Pe 7 aprilie 1863, la Sibiu, a avut loc un Congres național al românilor

Pe 7 aprilie 1863, la Sibiu, a avut loc un Congres național al românilor, care a desemnat zece personalități, în frunte cu Andrei Șaguna, pentru a expune împăratului de la Viena revendicările politice ale românilor. Conferința națională din aprilie 1863, privită de contemporani ca preambul al întrunirii Dietei Transilvaniei, a capătat o semnificație mai largă, dincolo de interesele românilor, extinzându-se asupra întregului Imperiu. Contextul politic tensionat al Imperiului, cu conflictul constituțional cu Ungaria care dura de mult, și cu alte națiuni, precum croații, cehii și polonezii, care se retrăgeau sau refuzau participarea în parlamentul central de la Viena, indica faptul că guvernul Schmerling era hotărât să acționeze într-o provincie aflată dincolo de Leitha.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Șaguna#/media/Fișier:Andrei_Șaguna_(1).jpg

Obiectivul principal al guvernului era ca Transilvania să trimită deputați în parlamentul vienez, chiar cu prețul unor concesii, pentru a oferi lumii impresia că sistemul constituțional din 1860 se implementează și în partea estică a Imperiului. Astfel, toți politicienii austrieci erau atenți la mișcările românilor din Transilvania.

Planul „congresului” românesc a fost conceput în noiembrie 1862, la Sibiu, unde Șaguna a convocat comitetul Astrei cu participarea lui Barițiu, iar de la Viena a venit consilierul aulic Franz Reichenstein. La întoarcerea acasă, Șuluțiu, din cauza unei boli, s-a oprit la Blaj, unde a continuat discuțiile importante. Șaguna a început să își afirme influența în politica românească, iar rezultatul principal al acestei perioade a fost elaborarea unui memoriu comun al celor doi prelați români pentru susținerea convocării unui forum național. Aceste linii directoare au fost stabilite la Sibiu și finalizate la Blaj, iar acest moment a contribuit la diminuarea conflictelor între cele două centre bisericești care se disputau mitropolia ortodoxă.

Ministrul de stat Schmerling, într-un discurs vehement împotriva amenințărilor externe și a tacticii de tergiversare, a sprijinit organizarea conferinței românești, motivând că nu există nicio rațiune pentru a trata diferit românii care solicitau o reuniune deschisă, comparativ cu altele care nu aveau aprobare. Totuși, Schmerling a evitat termenul de „congres” din cauza conotațiilor sale pașoptiste. La 17 februarie 1863, a fost emisă aprobarea imperială pentru organizarea unei „conferințe continuative” a românilor din Transilvania, care urma să aibă loc la Sibiu, cu participarea a 120–150 de persoane, iar în cadrul acestuia să se publice rezoluția din 18 octombrie 1862 și să se exprime mulțumiri către împărat.

În ceea ce privește agenda inițială, Barițiu includea aspecte importante precum relațiile Transilvaniei cu Imperiul, structura Dietei, folosirea limbilor naționale în viața publică, consiliile municipale, recunoașterea politică a românilor și colaborarea cu sașii. Deși Șuluțiu a acceptat propunerile lui Barițiu, Șaguna le-a văzut ca o ingerință în prerogativele proprii. În final, s-a ajuns la un compromis, iar în ciuda diversităților de opinie, liderii români știau că poziția lor era vulnerabilă într-un moment când negocierile cu politicienii maghiari erau în plină desfășurare.

Una dintre cele mai mari îngrijorări pentru liderii români era tentativa de dualism din martie 1863, susținută de împăratul Francisc Iosif și miniștri maghiari, care ar fi dus la amânarea unor mișcări semnificative în Transilvania. După eșecul acestui plan, problema Dietei Transilvaniei a devenit imediat actuală, iar proiectul de lege electorală a fost discutat cu intensitate de către miniștrii vienezi.

În ceea ce privește participarea la conferință, invitațiile au fost trimise unei liste de 150 de persoane, incluzând 50 de clerici și 50 de laici, majoritatea funcționari de stat cu funcții importante. Capul listei a fost Ladislau Vasile Popp, cel mai înalt funcționar român din Transilvania la acea vreme. La conferință, s-au dezbătut marile probleme ale națiunii, inclusiv atitudinea față de actele fundamentale de guvernare din 1860 și 1861 și opțiunea de a colabora cu guvernul imperial sau de a se alinia la Ungaria.

Românii erau foarte îngrijorați de perspectiva maghiarizării și de faptul că acceptarea unui compromis cu Ungaria ar fi fost un „suicid național”. Aceștia considerau că doar orientarea spre Viena ar fi garantat menținerea autonomiei Transilvaniei și o integrare echitabilă a românilor în Imperiu.

În final, deși existau dezacorduri între oficialii români în privința priorității problemelor, Șaguna a avut ultimul cuvânt și a fost recunoscut ca liderul real al românilor. Așa cum s-a întâmplat și în 1861, discursurile inaugurale au fost ținute de cei doi capi bisericești, iar tonul conferinței a fost unul de unitate națională. În final, s-a adoptat adresa către împărat, iar revendicările românilor au fost transmise în speranța că vor duce la soluționarea problemelor lor politice și confesionale.