„Moara cu povești”. 1947- Pacea de la Paris și lunga „noapte” comunistă…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Nu există un drum spre pace. Pacea este drumul! ”- Mahatma Gandhi

Stimaţi cititori și dragi amici, la „moara cu povești” de azi, am de gând să vă introduc pentru câteva rânduri în „atmosfera” unui eveniment de politică internațională care a avut o „amprentă” definitorie asupra lumii care i-a urmat la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale. Dacă săptămâna trecută vă aduceam aminte câte ceva despre un eveniment care a contribuit la schimbarea „feței” planetei pentru mai multe decenii (adică acea vestită Conferință de la Ialta), azi am să-ncerc să vă aduc în atenție un alt „reper” temporal petrecut în procesul „baterii în cuie” a schimbărilor despre care vorbeam. Și pentru că suntem și în luna februarie, voi menționa că acest „reper” temporal a avut loc pe 10 februarie 1947. Mai concret, la această dată de 10 februarie 1947, delegaţia României (formată din Gheorghe Tătărăscu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu etc) semnau, la Paris, „Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate”, act care încheia şi în plan diplomatic al doilea război mondial. Prin acest document, României i se recunoșteau drepturile legitime asupra nordului Transilvaniei şi i se impune plata unor despăgubiri uriașe în contul reparaţiilor de război. Și i se mai impun niște condiții umilitoare reieșite din statutul de țară învinsă în război și nu din cea de co-beligerantă! Generic vorbind, Conferința de Pace de la Paris (desfășurată faptic în perioada 29 iulie-15 octombrie 1946), a încheiat în plan diplomatic cea de-a doua conflagrație mondială, această conferință fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. Voi reaminti acum că, de partea aliaților erau implicate: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflaseră: Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia. Nu a contat prea mult (către deloc) că, după 23 august 1944, România a luptat de partea aliaților! Vorbind doar despre țara noastră, reiterez faptul că, la 10 februarie, s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa cum s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste: URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, state aliate și aflate în război cu România), pe de o parte şi România, pe de altă parte. Pentru cei care doresc să aprofundeze conținutul tratatului, precizez că textul Tratatului de Pace, semnat de Ţara noastră la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”. Și se regăsește și-ntr-una dintre sursele inserate la finalul acestor rânduri.

Pe scurt, după bătălia de la Stalingrad (încheiată la 2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise destul de clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este ca și pierdut. În acest context, importantă era ieşirea onorabilă a țării din conflagraţia mondială, iar soluţii erau mai multe, așa cum am mai prezentat aici la „Moara cu povești”, dar iniţiativa finală a fost preluată de regele României, Mihai I, care, la 23 august 1944, l-a înlăturat de la putere pe conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. Drept urmare, România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri, iar din acel moment (adică data de 23 august 1944) până la victoria asupra Germaniei (adică 8-9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort imens (atât militar, dar și în plan economic, prin produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc) pentru apropierea cât mai rapidă a victoriei asupra Germaniei hitleriste. În acest interval de timp destul de scurt la scară istorică (adică perioada 23 august 1944- 9 mai 1945), conform unor aprecieri făcute de oameni politici şi experţi străini reputați în domeniile lor de activitate, România s-a situat pe locul al patrulea în cadrul coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului uman și uriașului efort militar și econiomic depus. Merită să amintim în acest context, câteva argumente în acest sens. Astfel, la data de 8 ianuarie 1945, ziarul londonez „Sunday Times” titra cu litere mari: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”. Tot în arealul britanic, la data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat: „De vreme ce România este a patra ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de co-beligerantă”. Inițiativa era chiar lăudabilă, dar, după cum bine știm, nu s-a concretizat! Ulterior, în anul 1956, istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie: „Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”. N-a fost să fie! Poate „fața” României ar fi fost alta, dar istoria nu se face cu „ce-ar fi fost dacă”! Realitatea a fost destul de cruntă și, ca urmare, „Marile Puteri Aliate şi Asociate” în anii celui de-al doilea război mondial nu au recunoscut România ca ţară co-beligerantă! Nici nu avea cum din moment ce „Marele Urs” de la răsărit, rânjind de sub mustățile lui Stalin, pusese gheara pe România! Așa că, în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1946, România a fost tratată ca orice altă ţară înfrântă în război și i s-a dictat Tratatul de pace, acesta fiind foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, un text înjositor și înrobitor, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

Aș vrea să vă țin un pic în acest areal al textului acestui tratat și să vă spun că „Tratatul…” semnat de România cu puterile învingătoare prevedea, printre altele, cu ortografia vremii respective, că:

„Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

şi România de altă parte;

Având în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

Având în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

Având în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

PARTEA I

FRONTIERE

ART.1

Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

ART. 2

Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.”

România n-a avut „loc de întors” și s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (cum spuneam, la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Practic, Marile Puteri (mai precis, organismul denumit Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat efectiv frontierele României. Trebuie spus că, încă din vara anului 1941, poziţia URSS a fost destul de clară: pentru URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941. Iniţial, de-a lungul contactelor reciproce de pe timpul războiului, Aliaţii URSS (în principal, Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (de exemplu, la „nivelul” lunii mai a anului1942), dar, pe parcursul războiului, viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Moscovei. Cum aminteam anterior, Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută „cadou” de către Petru Groza amicului său Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”. Adiacent, în articolul 2 se prevedea că acele hotărâri ale „şedinţei de la Viena din 30 august 1940” sunt declarate nule şi neavenite, iar frontiera dintre România şi Ungaria era restabilită astfel cum exista la data de 1 ianuarie 1938. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul-estul Transilvaniei. Generic, s-ar putea spune că, după încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Asta dacă vorbim despre Ardeal, dar despre Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa ori insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.

Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS a făcut fix ce a dorit şi a redobândit teritoriile cucerite samavolnic în perioada 1939-1940 (adică voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării). Interesant este faptul că, la puțin timp după ce, la 10 februarie 1947, la Paris fuseseră semnate tratatele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda, unul dintre învingători critica climatul și modalitățile în care fuseseră luate multe dintre hotărârile înscrise în tratatele respective. Și nu era vorba despre un oarecare, ci despre James Byrnes, secretar de stat în administrația americană în anii 1945-1947, persoană importantă și care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace. Acesta a declarat public că: „Ziua de 10 februarie a fost rezultatul unei lungi și plictisitoare serii de conferințe, reuniuni, discuții contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel convenit anterior (…) atmosfera era apăsătoare și a împiedicat ca bunele intenții inițiale să prevaleze”. Totodată, același James Byrnes sublinia că „evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influență tragică asupra viitorului lumii”, avertizând că „tratatele de la Paris nu sunt altceva decât preludiul unor alte catastrofe”. Și, pentru a îndrepta lucrurile – spunea același secretar de stat american – referitor la revizuirea tratatelor: „nu trebuie să se întârzie; dacă ocazia se prezintă, trebuie profitat – dacă ea nu apare, atunci trebuie provocată”. Poate că afirmațiile înaltului oficial americanul par surprinzătoare, dar negocierile pentru încheierea tratatelor de pace s-au desfășurat într-o atmosferă în care se adunau deja norii negri ai „războiului rece”. Mai concret, în estul Europei, partidele comuniste, sprijinite, „sponsorizate” și îndrumate îndeaproape de URSS, își continuau ofensiva pentru acapararea totală a puterii din țările lor. Adiacent, în Grecia, insurgenții comuniști greci își continuau lupta împotriva guvernului legal, în timp ce Turcia era supusă și ea unor presiuni sovietice destul de dure la Marea Neagra și în zona Caucazului, ceea ce l-a determinat pe președintele american Harry Truman ca, la 14 martie 1947, să ofere ajutor celor doua state menționate anterior. Ulterior, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american de atunci, George C. Marshall, a anunțat „Programul de Refacere a Europei” („European Recovery Programme”), ce-i poartă numele prin vestitul Plan Marshall. Așa cum aminteam anterior, majoritatea prevederilor din „Tratatul de pace” cu România își aveau „izvorul” în nefericita pentru noi „Convenție de armistițiu” semnată de România cu Națiunile Unite la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Atunci a fost pusă România „cu spatele la zid”! Strict tehnic vorbind, acesta a fost un document care conținea „prevederi ce excedau unui armistițiu, dar era mai puțin decât un tratat de pace”. Vă reamintesc că respectiva Convenție recunoștea faptul că, de la 24 august, ora 04.00, România a luptat alături de Națiunile Unite „împotriva Germaniei și Ungariei”, urmând să pună la dispoziția Puterilor Aliate „nu mai puțin de 12 divizii”; libertatea de mișcare pentru forțele aliate pe teritoriul României; frontiera româno-sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940″; eliberarea prizonierilor Națiunilor Unite; guvernul român trebuia să pună la dispoziția Comandamentului Aliat (Sovietic) sumele în lei și utilitățile necesare îndeplinirii sarcinilor sale; restituirea bunurilor luate din Uniunea Sovietică; judecarea criminalilor de război; dizolvarea organizațiilor fasciste, hotărârea de la Viena din 30 august 1940 era declarata „nulă și neavenită„, iar Transilvania („sau cea mai mare parte a ei„, conform „jocului de șah” al lui Stalin) urma să fie restituită României etc. Prin cel de-al doilea articol al respectivei Convenții de armistițiu, România era obligată să plătească URSS despăgubiri de război în valoare de 300 milioane dolari SUA, precum și despăgubiri pentru pagubele produse celorlalte state aliate și cetățenilor acestora, sumă ce urma să fie stabilită ulterior, plecând de la valoarea de 35 dolari uncia de aur. Merită să menționăm că, asupra sumei de 300 milioane de dolari, la Moscova, au avut loc discuții în două ședințe între delegația română și cea sovietică, și anume ședințele a doua și a treia. Suma a fost, firește propusă (și impusă…) de partea sovietică, iar delegația română a venit doar cu niște cu contrapropuneri. La discuții, ministrul sovietic de externe, eternul neiubitor de români Viaceslav Molotov a argumentat: „Textul propus este punctul de vedere al celor trei guverne aliate, iar Uniunea Sovietică, găsindu-se pe teritoriul său, ar putea să spună mai mult. 300 milioane de dolari nu reprezinta decât o parte a despăgubirilor. Ar fi ușor să prezint argumente destul de tari pentru menținerea acestei cifre. Guvernul sovietic are la dispoziția sa destule dovezi pentru a arata că 300 milioane dolari este o sumă mică și nu reprezintă decât o cincime a pagubelor. (…) Ma gândesc că România duce război contra Germaniei și Ungariei, împreună cu Uniunea Sovietică și Aliații săi. Pentru aceasta cred că cele 300 milioane dolari nu reprezinta decât acest punct de vedere. (…) 50 de milioane de dolari anuali este o mică parte a pagubelor și mică față de bogățiile naționale ale României”. Conform surselor documentate (unele inserate la finalul rândurilor de azi), se spune că Ion Christu, membru al delegației române, nu a respins „dimensiunea” sumei impuse de sovietici, dar a cerut să se insereze în Convenție clauza că, dacă la sfârșitul războiului, situația economică a țării va fi atât de proastă încât suma cerută ar reprezenta o sarcina grea, aceasta să fie micșorată. De parcă îi interesa pe muscali ceva despre nevoile României! Conform celor spuse de Christu, acesta a solicitat inegalitatea anuităților, în ideea în care primele anuități (primele plăți, adică), având în vedere că erav firesc ca România urma să iasă „foarte slăbită din război și cu foarte mari sarcini economice”, să fie considerabil mai mici și chiar România să fie scutită în primul an de plată, urmând ca treptat, în următorii cinci ani, anuitățile să crească corespunzător. Cum ziceam anterior, „papașa” Molotov a respins sec aceasta propunere de bun simț! Pur și simplu, România trebuia „pusă la colț” și basta! Pentru a nu crea confuzii, să vedem ce este o anuitate! Conform DEX-ului, aceasta este, generic vorbind, o sumă de bani (incluzând o parte din capital și dobânda corespunzătoare) care se plătește periodic (de obicei anual) spre a rambursa un capital sau o datorie. Legat de același subiect al respingerii propunerii lui Christu, Molotov a afirmat că: „Argumentele române sunt unilaterale și se ignoră multe fapte. Pot să adaug că nici un cetățean sovietic nu va înțelege vreo rectificare în aceasta privință. D-l Maiski poate să spună care este venitul fiecărei națiuni. Venitul României este socotit la două miliarde dolari anual”. Tot sursele pomenite ne zic că, atunci când Ion Christu a demonstrat că suma de două miliarde de dolari nu era una reală și că, după datele Societății Națiunilor, venitul național al României „nu se ridica la mai mult de 600 milioane dolari anual”, Molotov a lăsat discuția în coadă de pește și a amânat subiectul pentru a doua zi. Iar a doua zi, ambasadorul Maiski, fără a aduce argumente punctuale, a răspuns sec și tranșant că „experții economici sovietici” au determinat că venitul anual al României „este de aproape două miliarde dolari” și, drept urmare, România avea capacitatea de a plăti o datorie anuală de 50 milioane dolari timp de șase ani. Același Christu a încercat să mai negocieze ceva, dar zarurile erau aruncate fix cum doreau sovieticii, surzi la orice argumente aduse de experții tehnici români! Printre alte tratări „de sus” și „cu flit” de către sovietici, am să vă relatez doar cum a tranșat același Molotov subiectul acesta: „Să-mi dați voie să consider acest duel fără importanță. Să trecem mai departe”…

Paradoxal, în pofida tuturor prevederilor conținute de convenția de armistițiu, foarte dificile pentru România, aceasta însemna, totuși, un relativ pas înainte. Juridic vorbind, Convenția de armistițiu punea capăt unei situații incerte, de ambiguitate prelungită voit de sovietici (situație din perioada de imediat după 23 august 1944 și până la semnarea armistițiului), atunci când armata sovietică s-a comportat în România că într-un teritoriu cucerit și a făcut fix ce-i tăia capul pe „cioloveci”: a luat prizonieri, a rechiziționat, a jefuit, a făcut emisiuni de lei la curs forțat și s-a fixat un curs supraevaluat pentru rubla ( la 100 lei), și-a însușit bunuri de stat și private (adică a furat pe capete…), a ridicat deținuți politici români, a preluat depozite de muniții și armament ale armatei române și lista poate continua cu multe alte fărădelegi „justificate” de perioada de incertitudine etc. Din acest motiv, Convenția de armistițiu, cu toate nedreptățile evidente din ea față de țara noastră, cu toate abuzurile în aplicarea sa, precum și cu (prea) desele și grobianele încălcări ale prevederilor acestei convenții de către armata sovietică, a pusîn joc, în locul bunului plac și al diverselor fărădelegi, un set de norme juridice internaționale (de care ocupantul sovietic ținea sau nu cont, către deloc), dar care totuși îl limitau, iar autoritățile române le puteau invoca. Dacă ar fi avut cine s-o facă, firește! Pentru că au fost câteva firave încercări în fața Comisiei Aliate de Control (majoritar sovietică și cu o foarte „firavă” prezență anglo-americană), care, în proporție de peste 95 de procente, nu le-a luat în considerare. În acest context, reiterez faptul că, la circa o lună după ce delegația română părăsise Moscova de la semnarea convenției, tot acolo a ajuns premierul britanic Winston Churchill, care a încheiat celebrul „acord de procentaj” despre care aminteam și săptămâna trecută, acord prin care URSS urma să dețină 90% din influență în România, care avea situația cea mai grea în comparație cu Ungaria și Iugoslavia (50%), Bulgaria (75%) și Grecia (10%). Nu am să reiau toată „cavalcada” nelegiuirilor sovietice din anii aceia mai tulburi, dar voi mai aminti  doar că, în vederea aplicării prevederilor convenției de armistițiu, la data de 16 ianuarie 1945, a fost semnată tot la Moscova o convenție româno-sovietică cu privire la furniturile datorate URSS în contul despăgubirilor de război despre care aminteam anterior: 150 milioane dolari în produse petroliere, 54 milioane dolari în cherestea, vite și cereale, 96 milioane dolari în vase maritime și fluviale, material mecanic și feroviar. Și în multe alte jafuri necontabilizate! Voi aminti, de asemenea, că prețurile erau fixate la nivelul anului 1938 (atunci când România era, economic vorbind, pe niște „căluți” destul de mari), cu o majorare de 15% pentru materialul mecanic, feroviar și nave și 10% pentru celelalte, deși prețurile la produsele respective crescuseră foarte mult. Ulterior, în luna mai 1945, între guvernul român și cel sovietic a fost încheiat un „Acord de colaborare economică”, pe baza căruia s-au creat societăți mixte sovieto-române (acele „Sovrom”-uri), în care contribuția părții sovietice provenea din proprietățile germane sau alt capital inamic aflat pe teritoriul României. Adică, tot jaf!

Revenind la cele hotărâte la Paris, după capitularea Germaniei, la Conferința la nivel înalt de la Potsdam a celor trei mari puteri (din perioada 17 iulie-2 august 1945), printre hotărârile luate s-a aflat și aceea privind crearea „Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe”, compus din reprezentanții Chinei (numai pentru problemele Asiei), Franței, Marii Britanii, SUA și URSS. Adică era vorba despre cei care contau în ecuația puterii geopolitice a momentului!Acest Consiliu urma să funcționeze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria și România. La prima sesiune a acestui organism (care a avut loc la Londra, în perioada 11 septembrie-2 octombrie 1945), ministrul de externe sovietic a prezentat, la 15 septembrie, proiectul tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria și România. Redactate la Moscova, firește! Ulterior, după o noua întrunire a Consiliului (la Moscova, în perioada 16-26 decembrie 1945), între 25 aprilie și 12 iulie (cu o pauză între 17 mai-15 iunie), avea loc la Paris ultima sesiune a Consiliului respectiv înainte de deschiderea propriu-zisă a Conferinței de Pace de la Paris. La această sesiune, au fost prezenți miniștrii de externe ai celor patru mari puteri: Viaceslav M. Molotov (URSS), J. F. Byrnes (SUA), E. Bevin (Marea Britanie) și Georges Bidault (Franța). Aceștia au discutat și elaborat proiectele tratatelor de pace cu cele cinci țări aliate ale Germaniei și s-au hotărât data și locul convocării Conferinței de Pace: adică la Paris, la 29 iulie, cu participarea a 21 de state implicate. Merită să ne amintim că, la 7 mai, în cadrul celei de-a 19-a ședințe plenare, „Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe” a adoptat următoarea hotărâre cu privire la frontiera româno-ungara: „Deciziunea sentinței de la Viena din 30 august 1940 este nulă și neavenită. Frontiera dintre România și Ungaria, asa cum exista la 1 ianuarie 1938, este restabilita prin prezentul articol”. În ziua următoare, adică la 8 mai, a fost „bătută în cuie” granița dintre România și URSS, pe linia stabilită la data de 28 iunie 1940, iar frontiera dintre România și Bulgaria, în conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. În a doua fază a Conferinței au fost discutate, printre multe altele, clauzele economice ale proiectului tratatului de pace cu România. Voi adăuga că, la aceste discuții, guvernul român nu a fost consultat. Era printre învinși și nu era în poziția de co-beligerant! Oricum am privi evenimentele, faptele, datele și „întâmplările”, analizând prevederile proiectului de tratat de pace cu România, se vede „de la o poștă” ca, în pofida contribuției militare semnificative a României la „victoria finală” și exceptând soluția dată în problema Transilvaniei, în foarte multe privințe, tratamentul aplicat României era mult mai sever decât cel aplicat altor state învinse. Ne iubeau „ciolovecii” mai mult, ce să-i faci? Merită amintit și că diversele variante succesive ale proiectului tratatului au înregistrat, în unele privințe, înrăutățiri, în sensul creșterii obligațiilor ce reveneau României. Pe principiul „tot în boul care trage trebuie dat cu biciul!” Ideea este că, dacă în negocierile de la Cairo, emisarii opoziției democratice primiseră asigurări că prevederile armistițiului vor fi îmbunătățite în funcție de ajutorul dat de România Aliaților, practic, lucrurile s-au schimbat negativ pentru țara noastră, chiar dacă ajutorul militar și economic dat de România Aliaților, fără a mai vorbi de importanța militară și politică  a alăturării țării noastre eforturilor Națiunilor Unite, a fost unul uriaș.

Cert este că, la Paris, 29 iulie 1946, la Palatul Luxemburg, debutau lucrările Conferinței de Pace, convocată de puterile învingătoare în al doilea război mondial, pentru a dezbate proiectele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Tehnic vorbind, cele 32 de state participante au fost împărțite în mai multe grupe: 1) Marile Puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China), care aveau un rol hotărâtor (în special primele trei) în luarea deciziilor și impunerea punctului lor de vedere; 2) un grup de 16 „state invitate” (Australia, Belgia, RSS Bielorusa, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelanda, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, RSS Ucraineana și Iugoslavia), care aveau dreptul să formuleze observații și propuneri ce urmau a fi supuse la vot și, în cazul acceptării lor, trecute în competența Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe. Trebuie precizat că statele din cele două grupe, reunite sub numele de Puterile Aliate și Asociate, aveau drept de vot, iar alte șase țări participau la conferință cu titlu consultativ (adică: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania și Austria). Ultima categorie prezentă era a celor cinci state aliate cu Germania. Acestea erau „privite global”, fără a se ține cont de contribuția lor la victoria finală în război. Aceste cinci țări aveau dreptul să-și exprime punctul de vedere numai când erau solicitate, puteau înainta diverse memorii și materiale, dar acestea nu puteau fi considerate documente de lucru și nici nu puteau fi luate în discuție decât dacă erau însușite, eventual ca amendamente, de state din primele două categorii. Vae victis! Pentru a înțelege cine avea puterea și cum se manifesta aceasta trebuie să știm că această Conferință nu avea dreptul de a lua hotărâri, ci doar de a face recomandări organismului „atotputernic” denumit „Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe” ai marilor puteri, singurul organism menit să ia decizii.

Pacea de la Paris și lunga „noapte” comunistă…

În ceea ce privește participarea românească la Conferință, după ce, la data de 8 august 1946, guvernul francez, în numele Națiunilor Unite, a adresat guvernului român invitația de a participa la Conferința, la București, chiar a doua zi după primirea invitației, guvernul a aprobat mandatul și componența delegației române, al cărei șef era numit Gheorghe Tătărescu, iar din delegație făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice), Lucrețiu Pătrășcanu (ministrul Justiției), Ștefan Voitec (ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale), Elena Văcărescu, precum și alți diplomați și experți în diverse domenii. Se poate observa clar că „partea politică” din delegație era majoritar una comunistă! De ce am subliniat aceasta? Pentru că este de menționat faptul că, în cadrul activității delegației române la Conferința de Pace, în memoriile prezentate de delegație, nu au fost formulate observații sau cereri asupra unor prevederi din proiectul de tratat cu România care se refereau la URSS și la relațiile româno-sovietice. Ar fi interesant și de amintit că, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, delegația maghiară a făcut o ultimă încercare pentru a obține o modificare a frontierei dintre România și Ungaria, asa cum era ea formulată în proiectul tratatului de pace. Printre alte subterfugii, tertipuri și argumente, „tactica” folosită a fost aceea de a încerca să se obțină, totuși, măcar o parte din Transilvania de nord-est anexată în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. În acest context, așa cum Stalin îi promisese lui Groza, suprafața revendicată mereu de unguri a fost succesiv diminuată și, în final, respinsă de Conferința. Merită amintite câteva dintre „aventurile” acestui meci de ping-pong diplomatic! Așa se face că, pentru prima oară, la 14 august 1946, Ungaria, prin intermediul ministrului său de Externe, Janos Gyöngösi, a cerut cedarea către ea a unui teritoriu din Transilvania de aproximativ 22. 000 km^2,,, dar cererea a fost respinsă de Conferința de Pace, ca fiind nefondată. Ulterior, la lucrările „Comisiei politice și teritoriale pentru România” (desfășurate în perioada 31 august-5 septembrie), delegatul Ungariei, Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris, a prezentat, în cadrul unei ședințe mixte a comisiilor politice și teritoriale pentru România și Ungaria, punctul de vedere al guvernului său, solicitând să se dea Ungariei „o samă” de teritorii romanești de la granița de nord-vest a României (aproximativ 4. 000 km²,  reprezentând cca. 6% din suprafața României de atunci și 8,5% din populație). În aceeași sesiune, replica a venit din partea lui Gheorghe Tătărescu, la data de 2 septembrie 1946, atunci când folosind date istorice, demografice, economice și de altă factură tehnic-diplomatică, Tătărescu a susținut punctul de vedere românesc și a respins cererile guvernului maghiar. Merită amintit, în acest context, că, practic, în respectivul teritoriu revendicat de Ungaria, dintr-o populație totală de 483.000 locuitori, doar 65.000 erau de origine etnică maghiară. Acestea fiind spuse de către ambele părți, la 5 septembrie, comisia respectivă a votat, cu zece voturi pentru și două împotrivă (adică Australia și Uniunea Sud-Africană, foarte „pricepute” în litigiile româno-maghiare, firește…) pentru menținerea hotărârii „Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe” din 7 mai 1946, privind anularea Dictatului de la Viena și menținerea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între Ungaria și România.

În cadrul aceleiași „Comisii politice și teritoriale pentru România” au fost dezbătute, în perioada 30 august-12 septembrie 1946, și alte cereri ale guvernului român de modificare a proiectului Tratatului de Pace. Merită să trecem în revistă câteva dintre acestea. De exemplu, prima ar fi modificarea datei de 12 septembrie 1944 ca dată de început al participării României la război alături de Puterile Aliate și Asociate cu data de 23 august 1944. A doua ar fi fost recunoașterea statutului țării noastre de cobeligerantă, iar a treia era prevederea prin care să se specifice că România nu a luptat doar împotriva Germaniei, ci și a Ungariei. În dezbateri, împotriva primei solicitări românești a „gavarit” și a fost împotrivă delegatul Ucrainei (de parcă nu era parte din URSS) și deoarece, conform procedurii, nimeni nu a susținut cererea României, aceasta a fost respinsă de către „onorabila” comisie. Cărțile erau făcute de către URSS, firește! Cea de-a doua solicitare a fost susținută de către delegații Ucrainei (foarte interesant, dar a fost doar „joc de glezne”) și de către cei ai Cehoslovaciei, cărora li s-au adăugat cei ai Franței și Bielorusiei. Dar, la vot, cererea României a fost respinsă cu opt voturi contra (Australia, Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelanda, SUA, Uniunea Sud-Africană și URSS), față de patru voturi pentru. Finalmente, cea de-a treia solicitare românească menționată anterior a fost și aceasta respinsă cu patru voturi pentru (adică: Ucraina, Cehoslovacia, Bielorusia și Noua Zeelanda) și opt contra. Respingerea acestor cereri ale delegației române, pe deplin îndreptățite, a influențat de o manieră nefavorabilă țării noastre numeroase alte articole din Tratatul de Pace. Repet, jocurile erau făcute de către URSS fix cum doreau „ciolovecii” de la Moscova!

Pacea de la Paris și lunga „noapte” comunistă…

Referitor la clauzele economice, generic vorbind, au fost menținute formulările din proiectul de tratat, cu foarte mici modificări cum au fost: reducerea plații daunelor cauzate supușilor Națiunilor Unite pe teritoriul României cu 25% (România solicita o reducere cu 80%), scoaterea din obligațiile României a daunelor ce se refereau la teritoriul ocupat de Ungaria etc. Clauzele economice principale au rămas nemodificate și vor înrobi economic România, așa cum știm azi! Totodată, au mai fost respinse cererile profund îndreptățite ale delegației române privind limitarea despăgubirilor ce urmau să fie plătite de România pentru perioada de până la 23 august 1944, suprimarea scutirilor de taxe pentru țările Națiunilor Unite, recunoașterea dreptului României de a primi despăgubiri de la Germania și Ungaria, țări cu care s-a aflat în război după data de referința amintită etc. De asemenea, arhivele ne spun că o ultimă încercare făcută de guvernul român, cea de a obține modificări în proiectul de tratat, a fost făcută la data de 13 noiembrie 1946. Astfel, într-un memoriu înaintat Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe întrunit la New York, guvernul român revenea asupra problemei co-beligeranței, a recunoașterii creanțelor asupra Germaniei (în valoare de 1.056 milioane mărci) și alte câteva probleme, dar, din nou, îmbunătățirile obținute au fost infime. Ca atare, în forma impusă anterior țării noastre, tratatul a fost semnat de România la data de 10 februarie 1947, la Paris. Ulterior, la data de 29 august 1947, atunci când Parlamentul român a ratificat documentul, Gheorghe Tătărescu, viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine, a făcut o trecere în revistă a clauzelor favorabile sau mai puțin favorabile  și, nu puține dintre acestea, chiar nedrepte. Astfel, după ce a arătat dreptatea făcută țării noastre în problema Transilvaniei, Gheorghe Tătărescu a ținut să precizeze: „Tratatul în redacția lui definitivă cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste. Este în primul rând injust preambulul Tratatului, care nu acordă României calitatea de cobeligeranță. (…) România socotește apoi injustă, după ce s-a făcut apel la armele ei pentru a grăbi victoria Națiunilor Unite (…), că armele acestea sa-i fie parte smulse din mână prin regimul clauzelor militare (…). De asemenea, România socotește injuste, în domeniul obligațiilor pentru restituiri și reparații, dispozițiile art. 24, care prevăd data de 1 septembrie 1939 drept dată a începerii executării obligațiilor de restituire a drepturilor și intereselor Națiunilor Unite, când este cunoscut că România a intrat în război numai la 22 iunie 1941. Prin aceleași dispoziții, reparațiile sunt datorate și pentru perioada de după 23 august 1944, când pagubele resortisanților au fost provocate de armatele germane și ungare (…) Este în special injustă clauza prevăzută în art. 28, care obligă România să renunțe la toate creanțele sale împotriva Germaniei.(…). România rămâne însă obligata să plătească Germaniei creanțele sale.(…) Injustă este apoi clauza care ne obligă să restituim fără discriminare bunurile aflătoare în țară ce au aparținut resortisanților Națiunilor Unite. (…) Nu este just să restituim aurul primit din Germania drept plată a cerealelor și petrolului ridicate din România și nici să înapoiem materialul rulant intrat în serviciul căilor noastre ferate prin trafic normal, înainte de a fi primit înapoi materialul similar ieșit din țară în același mod sau pentru susținerea efortului de război alături de Națiunile Unite. (…) Tratatul mai cuprinde și alte clauze împovărătoare, împotriva cărora am dus în timpul negocierilor o lupta continuă (…)”. Cine citește cu atenție cele spuse de Tătărescu vede clar că jocurile au fost făcute de către URSS astfel încât România să fie sub jugul acesteia! Iar „amicii” din Vest nu au crâcnit nimic! Pe de altă parte, chiar dacă fusesem în război cu aceștia, dreptatea (ori pedeapsa) făcută cu dublă ori triplă măsură nu mai e dreptate, este doar batjocură!

Pacea de la Paris și lunga „noapte” comunistă…

Tratatul a fost ca o „lovitură de grație” împotriva libertății României. Așa că, având o economie distrusă în urma războiului, în condițiile unei secete severe, cu o foamete în plină manifestare, România a fost silită să facă față unor obligații economice împovărătoare și nedrepte. Pe de altă parte, merită să mai menționăm că, în loc să d, fapt ce ar fi asigurat inclusiv posibilitatea achitării datoriilor externe, condițiile impuse prin convenția de armistițiu și prin tratatul de pace despre care ne amintim azi au configurat, de fapt, intrarea în colaps a economiei naționale romanești. Totodată, în loc să încurajeze plasarea economiei românești în circuitul economiei mondiale, fapt care ar fi avantajat inclusiv învingătorii (așa cum au fost descriși aceștia în tratat), prevederile Tratatului de pace au izolat România și mai mult, plasând-o într-o zonă închisă, ruptă și aceasta de schimbul mondial de bunuri. URSS a mai dat încă o „palmă” atât României cât și celorlalte țări ce intrraseră pe „șinele” regimurilor comuniste atunci când „a dat cu flit” Planului Marshall pentru aceste țări! Da, Planul Marshall viza, inițial, și aceste țări, dar s-au opus „ciolovecii” moscoviți! Începuse „Războiul Rece”! Invitația inițială de participare la acest Plan a fost adresată și țărilor din Estul Europei, dar Moscova a catalogat Planul Marshall ca fiind „imperialism economic american” și a interzis, practic, ţărilor „satelite” să participe la conferința unde se decidea punerea în aplicare a respectivului Plan. Sovieticii considerau că acceptarea Planului Marshall ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Moscova în Europa Centrală şi de Est la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Pacea de la Paris și lunga „noapte” comunistă…

În concluzie, putem spune referitor la semnarea tratatului de pace că, practic, în loc să asigure existența unui popor și să valorifice rezultatele muncii acestuia, rezultate de care puteau beneficia și alte arealuri europene și chiar de pe alte meridiane, tratatul de pace i-a privat pe români de ultimele lor mijloace de trai. În plus, a făcut ca jugul sovietic să fie și mai greu! Am să vă prezint o ultimă scurtă analiză economică referitoare la urmările tratatului. Așa se face că, din calculele economiștilor Ministerului de Finanțe al României, făcute la 12 februarie 1947, fix la două zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, reieșea că efortul făcut de țara noastră pentru aplicarea convenției de armistițiu, de la data semnării acesteia, adică12 septembrie 1947 și până la adoptarea Tratatului de pace (incluzând: reparații, cheltuieli de ocupație, restituiri, rechiziții, transferuri de creanțe germane și italiene ș.a.), se compunea din: întreținerea armatei sovietice 75 milioane de dolari anual; despăgubiri de război (eșalonat pe opt ani) 300 milioane dolari; restituiri de bunuri 320 milioane dolari; bunuri prelevate neregulat 150 milioane dolari; reintegrarea în drepturi a Națiunilor Unite și a resortisanților respectivi, în valoare de 200 milioane dolari, plus 50 milioane alte sarcini. Ca să fie „paharul plin”, totodată, România trebuia să renunțe la datoriile Germaniei, estimate la 200 milioane dolari, datorii care nu au mai fost vreodată recuperate! Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

xxx – „O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/126153

https://www.rscj.ro/SCJ-2-2020.pdf

https://www.mae.ro/print/15028?page=4

https://viatainvaslui.ro/social/spolierea-romaniei-de-catre-urss-dupa-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947/

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/disensiuni-romano-sovietice-anul-1947-id142427.html

https://hiphi.ubbcluj.ro/studii/Public/File/cursuri/suporturi_conversie/Relatii-internationale.pdf

https://www.academia.edu/99223292/Rom%C3%A2nia_%C3%AEntre_23_august_1944_%C8%99i_Tratatul_de_pace_de_la_Paris

https://muzeulvirtual.ro/imagini/tratatul-de-pace-de-la-paris/

http://www.histmuseumph.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3717:2020-08-08-10-36-45&catid=39:stiri

https://lege5.ro/Gratuit/geztmnbzgm/tratatul-de-pace-cu-puterile-aliate-si-asociate-din-10021947

http://www.austlii.edu.au/au/other/dfat/treaties/1948/2.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/01/semnarea-de-catre-romania-a-tratatului-de-pace-de-la-paris/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2022/02/10/fragment-de-istorie-romania-a-semnat-tratatul-de-pace-cu-puterile-aliate-si-asociate-10-februarie-1947–862203

https://historia.ro/sectiune/general/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris-585302.html

https://www.rfi.ro/politica-108771-pagina-de-istorie-tratat-pace-dus-romania-influenta-urss

https://www.iiccmer.ro/carusel-hp/2022/tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947-si-impactul-asupra-procesului-de-comunizare-a-romaniei/

https://www.agerpres.ro/documentare/2021/07/29/anul-1946-conferinta-de-pace-de-la-paris-pentru-reglementarea-relatiilor-intre-state-dupa-razboi–755099

https://luceafarul.net/75-de-ani-de-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-dupa-cel-de-al-doilea-razboi-mondial-1946-1947

https://www.rri.ro/ro_ro/75_de_ani_de_la_semnarea_tratatelor_de_pace_de_la_paris-2654634

https://www.youtube.com/watch?v=WcWiibmIJOU

https://evenimentulistoric.ro/tatarescu-citeste-declaratia-romaniei-la-conferinta-de-pace-de-la-paris.html

https://ziarulunirea.ro/10-februarie-1947-delegatia-guvernului-roman-a-semnat-cu-puterile-aliate-tratatul-final-al-conferintei-de-pace-de-la-paris-693140/

https://www.contributors.ro/datoria-financiara-a-germaniei-fata-de-romania-si-solutia-acceptata-in-anul-1947/

https://omniatlas.com/maps/europe/19470210/

https://roconsulboston.com/pages/infopages/commentary/parispeacecnf