Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Tudor Arghezi și „florile de mucigai” ale istoriei…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on mai 23, 2024
Motto: „Orice viaţă de om începe de mai multe ori” – Tudor Arghezi
Stimați amici, ca de obicei în zilele de joi, la jurnalfm.ro și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă reamintesc că vă îndemn să ne mai amintim câte ceva despre oameni care au marcat istoria, viața și cultura nației noastre. Astăzi, ne vom aminti de un poet care a „acoperit” cu trăirea sa perioade din două secole ale istoriei noastre: finalul celui de-al XIX-lea și o mare parte din cel de-al XX-lea. Este vorba despre cel care s-a născut în ziua de în 21 mai1880, la București și pe care îl cunoaștem mai bine sub numele de Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg şi publicist, membru al Academiei Române. Unele surse menționează ca dată a nașterii sale ziua de 23 mai. Desigur că se cunosc multe despre el, dar mi-am zis că rememorarea existenței sale nu strică nici generațiilor mai tinere, dar nici celor mai „cu experiență”, ca să nu zic mai bătrâni. Conform motto-ului de azi, Tudor Arghezi afirma că: „Orice viaţă de om începe de mai multe ori”, iar acesta pare a fi fost principiul după care şi-a trasat și și-a trăit destinul. Cred că știm cu toții (sper asta) că Tudor Arghezi este unul dintre cei mai prolifici autori din literatura română şi unul dintre poeţii cu o importantă contribuţie la dezvoltarea liricii româneşti. Ar mai trebui să știm, totodată că, în spatele autorului lui „Zdreanţă, cel cu ochii de faianță” şi al „Florilor de mucigai” a stat o personalitate complexă şi un destin deosebit. Demn de remarcat este faptul că Tudor Arghezi a avut de-a lungul vieţii sale vreo zece profesii și a fost cel care a oscilat între credinţă şi îndoială în relaţia cu Dumnezeu, dar a şi făcut închisoare pentru convingerile sale exprimate ca gazetar și publicist. A trăit vremuri tulburi, fiind favorizat de unele regimuri şi interzis în timpul altora, ajungând a fi fost considerat când „duşman al poporului”, când „poet naţional”.
Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut în capitala țării într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, din ținuturile Gorjului. Conform spuselor sale, anii copilăriei sale au fost trişti, Tudor Arghezi mărturisind mai târziu că: „Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. În pofida acestei afirmații, perioada Şcolii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje ale acelei perioade fiind aproape de sufletul său, printre aceştia fiind învăţătorul său Abramescu precum şi profesorul său de limba română Gîrbea. Apropo de tristețile sale din copilărie, începând cu anul 1891, de la vârsta de unsprezece ani, a fost obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei. Mai apoi, el a urmat cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada anilor 1891-1896, el a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, perioadă luminoasă a vieții sale în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Tudor Arghezi avea să afirme, peste ani: „…această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune…pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. Ca elev de liceu, el şi-a câştigat banii pentru a se întreţine dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de șaisprezece ani, el s-a angajat pe post de custode la o expoziţie de pictură. În anul 1896, s-a întâmplat și debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”, acolo unde poetul a semnat cu numele său (aproape) real, adică Ion Theo.
Mai apoi, creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 au fost semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi pe care și l-a luat pentru totdeauna. Din păcate, abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în postura de laborant, la o fabrică de zahăr din Chitila. Nevoile sale materiale erau mari pentru că situația financiară era tot „plină de lipsuri”…Mai apoi, la vârsta de nouăsprezece ani, a trăit prima dramă a vieţii sale, pentru că iubita sa, de care era îndrăgostit până peste cap, a murit, iar el, extrem de confuz, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-și gândurile și sufletul către Dumnezeu. Astfel, între anii 1900-1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele de monah Iosif, iar liniştea acestei vieţi monahale îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor și binecuvântarea scrisului. Totuşi, în acei ani în care Arghezi își căuta alinarea prin credinţă, „s-a întâmplat” să aibă o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul „delicat” al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a-și ascunde sarcina. Firește, autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească doar din comoditate şi că a fost „avansat” ca diacon doar datorită intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească. Ca atare, în anul 1905, se năştea primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el la Paris, unde pune în ordine firească situaţia civilă a copilului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de copil și de mama acestuia, Arghezi a mers mai apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde a primit oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză din start. Pribegia sa va continua și a plecat apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg (interesant, aici a putut fi acceptat chiar și în lipsa examenului de bacalaureat), iar pentru a-şi câştiga existenţa de zi cu zi, a lucrat într-un atelier care producea inele şi capace pentru ceasornice din aur. A „încercat” și alte meleaguri, adică a încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, îl găsim în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa pe diverse slujbe temporare. În anul 1910, el revine în ţară după cinci ani de pribegie (perioadă de diverse experiențe de viață despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor), alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. Copilul a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie bună, dar, în 1924, la vârsta de doar nouăsprezece ani, a hotărât să-şi ia soarta în mâini şi a plecat pe cont propriu la Paris, unde, doi ani mai târziu, a obţinut cetăţenia franceză şi devine, în timp, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului. Revenind la Arghezi, începând cu anul 1912, poetul publică, sub acest pseudonim (adică Tudor Arghezi), versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile „Facla”, „Viaţa Românească”, „Teatru” sau „Rampa”. A mărturisit mai târziu că şi-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în „combinație” cu numele de familie al tatălui său (Theodorescu-Tudor). Mai apoi, la data de 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda. În anul 1916, România intra, după cum știm, în primul război mondial, iar Arghezi, împreună cu alţi unsprezece ziarişti şi scriitori (printre care se aflau Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt și Dem. Theodorescu) se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii exprimate public, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi la revenirea autorităților române în București, iar mai apoi, în anul 1919, sunt duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de „trădare şi colaboraţionism”. După ce execută un an de închisoare, el a fost eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti ori scriitori colegi de detenţie. Timpul a trecut și, în anul 1926, Arghezi cumpără terenul de 17.250 metri pătrați pe care şi-a construit celebra locuinţă numită „Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în apropierea închisorii Văcăreşti. Aici, Arghezi a început să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii cincisprezece ani.
În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul său volum de poezii, cel numit „Cuvinte potrivite”, iar în anul următor îl aflăm în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar „Bilete de papagal”. Gazetarul Arghezi spunea despre gazetărie că: „A înjura este o artă literară tot atât de spinoasă ca şi lauda“. El este recunoscut că și-a folosit talentul literar dezvoltând pamfletul ca specie jurnalistică distinctă în presa românească. El spunea despre acesta că: „pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei”. Tot despre el, ca ziarist, se spunea că etesta ipocrizia din breaslă. El spunea odată că: „Gazetarii noştri sunt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reuşita imediată. Munceşti zece ani într-o redacţie, cu directorul tău, cot la cot. S-ar crede că o simpatie v-a legat şi îndatoriri îndelungate. Dimpotrivă, într-o bună zi, sau redactorul pleacă, sau directorul îl concediază pentru că un candidat neprevăzut îi propune servicii cu preţ scăzut. Nici o părere de rău, nici o îmbrăţişare, nici o nevoie de a strânge legăturile mai mult, de a le face eterne între tovarăşii de până ieri. Este adevărat că viaţa este un lucru trist şi tragic, dar omul dispune de resorturi mari ca să facă din ea un apostolat sau o bucurie“. În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul „Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri „Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi „Poarta neagră”, de perioada sa de detenţie. După decizia Consiliului de Administraţie al Radioului public din ziua de 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învăţământul superior din ţara noastră era într-o decădere simţitoare, era inaugurată emisiunea „Universitatea Radio”, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualităţii, dar şi pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât ele să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali.
Drept urmare, printre personalităţile care au avut o contribuţie semnificativă la dezvoltarea patrimoniului cultural românesc şi care s-au aflat în faţa microfonului „Universităţii Radio”, într-o colaborare permanentă, s-a aflat şi Tudor Arghezi. Tot în 1931, el a publicat volumul pentru copii, în proză, „Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Zdreanţă” ș.a. În toamna anului 1931, cam la peste un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială dezastruoasă, fapt pentru care a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Carol al II-lea pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de generozitate şi a decis ca, din fondurile Casei Regale, să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a finaliza casa de la Mărţişor. Mai apoi, în anul 1934, a văzut lumina tiparului romanul „Ochii Maicii Domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul „Versuri de seară”, iar un an mai târziu îi apare romanul „Cimitirul Buna-Vestire”. În anul 1939, Arghezi se îmbolnăveşte brusc şi intră într-o perioadă de suferinţă care părea să-i prefigureze sfârşitul, dar a fost vindecat miraculos datorită unui medic pe nume Grigoriu-Argeş. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult în vremea sa, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer şi că, graţie unui tratament miraculos, excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alţii au susţinut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu „efect placebo”. În anul 1939, Arghezi publica volumul de versuri „Hore”, iar în 1942, romanul „Lina”. În anul 1943, apar, sub genericul „Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliţiei, dar Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat „Baroane”, care conţinea atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger.
Iată un fragment din acest pamflet mai amplu care a făcut multă vâlvă atunci: „Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule. Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?”. Arghezi a fost reţinut şi trimis la închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat timp de mai bine de un an, iar ziarul său a fost confiscat din ordinul autorităţilor. El a fost eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist și, pentru o perioadă, trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor și din alte expediente. Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în anul 1946, dar poetul nu a răspuns acestei „atenţii”. Ba mai mult, într-una dintre tabletele sale, Arghezi deplângea starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.” De altfel, viziunea lui Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului impus de sovietici şi, începând cu anul 1947, i se interzice orice apariţie în presă, mai apoi, în 1948, este, practic, desfiinţat, în „Scânteia”, într-un celebru articol numit „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului a ajuns să fie terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară într-un fel de „exil interior”, la „Mărţişor”, alături de soţia sa şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi.
Tudor Arghezi și „florile de mucigai” ale istoriei…
Cărţile sale au fost retrase din librării ori biblioteci, tipografia de la Mărţişor este distrusă, iar „organele” au fost aproape să-i ia şi casa. Trebuie spus că, în pofida greutăților și piedicilor, chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, dar altele au fost aduse la lumină, ulterior, de către familia sa. În anii care au urmat, începând cu anul 1952, Arghezi a fost reabilitat, chiar la iniţiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi a fost distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.
Tudor Arghezi și „florile de mucigai” ale istoriei…
În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Editura Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”. Acesta a fost momentul în care, de fapt, Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte…Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl sărbătoresc amplu, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la cea de 85 de ani. Adiacent, trebuie spus că toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta „înclinaţii” socialiste. De asemenea, în anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul „Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi” şi „Cu bastonul prin Bucureşti”. Timpul a trecut și, la data de 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veşnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, casă care, începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa aceasta cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.
Tudor Arghezi și „florile de mucigai” ale istoriei…
Merită menționat în final și faptul că Mitzura Arghezi, fiica lui Tudor Arghezi, a reuşit, pe parcursul vieții sale, să contribuie major la valorificarea și promovarea moștenirii literare și culturale pe care a preluat-o de la tatăl său. Ea a susținut Muzeul Național al Literaturii Române în toate activitățile culturale organizate și desfășurate fie la Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, al cărei custode a fost timp de patru decenii, până la plecarea sa dintre noi, fie în cadrul evenimentelor organizate la sediul acestui muzeu. Mitzura Arghezi a fost cunoscută şi ca balerină și ca actriță (ea a jucat în peste o sută de piese de teatru și în optsprezece filme), dar şi ca om politic, în perioada 1996-2004 fiind aleasă ca deputat pe listele Partidului România Mare, iar ca un arc peste timp, şi ea „s-a întâlnit” cu Radioul, în perioada 2005-2010, făcând parte a Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune.
Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999
http://www.autorii.com/scriitori/tudor-arghezi/tudor-arghezi-date-biografice.php
https://www.academia.edu/18366821/Tudor_Arghezi_-_fisa_biobibliografica_
https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/150-tudor-arghezi-1880-1967
https://www.globalinfo.ro/z/biografie_tudor_arghezi.htm
https://culturainiasi.ro/tudor-arghezi/
https://www.youtube.com/watch?v=EYflmKFPIyY
https://www.autorii.com/scriitori/tudor-arghezi/tudor-arghezi-date-biografice.php
https://historia.ro/sectiune/portret/cealalta-fata-a-lui-arghezi-584202.html
https://www.scena9.ro/article/arghezi-martisor-bucuresti
