe de adevăr! Reformele girate și puse-n fapte de Cuza au reprezentat, însă, altceva, iar perioada de șapte ani în care el a implementat aceste reforme reprezintă fundamentul statului român modern. În nicio altă perioadă a istoriei române moderne, nu a existat o altă perioadă în care să fie implementate atât de multe, de substanțiale și de radicale reforme în spațiul românesc…Unii mai afirmă că domnitorul Cuza ajunsese să se creadă de neînlocuit şi să nu mai ţină cont de părerile celor din jurul său şi că tocmai de aceea a fost „rejectat”. Alții spun că apartenența sa la masonerie și la ne-obediența față de „sarcinile” trasate au făcut să fie detronat! Sunt și eu de acord, pe de-o parte, că principala greşeală a lui Cuza a fost aceea că s-a certat irevocabil cu cei care l-au adus la putere, el intrând în conflict cu „elita vremii”, începând chiar cu Mihail Kogălniceanu, cu care fusese în relaţii foarte bune, atât personale cât și politice. Cuza a dizolvat, la un moment dat, Adunarea Legiuitoare şi a început să lase impresia în epocă că ar dori să instaureze o dinastie proprie. Se mai zice, chiar, că el căpătase tendinţe uşor dictatoriale şi acesta a fost, se pare, motivul principal pentru care a fost împins să abdice, dar e posibil, totodată, să fie şi o victimă a intereselor pe care le-a atins prin reformele sale.
Despre „debarcarea” de la tron a lui Cuza, istoricul Florin Constantiniu scria într-una din lucrările ale că; „În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior şi oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza.Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”.
Ca urmare, în noaptea de 10/11 februarie a anului 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice şi să părăsească imediat ţara, de către membrii „Coaliţiei potrivnice”, (sau „monstruoasa coaliţie” cum i s-a spus), o veritabilă alianță politică creată la sfârşitul anului 1862 special pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron a unui principe străin. Ca să îndepărteze orice bănuială asupra evenimentelor ce urmau a avea loc, se spune că, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie de către această coaliție, recepție la care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman, acesta fiind „antrenat” într-un joc de cărţi şi lăsat să câştige, pentru a nu părăsi astfel petrecerea respectivă. După miezul nopţii, detașamente aparținând Regimentului 7 de Linie precum și personalul din două baterii de artilerie s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici, garda comandată de maiorul Lecca i-a întâmpinat pe acești militari. Un grup de civili şi ofiţeri au pătruns în clădire şi au mers în camera unde dormea Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost ameninţat cu pistoalele pentru a se supune şi a fost pus să semneze actul de abdicare, chiar pe spatele unui participant la complot, căpitanul Pilat. Pe actul semnat de Cuza în acea dimineață scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor“. Cât despre următoarele „griji” ale organizatorilor acestei lovituri de stat, acestea au fost materializate ulterior în punerea sub pază strictă a lui Alexandru Ioan Cuza şi ridicarea arhivei personale a acestuia.
Ulterior, după semnarea renunţării la tron, Alexandru Ioan Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat către ora cinci dimineaţa. Cuza a trecut printre două rânduri de soldaţi, aceștia fiind întorşi cu spatele din ordinul complotiștilor, pentru a nu-l vedea pe fostul domnitor. Practic, a fost o măsură de precauţie luată de complotişti, oprind astfel din fașă o eventuală reacţie a ostaşilor. Urcat apoi într-o trăsură, Alexandru Ioan Cuza a fost condus la casa unui apropiat a lui C. A. Rosetti, pe numele său Constantin Ciocârlan. Doamnei Elena Cuza, soția domnitorului, i s-a permis să rămână în palat, însă aceasta a preferat ca, până la plecarea din ţară, să stea în casa soţilor Davila. Locotenenţa Domnească ce s-a instituit imediat după „debarcarea” lui Alexandru Ioan Cuza de la tronul ţării, a fost alcătuită din următorii: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei şi al conservatorilor), Nicolae Golescu (reprezentantul Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).
În aceeaşi zi de 11 februarie 1866, la ora 13.00, atât Camera cât şi Senatul au fost convocate de către respectiva Locotenenţă Domnească într-o şedinţă extraordinară, în care a fost prezentat actul abdicării domnitorului Cuza. În continuare, la propunerea lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost proclamat ca domn al României contele Filip de Flandra (care aparţinea familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei). Într-o grabă demnă de o cauză mai bună, s-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost ulterior numită și mandatată o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi tronul „noului” domnitor. Destul de iute, însă, adică la data de 14/26 februarie, consulul belgian la Bucureşti a fost înştiinţat „de acasă” din Belgia, că „Alteţa Sa Regală crede că nu poate primi chemarea aşa de măgulitoare a poporului român, pentru care Alteţa Sa Regală este, cu toate acestea, recunoscătoare, şi de care şi regele este foarte mult mişcat.” Drept urmare, am rămas fără domnitor nou (chiar dacă jurământul era deja depus față de acesta „în lipsă”) și cu „onoarea nereperată” suficient! Înainte de acest mesaj de răspuns din Belgia, la data de 13/25 februarie 1866, Cuza a fost readus la Palatul Cotroceni. De aici, de la palat, Cuza a scris o scrisoare pe care a expediat-o lui Nicolae Golescu, din care reiese că a primit acceptul de a putea călători liber către graniţă, atâta timp cât nu face nici un gest în a-şi recupera tronul. După acest episod ultim al prezenței sale în palatul din care a consus țara vreme de șapte ani, însoţit de „comisari” numiţi în acest scop de către Locotenenţa Domnească şi escortat de un detaşament de cavalerie, Alexandru Ioan Cuza a plecat către graniţă, iar mai apoi s-a îndreptat spre Braşov, oraș pe care-l cunoștea bine, unde avea prieteni și unde mai fusese găzduit în anii revoluției pașoptiste.
În acest fel, domnitorul care în decembrie 1861 vestea oficial naţiunii sale că „alesul Vostru vă dă azi o singură Românie”, a părăsit definitiv teritoriul patriei sale. Așa cum aminteam și în „Mașina timpului” de săptămâna trecută, înainte de a pleca de la Palatul Cotroceni, Cuza s-a adresat Locotenenţei Domneşti şi guvernului cu următoarele cuvinte: „Să dea Dumnezeu să îi meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine.” Şi a încheiat astfel:„Să trăiască România!”. Trebuie să reiterăm acum faptul că, odată cu semnarea actului de abdicare, Alexandru I. Cuza a refuzat orice fel de ajutor (fie acesta atât intern cât şi extern), legat de vreo tentativă ulterioară de redobândire a tronului, retrăgându-se cu discreţie de la conducerea ţării în fruntea căreia s-a aflat vreme de şapte ani, timp în care a contribuind decisiv la accelerarea societăţii româneşti printr-un program de reforme fără egal până atunci. În acest context, putem afirma și noi, așa cum zicea și Mihail Kogălniceanu: „Nu greşelele lui l-au răsturnat – după cum afirma – ci faptele lui cele mari. […] şi cât va avea ţara aceasta o istorie […] cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.” Cine au fost membrii Locotenenţei Domnești? Primul membru al acesteia, colonelul Nicolae Haralambie, fusese „omul numărul doi” în regimul lui Cuza, după premierul Mihail Kogălniceanu.
Ulterior avansat la gradul de general (de către Carol I), Haralambie a fost cel care a organizat partea acțională a loviturii de stat. Realitatea este că, în afară de Mihail Kogălniceanu, toţi ceilalţi lideri ai vieţii politice româneşti, atâta cât exista ea, au fost împotriva lui Cuza. Cel mai probabil, pentru simplul fapt că reformele lui Cuza și acțiunile sale le îngrădea din ce în ce mai mult accesul la putere și resurse! Sau invers, cum doriți! Această „monstruoasă coaliţie”, conform denumirii de atunci, i-a „agregat” la un loc, de fapt, pe toţi „cei care contau” în această societate românească aflată la începutul drumului ei către Europa.
Al doilea membru al respectivei Locotenențe Domnești, Nicolae Golescu, liberal, muntean, provenit dintr-o familie boierească mai nouă, fusese premier și apoi ministru de interne și de război sub Cuza. Trebuie să amintim aici că acest Nicolae Golescu este unul dintre cei patru fraţi paşoptişti, fiind unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, „boierul călător”. Alături de fratele său, Ştefan, Nicolae Golescu îşi petrecuse exilul post-revoluţie paşoptistă la Paris. Mai merită să ne amintim și faptul că în acei ani, bucăţi mari din moşia familiei, care se întindea în zona actualei Gări de Nord din Bucureşti, au fost vândute pentru susţinerea acţiunilor de sprijin în favoarea Unirii Principatelor. Cel de-al treilea membru al Locotenenţei Domneşti, era moldovean de origine. Acesta era marele boier Lascăr Catargiu, cel care se va afirma mai ales după venirea în ţară a lui Carol I.
Lascăr Catargiu făcea parte dintr-o veche familie aristocratică a boierimii moldoveneşti, o familie veche, înstărită. Lascăr Catargiu s-a dovedit a fi ulterior, atât în poziţia de prim-ministru al României, cât şi în poziţia foarte importantă de preşedinte al Partidului Conservator, un personaj moderat, un personaj care a încercat să adune lângă el toate forţele conservatoare, să tempereze excesele altor lideri şi a fost foarte apreciat de Carol I care nu a ezitat să se bazeze pe el ori de câte ori conjunctura a cerut-o. Lascăr Catargiu a rămas unul dintre întemeietorii României moderne care a meritat din plin recunoştinţa generaţiilor care au urmat. Mai multe izvoare istorice au confirmat şi faptul că majoritatea oponenţilor lui Cuza făceau parte din loja masonică „Steaua Dunării“, transformată mai apoi în „Înţelepţii din Heliopolis”. Pe de altă parte, nu am auzit să existe, descrise cu subiect și predicat,miște certitudini bine documentate privind implicarea directă a masoneriei în abdicarea lui Cuza, chiar dacă există destule „suspiciuni rezonabile” în această direcție. O idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de unii istorici, era, cică, „dorinţa reală” a lui Cuza de a abdica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el „şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic era aducerea unui prinţ străin”. În acest context, Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise de Cuza împăratului Napoleon al III-lea, la data de 19 septembrie 1865. Conform acestei surse, Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa l-ar fi constituit aducerea unui principe ereditar străin. Conform aceleiași scrisori, domnitorul Cuza îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi.
Plecarea lui Cuza de pe tronul României…
Anterior, undeva prin luna iunie 1865, Ion. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Grigorie Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu și Gheorghe Știrbei, personalități politice marcante, au semnat un act prin care se obligau ca „la caz de vacanță a tronului să susținem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din Occident. Astfel dar, ne legăm pe onoare să votăm principe străin și să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”. Românii noștri „verzi” nu puteau să-și vadă împlinite interesele decât sub pulpana unui principe străin! Drept urmare, Ion C. Brătianu și Ion Ghica au plecat în vestul Europei „în cercetare” cu scopul de a sonda terenul pentru un eventual candidat care să-l înlocuiască pe mult prea năbădăiosul Cuza. Ion C. Brătianu și Ion Ghica au avut și discuții cu împăratul Napoleon al III-lea, cel care era considerat principalul protector al României. Mai târziu, la 5 decembrie, în același an, în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare, domnitorul afirma că nu era împotriva rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc, adică aducerea unui principe străin pe tronul României. Ori știa ce i se pregătea, ori, pur și simplu, Cuza voia să-și țină cuvântul dat anterior! Astfel, în acel mesaj de deschidere, Cuza spunea: „Eu voiesc să fie bine știut că niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui. În Alexandru Ioan I, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc și camera electivă a Moldovei marile principii ale regenerației României și care, fiind domn al Moldovei declara oficialmente Înaltelor Puteri Garante, când primea coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere că expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire – însă numai ca depozit sacru”. După cum suna acest mesaj, parcă însuși Cuza pregătea evenimentele din februarie1866. Trebuie să spunem și că această abdicare a lui Cuza ar fi putut avea consecinţe foarte grave pentru România pentru că, după înlăturarea acestuia, populaţia rurală a României era foarte neliniştită şi temătoare că reforma agrară pe care Cuza a pus-o în lege și în practică va fi anulată. Pe de altă parte Poarta Otomană a mobilizat forţe militare importante la Dunăre pentru a interveni în România, la nevoie, Unirea Principatelor fiind recunoscută de Poarta Otomană doar pe timpul domniei lui Cuza. Pe de altă parte, nici Imperiul Țarist nu a stat de pomană, așa cum arătam și în „Mașina Timpului” de acum două săptămâni. Astfel, pe 3 aprilie 1866, a avut loc, la Iaşi, o demonstraţie separatistă, finanțată și sprijinită de ruși, care cerea dorect anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească. Pe scurt, în acea zi, o duminică, zi de sărbătoare religioasă, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, mai multe sute de persoane, a pornit cu mitropolitul Calinic Miclescu (antiunionist declarat) în frunte, spre Palatul Administrativ, strigind „Jos Unirea!”, „Jos prinţul străin!”, „Trăiască Moldova”! Tulburările din Iași au luat amploa mobilizate șio pregătite din timp, existând informații anterioare despre cum „își băgaseră coada” rușii în ecuație. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca Unirea Principatelor de la 1859 să devină un act ireversibil. Trebuie să ne amintim, totuși, că imaginea lui Cuza ca simbol al Unirii este și trebuie să rămână una corectă. Orice s-ar spune și oricum am judeca, domnitorul Cuza a făcut multe lucruri pozitive şi după unirea efectivă, chiar dacă unii spun că metodele folosite de el ar fi fost discutabile. De parcă metodele unora ce ne scriu destinele azi ar fi mai de resortul îngerilor neprihăniți! Printre alte cauze ale pierderii din popularitatea avută de Cuza se numără şi faptul că ţara era într-o vizibilă criză economică, iar soldele militarilor erau neplătite cam demult. Chiar dacă Cuza ar fi avut „certe puseuri dictatoriale”, eu cred că el a fost forţat de condiţiile obiective ale acelor vremuri să recurgă la aceste metode mai puțin „ortodoxe”.
Plecarea lui Cuza de pe tronul României…
După cum ne amintim, Marile Puteri au impus, prin Convenţia de la Paris, un sistem electoral foarte restrictiv, iar Cuza a fost nevoit să schimbe acest lucru „bătut în cuie” ca să îşi poată înfăptui reformele sale fundamentale pentru viitorul statului român. Oricum am judeca, Cuza a realizat o serie de reforme importante și solide, da, cel mai probabil, greşeala sa a fost că a încercat să le facă mai mult de unul singur, fără a mai păstra strâns legătura cu elita politică a vremii. Sursele istorice ne spun că, după domnie, Cuza plecase în exil, la Viena, apoi la Paris, unde şi-a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu era oportun din cauza situaţiei politice din acel moment. Ori Carol se temea de faptul că notorietatea lu Cuza îi va afecta domnia? Cine poate ști? Ulterior, Cuza a fost învins de boală şi s-a mutat la Florenţa, dar a murit la Heidelberg, acolo unde plecase la tratament, la data de 15 mai 1873, la vârsta de doar 53 de ani. Cuza a fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Momentul 11 februarie 1866 al abdicării domnului Cuza a fost trăit de către personalităţile vremii în mod diferit. Unii au considerat actul „debarcării” de pe tron a lui Cuza ca fiind cel mai bun lucru pentru ţară la acel moment, dovadă fiind şi faptul că au riscat să se compromită implicându-se în planurile celor care nu-l mai doreau pe Cuza. Alţii, destul de mulți, au regretat cei şapte ani de domnie, perioadă în care destinele lor au fost conduse de domnul Cuza, şi au păstrat un profund și etern respect pentru „domnul Unirii” în anii care au urmat. Aș mai dori să menționez și faptul că, poate, destul de puțină lume știe că, după detronarea sa, Alexandru Ioan Cuza avea să primească, în anul 1868, propunerea de a se reîntoarce pe tronul României. Aceasta a fost o propunere venită din partea Franţei şi pe care Cuza avea s-o refuze spunând că nu îşi doreşte să se reîntoarcă în România cu sprijinul unei puteri străine. Cuza și-a dat seama că ar fi făcut astfel mai mult rău decât bine țării sale la care a ținut atât de mult. Realitatea este că, la momentul detronării sale, acea „Monstruoasă Coaliţie” a lansat, atât în interiorul țării cât și în exteriorul acesteia, o amplă campanie de dezinformare prin presă în care vehicula ideea că domnitorul Cuza intenţionează să se alieze cu Rusia, idee lansată în public pentru a-l discredita pe acesta, firește. Dimitrie A. Sturdza, unul dintre complotiști, avea să susţină ulterior că deţinea acte (dintre cele furate din cabinetul lui Cuza, acesta lucrând la cabinetul domnitorului) care probează această acuzaţie, dar acesta nu a publicat niciodată aceste presupuse dovezi. Pentru simplul motiv că aceste documente nu existau, ci erau doar o mistificare! Urmarea a fost că această campanie de dezinformare și-a atins ţinta şi a blocat relaţia lui Cuza cu împăratul Napoleon al III-lea.
Plecarea lui Cuza de pe tronul României…
Ulterior, diplomaţia franceză avea să-şi dea seama de greşeala de a crede această dezinformare abia doi ani mai târziu, atunci când ducele de Grammont, ambasadorul francez, avea să poarte următorul dialog cu exilatul Alexandru Ioan Cuza, dialog reprodus într-una dintre lucrările lui Stelian Neagoe:
„Ducele: Ei bine ne-am săturat de Carol, este destul.
Cuza: Pentru ce?
Ducele: Ei, dar este cât se poate de prusac. Şi-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de doamna Cornu. Alianţa cu împăratul, miniştrii săi sunt în relaţii supravegheate cu Rusia. Delicateţuri de ambele părţi – evident pe fond de autoapărare. Se joacă (indescifrabil), ce credeţi?
Cuza: Că ruşii se folosesc de acei oameni şi se vor servi până când vor fi câştigat ceea ce este de câştigat şi că-i vor abandona atunci când nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel de grav că faptul că dumneavoastră păreţi a vă teme. Încearcă să se păcălească unii pe alţii.
Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Brătianu vrea să răstoarne pe Carol şi să proclame republica.
Cuza: Credeţi că ţara îi va urma?
Ducele: Nu ştiu ce să cred. Vă mărturisesc că sunt foarte stânjenit. Mai înainte politica din Principate se făcea la Constantinopol şi la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de când suntem în alianţă cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc rapoarte contradictorii de la Bucureşti, Iaşi şi v-aş fi recunoscător să vă ştiu părerea.
Cuza: Permiteţi-mi, domnule duce, să vorbim în termeni academici şi să vorbim despre lucruri mai agreabile. Situaţia politică din România este un subiect care nu mă atrage. Sunt jenat. Dumneavoastră sunteţi ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeţi domnule ambasador, vreţi cumva să mă faceţi principe al hazardului; aţi venit să-mi faceţi nişte propuneri?
Ducele: Dar, principe, fiţi încredinţat că noi nu am fost niciodată ostili persoanei dumneavoastră, noi am fost dezolaţi şi nu am fi uimiţi deloc dacă v-aţi relua locul. Numai dumneavoastră puteţi restabili ordinea. Nimeni nu mai are influenţă în afară de dumneavoastră.
Cuza: Sunteţi sigur că interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?
Ducele: Da.
Cuza: În acest timp, la Paris, m-au considerat implicat în ameninţările dinspre Rusia.
Ducele: Ah, s-au făcut prostii; da, am crezut-o; ne-am lăsat înşelaţi.
Cuza: Dar permiteţi-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimţi niciodată a intra în România printr-o intervenţie străină, cu ajutorul Franţei, tot atât de puţin ca şi cu cel al Rusiei. Nu aş vrea să ajung altfel decât prin ţară.
Ducele: Cu dumneavoastră principe, suntem siguri că influenţa rusă nu va ajunge să predomine în România.
Cuza: Între timp, am fost luat drept rus la Paris.
Ducele: Acum ştim adevărul, dar am fost prost informaţi, am făcut şi prostii.”
Înainte de a încheia rândurile de azi am să reamintesc fugitiv principalele reforme de mare importanţă realizate de Cuza.
Plecarea lui Cuza de pe tronul României…
Acestea sunt: Reforma fiscală cuprinzând: înfiinţarea Curţii de Conturi, o lege importantă pentru controlul banului public, dar și Legea contabilității, Legea cumulului de funcţii, Legea pensiilor; Legea rurală şi Legea împroprietăririi ţăranilor; Legea secularizării averilor mănăstireşti; Reforma învăţământului; Reforma electorală; Reforma administrativă; Reforma organismului militar; Reforma justiției; Crearea Consiliului de Stat. Au mai fost și altele, dar pe acestea eu le consider fundamentale și piloni importanți la clădirea statului român modern. Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Constantin C. Giurescu – „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000
Conf. univ. dr. C. D. Iscru, „Monstruoasa coaliţie şi detronarea domnului Unirii Românilor”, Ioan Cuza, Editura Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2000
Berindei, Dan (coord.), „Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1861)”, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989
Ciupală, Alin, „Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
Ivănescu, Dumitru, „Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității”, Iași, Editura Junimea, 2001
Berindei, Dan, „Epoca Unirii”, Editura Corint, Bucureşti, 2000
Netea, Vasile, „Spre unitatea statală a poporului român”, Bucureşti, Editura Ş̦tiinţ̦ifică şi Enciclopedică, 1979.
Dumitru Ivănescu (ed.),„Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști”, Iași, 2005.
„Istoria militară a poporului român”, vol. IV, Bucureşti, 1987
https://historia.ro/sectiune/general/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-587059.html
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucruri-necunoscute-din-culisele-abdicarii-lui-cuza
https://adevarul.ro/locale/botosani/adevarul-despre-abdicarea-alexandru-ioan-cuza-complotul-monstruos-transformarea-voievodului-unirii-despot-1_5722159f5ab6550cb86cfede/index.html
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza
https://www.rfi.ro/politica-109071-pagina-de-istorie-abdicare-alexandru-ioan-i-cuza
http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm
https://zpl.ro/alexandru-ioan-cuza-in-constiinta-romanilor/
http://stiri.tvr.ro/in-24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane-primul-pas-catre-statul-na-ional-unitar-roman_827133.html
https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/01/unirea-principatelor-
http://www.rador.ro/2018/01/24/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859-3/
https://www.dacoromania-alba.ro/nr78/tradatorii_lui_cuza.htm
https://dosaresecrete.ro/noaptea-abdicarii-lui-alexandru-ioan-cuza/
https://ziarulactualitatea.ro/5-martie-1866-alexandru-ioan-cuza-la-cosava/
