Petre P. Negulescu, filosof român

Petre P. Negulescu (14/26 octombrie 1872, Ploiești – aprilie 1951, Brașov) a fost un filosof și om politic român, membru titular al Academiei Române din 1936.

Originar din Ploiești, și-a făcut studiile primare și liceale în orașul natal, iar în 1889 s-a înscris la Facultatea de Științe a Universității din București. Întâlnirea cu Titu Maiorescu i-a schimbat însă destinul, orientându-l către Facultatea de Litere. A devenit rapid unul dintre studenții săi preferați, alături de nume precum Constantin Rădulescu-Motru sau Simion Mehedinți, fiind format în atmosfera intelectuală a cenaclului lui Maiorescu. A debutat cu teza Critica apriorismului și a empirismului, urmată de studiile Psihologia stilului și Impersonalitatea și morala în artă, lucrări ce marchează începutul carierei sale filosofice.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/ink-pen-fountain-pen-2005834

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_P._Negulescu#/media/Fișier:Petre-P.-Negulescu.jpg

Beneficiind de o bursă obținută prin sprijinul lui Maiorescu, a studiat în Germania și Franța, apoi s-a întors în țară ca profesor de filosofie la Universitatea din Iași, unde în 1895 a preluat și conducerea revistei Convorbiri literare. În 1910 a publicat primul volum din monumentala lucrare Filosofia Renașterii, considerată capodopera sa, iar mai târziu a elaborat Geneza formelor culturii (1934) și ampla serie Destinul omenirii (1938–1944). Tot în acei ani a început redactarea Istoriei filosofiei contemporane, proiect publicat între 1941 și 1944, cu un volum apărut postum în 1971.

Pe lângă activitatea academică, Negulescu a fost implicat și în viața politică. Inițial membru al Partidului Conservator, s-a distanțat de linia oficială în timpul Primului Război Mondial și, în 1917, a participat la fondarea Ligii Poporului, devenită ulterior Partidul Poporului condus de Alexandru Averescu. A fost senator, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1926) și, pentru scurt timp, președinte al Camerei Deputaților (1927). Printre lucrările sale cu impact politic se numără Reforma învățământului (1922) și Partidele politice (1926).

Deși recunoscut prin alegerea în Academia Română, Negulescu a cunoscut și perioade dificile. În 1940 a fost pensionat forțat, iar bombardamentele din 1944 i-au distrus casa și biblioteca. În ultimii ani, marginalizat și lipsit de resurse, a trăit în sărăcie, stingându-se din viață în aprilie 1951.