Jurnal FM 
11 aprilie 1814 – Napoleon Bonaparte este exilat pe Insula Elba
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 11, 2026
Pe 11 aprilie 1814, a fost semnat Tratatul de la Fontainebleau, actul care a consfințit exilarea lui Napoleon Bonaparte pe insula Elba, în urma primei sale abdicări, care avusese loc cu cinci zile mai devreme, pe 6 aprilie, la castelul Fontainebleau. Acest tratat, încheiat cu Aliații (Austria, Prusia, Rusia și Marea Britanie), îi permitea fostului împărat să guverneze insula Elba ca suveran, să fie însoțit de 1.000 de soldați din Garda Imperială și să primească o indemnizație anuală din partea Franței.
Inițial, Napoleon a încercat să-și pună capăt zilelor, într-o tentativă de sinucidere petrecută pe 12 aprilie. Totuși, pe 20 aprilie, în marea curte a castelului Fontainebleau, își lua emoționant rămas-bun de la Garda Imperială. Momentul a intrat în istorie sub denumirea „Les adieux de Fontainebleau”. Cuvintele sale, consemnate de baronul Fain în Manuscrit de 1814, reflectă intensitatea despărțirii:
„Soldaţi din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei şi al victoriei […]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil şi astfel Franţa nu ar fi devenit decât mai nefericită. Am sacrificat deci toate interesele noastre în faţa acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuaţi să serviţi Franţa […]. Dacă am consimţit să supravieţuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aş vrea să vă strâng pe toţi la piept; să sărut măcar drapelul vostru.”
Napoleon ajunsese în acest punct după înfrângerea suferită în Bătălia Națiunilor de la Leipzig (octombrie 1813), care a dus la pierderea controlului asupra Franței. Cu toate acestea, pedeapsa sa a fost surprinzător de blândă: Elba se afla la doar 240 km de Franța, aproape de Corsica, locul său natal, și de Italia, unde familia sa încă deținea influență.
Contextul politic și juridic al vremii explică această indulgență. Deși învins pe câmpul de luptă, Napoleon rămânea împărat recunoscut prin tratate și era căsătorit cu Marie-Louise, fiica împăratului Austriei. Marile puteri nu doreau o umilire totală, ci o soluție care să garanteze stabilitatea Europei.
În plus, la acea vreme, nu exista un cadru legal pentru a judeca un conducător de stat pentru faptele sale politice sau militare. Astfel, problema „vinovăției” lui Napoleon a fost discutată mai degrabă în termeni morali și politici decât juridici, iar exilul pe Elba a fost considerat suficient.
Napoleon avea doar 45 de ani și un spirit prea activ pentru a accepta o „pensionare” liniștită. Deși pe insula Elba s-a ocupat de modernizare și a început să-și scrie memoriile, după doar 300 de zile, în februarie 1815, a evadat și a revenit în Franța, reluând conducerea în ceea ce a devenit cunoscut drept „Cele 100 de Zile”.
Această revenire s-a încheiat cu înfrângerea de la Waterloo, pe 18 iunie 1815, după care Aliații au renunțat la blândețe: Napoleon a fost exilat definitiv pe Insula Sfânta Elena, în mijlocul Oceanului Atlantic, unde a și murit, în 1821.
